Să panta rei odată!

După ce m-am ţinut 3 postări la rînd de filme, am tupeul, privind la televizor, să afirm că omenirea suferă de sindrom down. Adică am ajuns jos de tot. Mai down de atît… se poate, dar nu e indicat.

E iarnă! De aia apare fenomenul suspect, pe bază de apă rece, cu aspect iniţial pufos şi culoare albă. Fenomen aparent cunoscut speciei, ba chiar şi civilizaţiei. Există descrieri, se pot vedea picturi, mai încoace în istorie apar şi înregistrări video. Amundseni absurzi au înotat pînă la brîu în fenomen pentru a înfige steguleţe la poli, în regiuni copleşite de fenomen.

Acum înţeleg. Încălzirea globală nu e temută ci dorită! Doar perversitatea politică şi ambiţia verzilor (ce nume suspect, dacă vroiau să fie credibili s-ar fi numit albii) de a fi băgaţi în seamă au transformat o dorinţă fierbinte (le am cu adjectivele!), puternică, în teamă mimată. Omenirea vrea să uite fenomenul albicios. Omenirea s-a săturat de gheţari, calote, puf viscolit şi de ruşi, cu gazul lor cu tot. Omenirea nu mai vrea apa albă cristalizată decît în rezervaţii de schi şi săniuş, în thrillere şi horroruri climaterice. Nu mai vrem ca Radu Mazăre să ajungă cu greu la aeroportul care trebuie să-l verse pe plajele de la Rio. Gata! Politicienii să facă ceva, acum, imediat! Încălzirea globală să fie transformată în realitate, prin decret. Iarna şi orice propagandă în favoarea fenomenului să înceteze! Să terminăm cu defetismul anti încălzire globală. Avem nevoie de ea, să o întîmpinăm cu inimile deschise. Fii ai soarelui, aruncaţi lanţurile de iarnă, bocancii de puşcăriaşii ai grămezilor de apă agregată într-o stare nenaturală (nu contează ce aţi fost învăţaţi în şcoală – aţi fost minţiţi!), aruncaţi lopeţile, simbol al încovoierii sub opresiunea apei solidificate abject, priviţi monstrul fleşcăit în ochi şi întoarceţi-i spatele.

E iarnă. Ce ciudat!

(jos, jos de tot)

P.S.  Fetiţa cu codiţe făcute colăcel nu a mai primit portocala. Ea nu crede. Americanii par cuprinşi de lehamite. Nu găseşti popoare iubitoare ca al nostru prin toate coclaurile, unchiule Sam!

3 (şi ultimul)

Portocaliul pare să fie o culoare periculoasă. Cel puţin aşa ni se sugerează prin coduri. Să vedem cît de daltonişti se dovedesc ucrainenii, dacă aleg o fetiţă cu codiţe împletite, strînse ghem, sau nu.

Mai erau 2 filme. La The blind side am decis că nu mă mai uit. Nu am verificat care mai e lista nominalizaţilor. Iniţial erau cele 10. Dacă a mai dispărut vreunul… fiecare alege onomatopeea dorită.

An education te face să regreţi, din nou – în cazul meu, epoca. Se petrece la începutul anilor 60, în Anglia. Nu eram încă născut, dar n-are importanţă. Film englezesc. Se vede, pînă şi asfaltul respiră meserie. O paranteză. A serious man se petrece pe la  început de ‘70. Voi face o afirmaţie categorică. Cinematografia trebuie împărţită, pe lîngă epoca filmului sonor şi cea a filmului mut sau a epocii color vs alb-negru, în filmul de dinainte sau de după expansiunea telefoniei mobile. Nu cred că trebuie să argumentez. Am plasat paranteza aici pentru că diferenţa a reieşit mai izbitor prin comparaţie, avînd ocazia să văd filmele unul după altul. Se înţelege că telefonul mobil distruge filmul, sper. Închid paranteza. An education e un film plăcut, uşor, foarte în ton cu relaxarea filozofică care domină filmele în ultima vreme. În opoziţie cu încrincenarea (azi sînt axat pe maniheism). Pe de-o parte e bine. Dacă vrei să lupţi cu tîmpeniile politically correctnessului trebuie să nu faci valuri. O atitudine de bun simţ, o prejudecată sănătoasă, combaterea isteriei, combinarea(!?) binelui şi răului în aşa fel încît să-i toceşti colţii celui din urmă, cam acestea ar fi armele utilizate. Bine, nu te atingi de tabuurile mari, vorbim despre filme nu despre revoluţie. Toţi joacă bine, englezeşte cu măsură, puţin americanizat pe alocuri, să nu uităm că America e un imens ghetou care are nevoie de clişee şi doar de acolo se scot banii cei grei. Carey Mulligan se potriveşte cel mai bine cu rolul. Nu e Audrey Hepburn, e o actriţă bună în vremurile care i-au fost hărăzite. Un film în care nu se dă cu toporul, ba chiar se ascultă muzică bună, se fumează, se trăieşte puţin în păcat, neviolent, nu foarte dramatic sau pervers. Hoţii nu sînt perfecţi, părinţii nu sînt complet cretini, profesoarele nu sînt chiar atît de închistate, dar nici sidneypoitierice, adolescenţii nu te fac să vrei să schimbi specia. Nu am concluzii şi nici nu cred că există.

Up in the air ar fi cel mai bun dintre filmele comune dintre nominalizaţi (iniţiali, aparenţi, nu-mi mai bat capul cu logica şi criteriile oscaristice). Sper ca Vera Farmiga să ia Oscarul la categoria ei. Pentru că a fost teribil de sexy într-un rol interesant, dacă te gîndeşti. Se pare că eu m-am gîndit. Probabil îl va lua cealaltă, Anna Kendrick. Un film probabil plătit integral de către American Airlines, dar chiar nu deranjează. Un film despre criză. Cumva pe dos, cu precauţie, dar nu lipsit de inteligenţă. Văd disidenţi peste tot. Altfel, un western. În rolul pistolarului singuratic, Clooney. Condamnat, nu e prea limpede de ce, să rămînă singur. The lonely rider cu avion în loc de cal. Imaginile aeriene dintre scenele filmului punctează excelent golul sufletesc. Amestec de optimism(!?) – salvaţii pe cei mai tineri! – cu fatalism, aici intră cam tot poporul şomer. Ar fi bine să faci ce ai de făcut atunci cînd e timpul, chiar împotriva carierei (ce blasfemie!) sau a ambiţiilor recordistice de tip american (ce blasfemie!). James Bond (privatizat) fără license to kill (cu pistolul). Sper că nimeni nu a înţeles nimic. Un film la care poate te uiţi pînă la capăt… aici aş mai fi adăugat ceva, dar e totuşi doar un blog. Computerul, alt blestem. Se vede şi în film de ce.

ta ta

 

Viaţa ca un film prost 2

Remake la postarea de ieri? Cred că nu.

Voi relua o observaţie de ieri, totuşi. Dacă îi lăsăm pe americani să instaleze rachete antirachetă pe teritoriul nostru, indiferent de amploarea unei confruntări nucleare dintre ruşi şi americani, noi vom pieri cu certitudine (o certitudine certă; se va vedea de ce am adăugat paranteza). Acestea fiind scrise, să continuăm filmul despre filme.

Să elimin întîi pe Up. Un desen animat trist. Poate nu e aşa, i-am acordat cîteva minute la început şi alte cîteva pe sărite. Pare mai mult un film pentru bunici nostalgici. Se poate considera că am dat rasol.

Despre un film bun:

Era să sar peste A serious man. Din cauză de tarantinită. Aş fi greşit. Cel mai interesant film dintre toate cele 8 văzute (se pun şi Precious, unde fiecare minut e un coşmar şi cele 10 minute pierdute ar trebui să-mi confere automat dreptul la pensie, şi Up, care nu prea avea ce căuta în categoria respectivă de la bun început). Nici fraţii Coen – regizori, scenarişti, producători ai filmului – nu sînt cunoscuţi a fi prea întregi la cap. Artistic vorbind. Nici în A serious man nu lipseşte o doză de zgubilism. Un film etnic, cum ar spune americanii, dar ce diferenţă faţă de etnicul Precious! Din capul locului trebuie să recunosc că nu l-am înţeles. Mă face să mă gîndesc, mă bagă în ceaţă, mă trimite pe urmele personajului principal sau încearcă să mă ferească de greşeala acestuia (care?). Dacă există un răspuns, o explicaţie clară, indubitabilă, pentru mesajul filmului, mie mi-a scăpat sau nu am cunoştinţele necesare să îl/o înţeleg. Avem de a face cu o parabolă, despre partea asta sînt sigur. Oare? La ce? Îndepărtarea de tradiţie? Posibil. Prin prisma reperelor noastre, filmul ar ilustra o tragedie. Totuşi, parcă pentru prima dată înţeleg că pînă şi în/pentru tragedie ar fi loc de nuanţă. Acesta ar fi un plan. Alt plan ar fi cel al certitudinii date. Fizicianul care recunoaşte că nu înţelege paradoxul lui Schrodinger, însă înţelege matematica prin care acesta se exprimă, soţul credincios, tatăl calm, profesorul corect, evreul integrat pînă la ultima rotiţă în comunitate, care face tot ce trebuie şi ce înţelege că se aşteaptă de la el, e blestemat. Exprimă o certitudine raţională. Toţi cei din jurul său îi sînt inferiori, nici unul nu prezintă nici pe departe corectitudinea sa, dar toţi par să fie integraţi mult mai bine în lume. Trăiesc într-o certitudine naturală. Singurul individ care se apropie de certitudine prin meserie, devine din ce în ce mai ezitant, pînă cînd face greşeala finală, trece le cap du non retour. Oare? Face o alegere despre care ştie că nu e bună, pentru care se frămîntă. În contrast izbitor cu ţăranca din Galiţia de la începutul filmului care nu ezită să lovească în posibiliul dybbuk (strigoi?). Trăsniţii de Coen pun semnul întrebării şi în genericul de final, în cast, după dybbuk, aşteptîndu-se probabil ca unii ca mine să încerce să afle de acolo care ar fi fost intenţia lor. Nu ştiu. Blestemul pe care îl aruncă asupra viitorului şi pe care băiatul lui  îl vede sub forma tornadei e real, se va întîmpla datorită lui, slăbiciunii de o clipă sau era scris? Poate blestemul datorat crimei din Galiţia, de demult, dacă strigoiul nu era strigoi. Cum vorbeşte Dumnezeu (Haşem) cu tine? După ce vezi filmul, scena cu primul rabin, cel tînăr, nu mai pare o glumă, iar obsesia respectivului cu parcarea din spatele clădirii, ca o formă prin care Dumnezeu îţi atrage atenţia asupra lumii, nu mai pare o obsesie amuzantă. Rabinul cel bătrîn îi confirmă puştiului că Dumnezeu i-a vorbit prin cîntecul lui Jefferson Airplane? Poate. Poate refuzul tatălui de a accepta consecinţele (doar financiare?) abonamentului la Columbia Records, făcut pe ascuns de către puşti, e o crimă. Poate personajul principal nu are vină nici cînd schimbă nota coreeanului, în definitiv acesta îi declarase că înţelege paradoxul pisicii moarte-vie (dybbuk-ul fizicienilor?), ce mai conta certitudinea matematică, la care picase. Nici nu ştim ce urma să se întîmple, poate tornada vieţii trecea fără urmări. Nu prea cred. Don’t you want somebody to love when the truth is found to be lies and all the joy in you dies? Îndemnul de la începutul filmului “receive with simplicity everything that happens to you” îmi pare tot mai imperativ.

P.S.  Acum au rămas doar 9 filme nominalizate pentru cel mai bun film. A serious man nu mai era (pe saitul Oscarurilor). Să primim întîmplările vieţii aşa cum sînt.

Viaţa ca un film prost

La propriu.

În vreme ce bursele cad un pic, de unde se vede că se găsesc întotdeauna imbecili care nu se învaţă minte şi mai cred că bursa ca sursă de alimentare cu bani pentru afaceri corecte există încă, în vreme ce diverşi sorosi dau tunuri cu specularea monedelor, în cîrdăşie cu agenţiile de rating care  desemnează ţintele, probabil şi în acord cu mari căpetenii ueiste care mai dau astfel cîte un balon de oxigen fraţilor americani pe seama ţăranilor spanioli, portughezi, greci (români nu, noi pregătim o ţintă mare pentru armele nucleare ruseşti, ce să-şi mai bată capul cu morţi docili ca noi), în vreme ce americanii continuă să provoace China (logic, confruntarea s-ar putea să fie nevoie să înceapă mult mai devreme, imperiul american scîrţîind din toate încheieturile) ca să-i testeze reacţiile, în vremea asta eu mă uit la filme.

Mi-am propus să văd filmele nominalizate pentru Oscar, cele 10 nominalizate la categoria cel mai bun film. Bine, doar 9, că la Avatar nu mă uit. Dacă e să ia toate premiile n-are rost şi, oricum, aştept jocul. Aşa e acum. Altădată, la întrebarea “ai citit cartea?” se răspundea cu “aştept filmul”. Acum la “ai văzut filmul?” răspunsul corect e “aştept jocul”.

Mare greşeală! Mare de tot.

Mai am unul şi, dacă adun suficient curaj, mai încerc cu altul la care am cedat, e drept nici nu mai aveam timp sau energie nervoasă după deprimarea anterioară.

Să încep cu cel mai periculos. Sub nici o formă să nu încerce cineva să se uite la Precious. Există căi mult mai umane de sinucidere sau de intrare în catatonie. Am văzut vreo 5 minute de la început şi alte cîteva pe sărite. Credeţi-mă pe cuvînt, e o experienţă traumatizantă pentru privitor. Cei care pot urmări filmul ăsta de la cap la coadă trebuie stocaţi pentru eventualitatea unei invazii extraterestre, ar fi, cu siguranţă, cea mai bună armă a noastră, nimic nu le poate clinti psihicul.

Cine spune alienşi, spune District 9. Nu e prea rău. N-are ce căuta printre nominalizări… stai, stai, nu, prin comparaţie are. Actorul principal joacă foarte bine într-o transformare şi de atitudine şi… Film sud-african. Are ceva primar, mai altfel decît belfăreala holywoodiană. Cea mai interesantă latură e foarte fin schiţată în dezumanizarea “firească”, plasată într-un viitor apropriat, uşor de recunoscut ca prezentul cel mai prezent. Nu e plictisitor, clişeele sînt integrate cursiv. Poate fi privit după-amiaza, cu floricele de porumb la îndemînă. Final decent. Deşi ar fi trebuit să mă pună pe gînduri uşurinţa cu care am intrat în jocul societăţii schiţate acolo, îmi dau seama că am acceptat-o deja.

Filmele lui Tarantino sînt demente, nu neapărat proaste. Inglourious Basterds e dement, cretin, pe alocuri abject. Prost. Bine, Tarantino nu face filme, adună tablouri. Aşa e şi cu tîmpenia asta. Tabloul de la început şi cel din tavernă sânt bine făcute, ca două poveşti scurte. Demente şi astea. Fără îndoială. Brad Pitt are un rol de rahat. Dialogul e, pe alocuri, bun – altă caracteristică tarantinică cu care abate atenţia de la incapacitatea de a se concentra la ansamblu.  Ansamblul, cît e, dă un film bolnav, de om bolnav, destinat unor primitivi. Satisface obsesii, probabil şi personale. Cine vrea să-l vadă ciuruit pe un Hitler grotesc de către un psihopat evreu care, anterior, stîlcea cu bîta de baseball un prizonier de război neamţ, după ce “colegii” lui i-au scalpat pe morţi, la indicaţiile Pittului, va primi ce doreşte. Probabil, mă îndoiesc că tarantinul şi-a bătut capul, unii vor găsi vreun simbol scremut pe acolo, poate legat de ideea de film, cinematograf, iluzia pe care filmul în general, ca unealtă, o poate crea. Nu există nici un simbol. 3 roluri sînt bine jucate. Excesele aparţin tot regizorului. Cei de l-au nominalizat sînt la fel de bolnavi.

Concurentul lui Avatar, The hurt locker, e regizat de Kathryn Bigelow. Mi-a plăcut un film al ei, Strange Days, care a fost făcut după un scenariu de James Cameron, pretendentul la coroană din acest an. The hurt locker, hmmm, război în Irak, “războiul e un drog” scrie la începutul fimului şi încearcă să convingă că, pentru eroul principal aşa şi e. Un film prea lung. Nici una din scenele importante nu e credibilă, nici actoriceşte, nici militar, nicicum. Isteriile obişnuite ale armatei americane de film, foarte grijulie să nu omoare dacă poate să urle. Noroc cu echipa de mercenari, probabil englezi după accent, a lui Ralph Fieness, care nu apucă să vorbească prea mult înainte de a fi lichidată de lunetiştii inamici. Lichidaţi, la rîndul lor, de trioul american din care face parte adictidul nostru. Probabil o încercare discretă  de reabilitare a americanilor în faţa englezilor, recunoscuţi pentru profesionalism (şi cîrcătoşenie). Spre deosebire de Tarantino, toate scenele trebuie să ilustreze cîte ceva: nesăbuirea, curajul, camaraderia, stresul, ciudăţenia, umanismul, furia justificată. Didactic. Exploziile sînt frumoase. Puţine, dar bune. Logica lipseşte aproape cu desăvîrşire. Irakienii obişnuiţi sînt de decor, cu excepţia unui puşti clişeu. De ce e un concurent? Pentru că e propus la multe categorii, pentru că David Morse are un rolişor stupid şi băiatul nu ratează învingătorii, pentru că e un film despre războiul din Irak care nu are nimic din adevărurile deranjante ale realităţii. Un film aseptic. 

Gata, am obosit. An education şi Up in the air sînt filme. Nu grozave, nu de Oscar, dacă prin Oscar se mai poate înţelege recunoşterea acordată calităţii, dar filme. Poate mîine.

De la Thomas Jefferson citire

“If the American people ever allow private banks to control the issue of their money, first by inflation and then by deflation, the banks and corporations that will grow up around them (around the banks), will deprive the people of their property until their children will wake up homeless on the continent their fathers conquered.”

În 1913 au cedat cotrolul asupra monedei unui consorţiu de bănci private. Ţările emergentului imperiu UEist au cedat controlul către o entitate supranaţională, transformînd băncile naţionale în filiere ale acestei entităţi. Alte combinaţii banchereşti la nivel mondial, construite în timp, formează o reţea paralizantă care controlează fluxul financiar mondial. Nici grupul iniţial de bănci care a preluat controlul în SUA nu a apărut din senin, dar asta e o altă poveste.

Băncile naţionale nu sînt bune în sine, reprezintă un instrument al statului care îi permite acestuia să exercite o putere mult mai mare decît i-ar permite resursele obţinute prin taxare. Dar şi pentru rău există grade. O bancă naţională subordonată parlamentului e una, o bancă naţională acţionînd independent de reprezentanţii naţiunii este, de fapt, subordonată intereselor private. În contextul actual e integrată reţelei care serveşte interesul privat globalizat. Pretextul vînturat  pentru necesitatea independenţei băncii naţionale faţă de puterea politică formală nu rezistă. Atribuţiile băncii depind de lege, dacă parlamentul vrea, poate să modifice legea, aşa că niciodată banca nu poate primi o garanţie politică absolută că va funcţiona după bunul plac. Puterea băncii şi subordonarea reală  se văd tocmai din independenţa de facto, sprijinită virulent de tot ce înseamnă mijloc de influenţare a opiniei publice.

Treptat, statul a devenit o unealtă aproape complet aservită unei oligarhii care, deşi dispune de multe marionete politice, îşi exercită controlul cu deosebire prin instituţiile financiare, devenite din furnizori de putere pentru stat controlori direcţi ai acestuia. Transformarea se accentuează odată cu campania de globalizare. Diversitatea intereselor naţionale, care nu pot fi dictate numai de ban, a făcut şi face mai complicată stăpînirea de către oligarhiile financiare. Lipsa de omogenitate etnică, religioasă şi nu numai, face din structurile foarte mari  un teren perfect de acţiune. De ce au nevoie de un control politic formal, global, cînd se pare că reuşesc şi prin structurile actuale să domine? Pentru că, dpv al funcţionării economiei, totul este o cacealma. Se apropie momentul cînd puterea bancherească, prin pîrghiile statelor pe care şi le-a subordonat, va trebui să recurgă la forţă pe o scară mare. O lume cu poli de putere care pot supravieţui uraganului reprezintă o variantă înspăimîntătoare pentru bancheri. Nu e deloc întîmplător că toată agitaţia în favoarea globalizării se face în occident, zona dominată total de oligarhia financiară. Atît timp cît există zone care nu sînt integrate sistemului de control financiar într-o măsură care să le facă complet dependente de acesta, rămîne o mare necunoscută în joc. Bancherii nu sînt atît de subtili încît să accepte o astfel de lume (normală).

Există nuanţe, ca peste tot, însă nici cei mai buni profesionişti nu se pot opune curentului dominant. Nu cred să existe vreo speranţă din interiorul sistemului bancheresc. Ultimii 2 ani nu au arătat vreo diferenţă semnificativă între acţiunile din SUA sau UE. Nu există o abordare diferită, ambele s-au grăbit să arunce bani publici către bănci, ambele au acceptat fără crîcnire rolul de vechil, cu populaţiile destinate să preia şocul crizei. Scara la care s-au întîmplat lucrurile e uimitoare. Imensele cantităţi de bani (în parte fictivi, care se vor materializa în devalorizarea monedelor), imposibil de monitorizat, se vor transforma în datorie publică. Ce s-ar fi întîmplat dacă UE nu mergea pe calea americană? În orice caz, lumea ar fi văzut la lucru doua variante, una cu bancheri cocoloşiţi şi alta cu bancheri şi deponenţi (să fim sinceri) lăsaţi să-şi asume (lipsa de) responsabilitate. Comunizarea pierderilor nu e dreptate socială. Cu atît mai mult cu cît, mîine, situaţia se va repeta. Dar, în realitate, nu s-a pus cu adevărat problema abandonării bancherilor speculanţi. Nici pentru o clipă.

Pare destul de limpede ale cui interese sînt apărate.

Adevăratele Oscaruri – 2010

Cel mai bun film:  Avatarul – regia: marea finanţă internaţională; producător de_legat: Mugur Isărescu; regizori secunzi: diverşi; regizori scunzi: Boc; scenariul: se scrie permanent; în rolul principal: poporul român

O saga impresionantă, o poveste fără de sfîrşit. Cea mai mare producţie a tuturor timpurilor. 22 de milioane (+/-) de figuranţi.

New Zork Times: Epic!
Financial Times: Fabulos! O adevărată lecţie! Un film care trebuie văzut de fiecare bancher.
The Economist: Cel mai bun raport profit/investiţie iniţială din istorie!
Pravda (english edition): !?

Film interzis în China şi copiilor sub 16 ani.
—

Cel mai bun actor într-un rol principal:  Traian Băsescu pentru rolul Traian Băsescu din 2009 – Realegerea precum şi pentru rolul Traian Băsescu din bijuteria cinematografică regăsită şi difuzată în premieră în 2009: Palmul de la Ploieşti (working title: Pumnul de la Ploieşti)
—

Cea mai bună actriţă într-un rol principal: nu s-a putut acorda. Pentru că nu s-a putut.
—

Cea mai bună regie: un colectiv - pentru filmul 2009 – Realegerea.
—

Cel mai bun scenariu: S.O.Vîntu şi Viorică Hrebenciuc pentru Miezul nopţii în grădina banului şi răului.

Cu această ocazie s-a aflat de colaborarea intensă pe care Viorică a avut-o cu Clint Eastwood la realizarea filmului Midnight in the garden of Good and Evil. Deşi filmul românesc (director’s cut) a fost vizionat doar într-un cerc restrîns, aprecierile pentru scenariu sînt superlative. Se bănuieşte că regia ar aparţine lui Traian Băsescu. Dacă, potrivit martorilor, S.O.Vîntu joacă magistral (în filmul lui Eastwood rolul său revenea lui Kevin Spacey), Mircea Geoană ar avea o prestaţie submediocră (mult sub interpretarea lui John Cusack). Magia voodoo din filmul eastwoodian ar fi fost înlocuită cu flacăra violet. Tema înscenării s-a păstrat. Consecinţele rămîn de văzut.
—

Cea mai bună imagine: Miezul nopţii în grădina banului şi răului.

Avem doar o fotografie, dar care denotă atît de multe posibilităţi! Operatorii au vrut (şi a rămas aşa) să fie consideraţi anonimi.
—

Cel mai bun actor într-un rol secundar: Traian Băsescu pentru 2009 – Realegerea (first release) sau 2009 – Realegerea? (working title).

Aici a ieşit pe un loc secund, care i se potrivea mănuşă.

Nici varianta nici titlul provizoriu nu au fost acceptate de către casa de producţie, care a decis să dea lovitura, obţinînd astfel…
—

Cele mai bune efecte speciale: un grup interdepartamental, menţiune specială pentru MAE şi SIE, pentru filmul 2009 – Realegerea.

Este singurul caz din istoria cinematografiei cînd acelaşi colectiv este propus şi la acordarea premiului Nobel pentru fizică. Efectul accelerării localizate a timpului în secţiile de votare din străinătate se consideră a fi o descoperire revoluţionară care poate da naştere unei noi teorii a relativităţii extrem de restrînse, dar cu efecte extrem de generalizate.
— 

Cea mai bună actriţă într-un rol secundar (best supporting role): Elena Udrea pentru filmul Convorbirea telefonică.

Un rol complex în care Elena Udrea o sprijină (supports) pe Elena Udrea, ea nefiind Elena Udrea.
—

Cea mai bună scenografie: Robert Turcescu pentru scena jurămîntului din 2009 – Realegerea.

—

Cel mai bun film străin: nu se poate acorda în România pentru că toată populaţia joacă într-un film care îi este străin.

—

După o scurtă, dar convingătoare, convorbire telefonică (alta, nu filmul), se acordă premiul pentru

Cel mai bun producător de film: Conu’ Costache Dinu Patriciu pentru Palmul de la Ploieşti.

Demenţa

Obama to seek major increase in nuclear weapons funding

Nu cred că am simţit vreodată mai clar limitele comunicării. După ce am citit/aflat de noua mişcare, sinele meu a tăcut. Greu de explicat. Nu am fost surprins, nu mi-a amorţit mintea în faţa unei noi dovezi de ipocrizie, de mizerie umană, de strategii absurde şi periculoase. Nu e nouă nici logica inversă, orwelliană, după care se ghidează şi cei care decid şi cei care transmit mesajul, răsucind şi aburind tot ce se poate răsuci sau aburi. Nici jena sesizabilă care îi cuprinde pe unii care nu mai pot învîrti minciuna tot mai groasă nu e chiar nouă, doar rară. Nu m-a cuprins deznădejdea, am fost doar, pentru un timp, în vecinătatea unei certitudini a cărei concluzie ar putea suna aşa: sîntem terminaţi.

Certitudinea care mi-a produs tăcerea interioară, o detaşare a raţionalului ca după cea mai măiastră şi argumentată pledoarie prin care şi-a încheiat rolul şi rostul, este aceea că trăim în plină demenţă a sistemului. Nu mi-a părut nici rău, nu a venit nici repulsia sau ura. Nu ar avea nici un sens.  Dacă un Joe Lieberman e psihopat sau Obama e un mincinos cu o ambiţie nemăsurată, dacă unor deştepţi care se cred deştepţi li se pare că au mai făcut o mişcare deşteaptă pe tabla de şah strategic, dacă asupra puteri complexului militar-industrial-ştiinţific (tot uit să pun discursul de adio al lui Eisenhower – cu subliniere pe partea în care avertiza asupra pericolului coruperii şi subordonării cercurilor ştiinţifice) nu cred că plana vreun dubiu, nu am avut pînă acum certitudinea că monstrul are o viaţă a lui, independentă de numărul şi poziţiile ocupate de demenţi cu acte în regulă, de arivişti, de lacomi sau de genii.

Bani oricum aveau, un mesaj de ameninţare sau momeală pentru o nouă vînare de vînt printr-o altă cursă a înarmărilor nu era necesar, astfel de lucruri se ştiu, nu e nevoie de tam-tam. Contextul le e profund defavorabil, momentul stupid ales. Ce mai contează o porţie de ridicol pentru premiantul Obama la butoiul de ridicol în care l-au aruncat cînd i-au dat Nobelul! Ce mai contează credibilitatea! Oricum nu le pasă, oricum vor porni la război cînd şi unde vor. La fel de sigur cum vor da faliment. Multe dintre cele prinse în articol sînt cunoscute într-o măsură sau alta. 

Totul este atît de inutil sau de gratuit încît cred că ne aflăm în faţa unei manifestări evidente de nebunie a sistemului, ca un gest complet nelalocul lui care, dacă i s-ar întîmpla unui individ, ar şoca imediat pe cei din jurul său.

Nebunie periculoasă cînd dispune de jucării de megatone echivalent TNT. Noi ar trebui, probabil, să ne temem de armele nucleare iraniene, care nu există, sau de vreo bombă atomică rătăcită în sacoşa unui terorist. Bombă ajunsă acolo pentru că, nu-i aşa, există arsenale nucleare care nu mai prezintă siguranţă. Uhum. Se înţelege că şi cel american ar fi unul dintre ele. Atunci trebuie modernizat şi pentru asta trebuie construite noi facilităţi, de utilizat la inventarea şi testarea unei noii generaţii de bombe. Să se simtă în siguranţă(!?) dacă semnează un nou tratat cu ruşii prin care să mai rămînă doar cu 1675 capete nucleare de fiecare. Uhum. Dacă nu se face astfel, psihopatul Lieberman ameninţă că turma lui de republicani nu ratifică. Acelaşi individ a forţat recent aprobarea în senat a unui pachet de sancţiuni înpotriva Iranului care, dacă vor fi puse în aplicare, vor constitui un act de război împotriva unei ţări care nu deţine nici o armă nucleară. Uhum. Exact acum, cînd banda lui Blair a fost dezonorată public pentru minciuna cu armele de distrugere în masă care a dus la invadarea Irakului. La instigarea Liebermanului şi a altora suferind de aceeaşi boală. Care se vede a fi boala  sistemului.

Nu există cămaşă de forţă pentru sistem.

—–

Am să adaug transcrierea unei  bucăţi mici dintr-un dialog interesant (pentru cine are chef şi timp) care ilustrează bine, zic eu, starea de saturaţie la care încep să ajungă americani care observă şi gîndesc.

It is us versus them.  It is a class war, it’s the people who already have money using the state against the rest of us.  Left, right and center and libertarian and everybody oughta be at least agreeing on the shape of the conflict.
…
There’s an entrenched elite right now that is just all about protecting themselves.
…
The problem with these guys that we are talking about today and how these people who fail over and over keep rising up and getting more powerful and more control over our lives … it’s like an aristocracy … this was supposed to be a meritocracy, they didn’t want to live in a rigid system where is all about what family you were born into or what corrupt privilege you happen to get. Granted, it’s hard to make that work in a clear way but there’s a scale here and we are way on the King George end of the scale these days. … They’re fewer and fewer good jobs out there and they’re taken out by the sons and daughters of this entrenched elite. And in that sense there really is a class war.

Eu cred că s-a trecut dincolo de un război de clasă (chiar şi în sensul unei ostilităţi crîncene care şterge deosebiri ideologice numai ei să cadă) sau de o stare prerevoluţionară, cred că întreaga reprezentare despre (posibila) organizare politică a omenirii pîrîie din temelii. Cumva ne-am atins limitele şi nebunia sistemului le expune tot mai crud.

Paradă şi parodie

Un om moral nu se indignează pentru orice abatere. Un profesionist se aşteaptă să comită şi greşeli. Un om obişnuit nu îşi epuizează superlativele pe orişice.

Nici unul nu face paradă din ce crede, din ce ştie sau din ce vede.

Nici unul nu trăieşte numai pentru public, interlocutor sau vecin. Nu sînt predispuşi să-şi modifice axiologia personală la cea mai măruntă adiere de schimbare.

Ne inundă parada. Nu mai contează moderaţia, consecinţă a experienţei sau corolar al înţelepciunii. Se erodează cu metodă scepticismul care trebuie să însoţească fiecare aventură umană, cu atît mai mult cînd se pun în discuţie bazele existenţei în societate. Se pun în discuţie, nu, formulare greşită, se aruncă în gura lumii.

Ne sufocă ratingiştii. Agenţii de rating financiar. Agenţii de sondaj. ONGuri. Purtători de cuvînt. Băgată (nu aşa!) în tot şi în toate media.

Efectele sînt tot mai vizibile. Unele perverse, mai subtile, dar nu mai puţin periculoase. Să luăm un profesionist adevărat. De căte ori va fi tentat să recurgă la mijloacele tupeistului care se bate cu pumnii în piept, care nu greşeşte niciodată şi are papagalul atît de bine dezvoltat încît nu oboseşte să convingă? Nu ai reclama care să te preceadă şi să te învelească  în gălăgie? Nu exişti, nu contezi sau pierzi acolo unde nu ar fi trebuit, dacă acţionau criteriile de valoare. Cît vei rezista tentaţiei de a recurge la aceleaşi mijloace? Iar cînd o vei face…  pactul cu diavolul a fost semnat.

Inutilii vor şi, iată, au început să ne conducă. Nu să conducă, să ne, nuanţă importantă. 

De fapt, cu eşecul (pre)vizibil al democraţiei ca tehnică de gestionare a mulţimii (căreia îi e vîndută ca tehnică de gestionare a cetăţii), transformarea în gargarocraţie devine necesară. Nu se poate ca morala cetăţii, reperele culturale, tradiţia, competenţa în (aproape) orice domeniu să rămînă neafectate, dacă doreşti să controlezi prin gargară. Atunci să fie subminate toate sau eliminate. Ceea ce se şi întîmplă. Inutilii sînt întreţinuţi cu grijă, împinşi în faţă, ba chiar antrenaţi, în măsura în care mintea nu se blochează încercînd să asocieze pregătirea cu inutilitatea. Probabil că nu se blochează, mai ales cînd ar trebui să o facă, de exemplu în faţa televizorului, sursa principală de infestare cu abordări necritice şi neterminate.

Se face paradă din toate cele care ar trebui să funcţioneze fără, pînă cînd tot ce mai contează din funcţionare rămîne discuţie goală despre cum funcţionează sau (iar nu înţeleg de ce nu se blochează preventiv mintea) discuţie despre imaginea funcţionării şi importanţa ei (a imaginii)! 

Astfel, în multe dintre cele mai semnificative elemente ale sale, viaţa se transformă în parodie, fragmentată în bule de existenţă unde normalitatea încearcă să se apere, adesea cu reacţii în exces, asemenea unui organism afectat de un virus extrem de agresiv.

Tehnologie, energie, bani

Tehnologie pentru ştiinţă, energie pentru natură, bani pentru social. Pare greşit? Pare o inversare?

Dacă vrem să ne imaginăm lumea în 2060, suficient de departe în timp pentru ca încercările de extrapolare să nu poată fi făcute cu uşurinţă, ce alegem?

Dacă privim în urmă cu 50 de ani şi încercăm să alegem cele mai profunde schimbări, cu ce rămînem?

Atunci m-am gîndit să privesc întîi mai de sus, acoperind o durată mai mare, şi să încerc să extrag ceva care a avut şi are o semnificaţie esenţială. Cel mai evident lucru îmi pare a fi energia. Ca sursă de existenţă (sau chiar formă de existenţă dacă ne gîndim la univers) şi ca posibilitate de distrugere (aici mă interesează acţiunea omului).

În istoria cunoscută, atît cît e cunoscută, individul sau un grup restrîns şi aleator, oricare, nu un ales sau grup de aleşi, nu a avut la dispoziţie o forţă, cu utilizare repetabilă, prin care să poată distruge pe o scară foarte mare. Nu o are nici astăzi. Acesta este apanajul statelor şi al structurilor organizate la nivel mare. Distopia cea mare şi grea, paradoxal, nu pare a fi posibilitatea reală de distrugere a civilizaţiei printr-un act de voinţă al unui grup mic din conducerea Americii sau Rusiei, de exemplu, ci posibilitatea unui, oricărui, individ de a avea la dispoziţie forţa necesară pentru a distruge, dacă nu civilizaţia, atunci măcar oraşul. Înmulţit cu cîteva miliarde.

În anii ‘80 s-au întîmplat cîteva chestii. Bine, unele îşi au rădăcina mai înainte şi, în general, cel care vrea să găsească un anume moment ca sursă pentru toate cele nu va reuşi, aşa că o urmă de relativitate e inerentă. Se întîmpla ca tehnologia să iasă în lume pentru prima oară la scară mare într-un mod creativ, care stimula creativitatea în cea mai intimă manifestare: calculatorul personal. Lumea era lovită de a doua criză a petrolului, începea Star Trek Next Generation, se anunţau descoperiri de materiale cu calităţi supraconductoare la temperatura camerei şi, pentru foarte scurt timp, lumea, cea ştiinţifică prima, s-a ambalat la anunţata descoperire a fuziunii la rece. Ce nu avea încă lumea, decît în faza locală, interconectivitatea în timp real (azi internetică). De ce am ales aceste repere? Pentru lumea din 2060.

Anii ‘80, probabil prin suprapunerea unor conjuncturi din trecutul apropiat şi din intersectarea mai multor planuri ale existenţei în care se întîmplau reaşezări, au fost ani de libertate, cu mijloace de exprimare creativă neintegrate structurilor de control de astăzi. Principalul mijloc a fost reprezentat de computerul personal (atunci programabil de către proprietar – azi, practic imposibil). Mitul vremii, generat probabil de o anumită stare colectivă a gîndurilor, a fost Star Trek NG, cu o societate fără ban. Străpungerile tehnologice majore cred că au fost cele două menţionate, din care una poate falsă, poate parţial greşită, poate îngropată cu o viteză uluitoare. Anii ‘90 şi ‘00 au fost, în mod cert, şi anii războaielor petrolului, adică pentru controlul unei energii foarte importante.

În 2060 ar fi posibilă o stare de lucruri bazată pe întîmplările, starea de spirit şi de fapt, miturile, descoperirile şi eşecul unei descoperiri ( încerc să păstrez relativismul cu preţul unei exprimări aproximative, he he) din anii ‘80. Dacă sursa de energie practic inepuizabilă, posibil extrem de puternică, aflată la dispoziţia fiecărui individ, ori nu e realizabillă ori nu e de dorit (privind obiectiv sau de acolo de unde se doresc cele mai multe lucruri înainte de a ni se transfera atitudinea pe care se aşteaptă să o îmbrăţişăm), ar putea fi posibilă sursa de energie la pachet.

Baterii supraconductoare încărcate de la priza alimentată cu cabluri supraconductoare legate la centrale de fuziune. Conversia banului în unităţi energetice, cu producţia de energie monitorizată la joule. 1 euro de azi = n (kilo, mega) jouli de mîine. Monedă acoperită integral în echivalent energetic. Transport şi stocare de energie fără pierderi, producţie de energie care poate fi apreciată foarte precis, eventual energia livrată ar putea fi codificată cu semne de identificare, la fel ca semnele de siguranţă din bancnote. Tehnica de analiză, stocare şi protejare a informaţiei ar putea fi adecvată pînă atunci. Mă fac că nu interesează cui aparţin centralele respective sau că nu văd că fluxul către miliarde de beneficiari poate fi întrerupt sau perturbat. Sau că nu ar exista, ca în Star Trek NG, posibilitatea, fie şi limitată, conversiei energie în materie. Ar fi totuşi un început, bancherii ar putea exista în alt rol şi sursa principală a răului – manipularea monedei – ar fi, poate, eliminată.

Omul primeşte energia de la natură de cînd se ştie. Societăţii umane nu-i mai ajunge. Pentru a mobiliza, organiza şi subordona energiile umane societatea foloseşte un anumit model social, greşit, predispus spre abuz şi control. Centrul ordonator, reperul şi funcţia de bază revin banului şi celor care îl produc (la propriu, chiar dacă în formă electronică mult mai mult decît în formă palpabilă). Pentru a satisface cea mai mare nevoie umană, suportul fundamental al civilizaţiei, graţie tehnologiei am putea reforma (ce-mi place cuvîntul!) societatea. Tehnologia care înfrînge banul prin energie şi eliberează ştiinţa, ce răzbunare !

În pădurea de la strungă

Un cap vorbitor de la Money Channel (ştiu cum îl cheamă, seria nu i-o ştiu, ori la roboţei doar seria şi modelul contează) pălăvrăgea aproape fericit (la roboţei nu-ţi dai seama cu certitudine) despre posibilitatea ca, peste 20 de ani, Austria să trăiască numai de pe urma facturilor (aşa s-a exprimat capul) pe care le va încasa de la ţări ca România şi Ungaria şi alţi prăpădiţi din est. Boiereşte. La ce altceva să se priceapă şi biata Austrie !?

Pentru noi mai rămîne doar calea din titlu. Deocamdată ne pregătim prin Afganistan unde am suplimentat cu încă 600 de viitori haiduci cheltuielile de criză. Pe post de cerşetor momeală care să oprească rădvanul austriac îl vom pune pe Meleşcanu-Paşcu-Oprea-Bastus după ce vom fi urmărit, în grup, următorul material motivaţional:

Starea naţiunii

Nu cred că aşteaptă cineva de la Băsescu, de exemplu, să afle care e starea naţiunii. Ar putea veni în faţa parlamentului dispreţuit cu acest discurs necesar (parlamentul, după ce a fost prigonit, a devenit mai util, dar nu într-atît). Poate, dar nu poate. Nu are ce să spună, nu are voie, e incapabil şi are nişte consilieri cîini de pază al căror rol, indiferent de situaţie, e comparabil cu efectul unui sedativ puternic asupra facultăţilor raţionale. Cîte vor mai fi.

Pînă şi în condiţii ideale, cine ar dori să audă de la Băsescu consideraţii despre momentul în care ne aflăm şi despre soarta previzibilă din viitorul apropiat, cît e omeneşte posibil să anticipezi? Dacă ar fi fost un Văcăroiu sau un Năstase, altfel s-ar fi pus problema. De la primul am fi înţeles multe şi, poate, ni s-ar fi sugerat unele soluţii în plan economic, cu avantajul de a le primi nu numai de la un meseriaş ci şi de la un intim al funcţionării reale a statului. De la al doilea am fi înţeles, după unele decriptări, alte lucruri şi am fi putut bănui măcar cam pe unde ne aflăm în raport cu centrele mari de putere la care sîntem subordonaţi. După îndepărtarea obiectelor care ar putea distruge ecranul televizorului, poate un 5-10% interesant am fi putut afla şi de la olimpianul Isărescu (televizorul riscă nu pentru că persoana în sine ar fi antipatică sau odioasă, riscă pentru tot ceea ce reprezintă Isărescu; desigur, nu e necesar să căutăm motive speciale pentru a termina televizorul, ar fi mai greu de găsit motive pentru a justifica de ce nu o facem). Dar de la Băsescu? Să fim serioşi!

Vineri seara am urmărit un discurs despre starea naţiunii. Al lui Ilie Şerbănescu. Bun, la obiect, lămuritor. Sper că protipendada era deja pe drum spre locuri de petrecere a uichendului şi nu a fost tulburată în fecundele sfere de autosatisfacţie.

Starea o ştim, nu e un secret. De această dată, a putut să  se exprime. Era flancat de două fiinţe antenistice care, se vedea pe faţa lor, nu credeau nimic din ce nu recunoşteau  ca aparţinînd liniei oficiale. Aia a capitalismului glorios, cu ai săi cavaleri liberali investitori străini reformatori de mentalităţi învechite luptători împotriva statului prost administrator care trebuie să salveze pe cavalerii liberali investitori străini reformatori din ghearele crizei pe care au provocat-o cavalerii… Una dintre fiinţe nu înţelegea chiar toată propoziţia, cealaltă da. Le recunosc marele merit că au tăcut nesperat de mult.

Rezumînd. Nici nu e prea greu. Nici o şansă.  De ce? Pentru că nu mai avem nici un control. Repetiţia e mama învăţăturii, se spune. Nu mai cred. Cred că diversiunea, ca mamă a prostirii, a căpătat o tristă prioritate. Capitalul străin deţine controlul absolut, soarta noastră depinde de deciziile lui. Punct. Cu cifre. Şerbănescu risipea pîcla diversionistă cu fiecare frază. Are darul de a spune lucrurilor pe nume, iar acum a renunţat la reţinere şi la multe din eufemisme. Sîntem daţi legaţi la bunul plac al stăpînilor străini. Se întreba, retoric, dacă statul român nu a făcut mai nimic cînd avea mai toate pîrghiile, ce ar putea să facă acum, cînd aproape nu mai are nici una? Aici răspund, retoric-inutil, statul român a făcut ce i s-a cerut să facă şi persistă în… consecvenţă.  Statul român, nu al românilor.

Cert este că orice mică modificare în bine depinde acum de ce se va întîmpla în alte părţi. Şerbănescu a avertizat că recesiunea globală (e depresiune, dar să nu ne deprimăm pentru un cuvînt) s-ar putea să aibă o formă de w nu de v. Adică, după ce ni se pare că am luat-o în sus… buf! Eu cred că nu e un w ci sînt dinţi de fierăstrău cu panta generală în jos. Sar, pentru că nu am de gînd să povestesc, mi-am adus aminte de o cifră: corporaţiile folosesc doar 17% din forţa de muncă internă, la o pondere mult mai mare din economie şi, implicit, profit. Sarcina de a angaja oamenii e preluată de mărunţei, uneori ca subcontractori, dar mai ales ca supravieţuitori. Cu profit mult mai mic. Mărunţeii, bineînţeles, trebuie taxaţi de scîrbe. Logic, nu? Nu mai insist pentru că mă enervez prea tare.

Deoarece mi-a fost lene, postarea se întinde pe mai bine de 2 zile. Între timp, l-am văzut şi pe Năstase cu starea unei bucăţele de naţiune, cea a partidului său. Mă voi repeta. Nici o şansă. Un partid mort care poate fi, cel mult, înlocuit cu altul. Năstase face, poate, ceea ce trebuie să facă, încearcă să se aleagă şef şi o vedea după aceea. Dar o face într-un mod trist. Se foloseşte de o producţie marca Adrian Severin şi trage în Geoană. Numele Severin nu necesită comentarii, un blestem verificat, nu ca flacăra violet. Cu Geoană e mai nasol. Pentru că pe Geoană l-au împins prieteni care acum par să fie prieteni cu Năstase. Pe Geoană l-au desemnat candidat prieteni competenţi, care acum văd că nu era bun. Lui Geoană i-au pierdut campania veşnicul Hrebenciuc şi grupul de sabinghermanişti, care acum (nu numai acum) face cea mai mare gălăgie. Imaginea partidului a fost bine terfelită de un Mitrea, care acum e justiţiar.  Pecetea neagră care împiedică descîntecul să-şi facă efectul se numeşte Iliescu, altul care nu a fost străin de debarcarea lui Năstase. Năstase, la fel ca Lăpuşneanu, are multe păcate. Dar nu e Lăpuşneanu, nu cred că-i va strînge la ospăţ şi nu va pune slujitorii să-i hăcuiască pe hicleniţi. Care slujitori?

Paranormalii veghează. Preşedintele e apărat, preşedintele triumfă. Să nu uităm cine a lansat primul mizeria - domnul Viorică Hrebenciuc. Pe soţii Geoană nu îi înţeleg, bănuiesc că, aşa cum partidele şi oamenii importanţi din stat au în jurul lor nişte nenorociţi programaţi din alte părţi, denumiţi consilieri, ceva similar li se întîmplă şi lor. Probabil prin nişte prieteni.

Bă, da’ dacă e adevărt? Dacă pun flacăra violetă pe curul lor şi îi deochi de face cavramescu ca trenu şi cpîrvulescu ca cavramescu?

Prigoană cel mic nu s-a ales. Ne-a promis că în 2012 sigur.

În concluzie…

Sub timpuri, de ziua lui

Mă pregăteam iarăşi să scriu prostii. Deşi eram perfect conştient că sîntem în 15 ianuarie, mă gîndeam să brodez pe marginea tembelei emisiuni a lui Gâdea de ieri, unde gaşca (Badea, Mircea Radu, Buzdugan şi încă unul, pe care îl ştiu dar nu-l ştiu) încropeau topuri cu cele mai bune, după ei, femei din lume. Timpul pentru prostii pare să existe în cantităţi generoase. De parcă nu ar fi tot timpul meu.

Nu aş fi scris nimic despre el, sînt prea mic, cu atît mai mult azi. Dacă e nevoie de polemică sau, mă rog, de dezinsecţie, dacă vreunul din imbecilii cu program sau pur şi simpli cere palme, sînt oricînd pregătit pentru munca de jos. Pentru a sta faţă în faţă cu ceea ce reprezintă, trecerea timpului confirmîndu-l cu necruţare, în paralel cu conturarea şi apoi confirmarea rostului de ziditor, pentru aşa ceva nici nu ştiu de unde să încep.

Voi scrie doar că am avut norocul să dau peste un documentar la TVR1. Cînd l-am văzut pe Andrei Gheorghe citind dintr-o poezie de a lui m-am blocat. Suficient timp (iarăşi timpul) pentru a mai prinde încă ceva şi apoi pentru a rămîne pînă la capăt, atras de ce se întîmpla. Ei, da, Gheorghe distribuit într-un rol perfect. Emisiunea aparţine Cameliei Robe, nu am reţinut dacă scenariul şi regia, pe care s-a construit totul, îi aparţin tot ei.  Oricine ar fi fost, felicitări! Narator şi personaj, cu cinismul negru şi privirea zeflemitoare, prin textul şi sub regia bine ţintite, Gheorghe a realizat ceva ce ar fi trebuit să se întîmple de mult timp.  Cu vorbirea bolovănoasă, cu talentul lipsit de efort în a se face antipatic, cu relaxarea-i controlată şi cu scîrbirea devenită o a doua natură, a reuşit să-i extermine pe nimicii contemporani. De atunci şi de acum. O adevărată lecţie de dispreţ patriotic, mai uşor de prins de către bucureşteni, poate, sigur cu rezonanţă la nivelul developării lucide pentru oricine. Brutală şi necesară. Desfiinţate toate insultele aduse martirajului omului complet, care a deranjat enorm, politic şi cultural, atunci şi acum. Desfiinţate toate gloabele fără nume sau cu nume care trebuie pe veci scuipat, arse cu pedeapsă necesară nume mari. Arsă şi rana de pe conştiinţa neamului. Fără concluzie certă cu privire la soarta noastră ca moştenitori ai lui sau ai anti-omului, alegerea ne aparţine. Pentru că nu s-a terminat povestea, cum nu s-au terminat nici rezervele de nenoroc, dar nici sursele de renaştere. Iar alegerea vine din înţelegere, pentru care nu există reţetă.

Merită văzut. Se numeşte cu numele lui.

I’m a fool to want you

Ar fi multe. N-am habar ce voi scrie în rîndurile următoare. Cutremur în Haiti. Gheorghe la finanţe. Sau Bittman. Tot acolo. Vorbele contează mai mult decît banii. Sau decît mersul lor şi căile pe care o apucă. Banii, nu vorbele. Yemen sau Sudan, războaie în pregătire. Din categoria “prea mici pentru a fi considerate altceva decăt conflicte”. Sau bomba iraniană care nu e. Dar ar putea fi. Sau nu. Ieşirea din criză prin criză, eventual de altă natură. Sau despre brauzărul care nu vrea să swiceze pe tastatura RO. O fi vreun semn? Sau despre Udrea. Întotdeauna Udrea. Haina de vreme rea, pantofii de vreme bună. O damă care se crede bună pentru o lume nebună, că se uită în gura, mă rog, ei. Despre fotbal nu, deşi Angola-Mali 4-4, după ce în minutul 78 era 4-0, iar doamna preşedintă (prin soţ) locală părea fericită. Nu, nu e un sport serios. Snookerul e. Sportul prin reprezentanţi se cheamă circ. Nu e singura formă. Despre vreme. Frigul ticălos care ocultează încălzirea globală taman în ţările înţesate cu ecologişti. Despre bloguri. Despre saituri sau iutub. Despre Gheorghe din nou, că aşa făcea şi Billy Joel în cîntecul său, îl pomenea pe Nixon, parcă, de două ori. Pentru că era un tip evenimenţial. Ca şi Gheorghe. Care îl bate acum cu 3 la 2. Ce mi-e Nixon, ce mi-e Gheorghe. 4-3. Numai Mali poate egala în minutul 94, Nixon nu e Mali… extraordinar, dragi blogocititori, 4 la 4 meciul Gheorghe-Nixon! Acum 5 la 5. Pot să o ţin aşa pînă mîine. Încă o zi. Vreau să spun că a trecut încă o zi. Mîine va mai trece una, probabil. Poate ar trebui să punem stop vreo 2-3 eternităţi pînă ne mai aşezăm gîndurile în ordine. Mai ales tu! În ordinea cui? Un post monoparagraf. Unitate în diversitate. Să nu uităm: întîi şi-ntîi e un iaurt! Dacă nu e o varză. [Întrebare: La finalul clipului se pupă 2 gagici? Nu reuşesc să-mi dau seama şi mă frămînt.]

(mpm) 

Propaganda şi imprevizibilul

Propaganda pentru război se face cam aşa:

US preparing military for possible Iran conflict

Se ia un discurs al amiralului Mullen, deţinător al celei mai înalte poziţii în ierarhia militară americană (Chairman of Joint Chiefs of Staff - echivalent al Şefului Marelui Stat Major General de la noi), ţinut în prezenţa unor urechi favorabile unei anumite politici faţă de Iran, se aruncă în amestec articolul din oficiosul globalist de care aminteam în postarea din 8 ianuarie, se povestesc şi se aranjează pasajele care nu ar mai fi la fel de tranşante dacă ar fi prezentate în original şi în ierarhizarea dorită de autor, iar la final se citează un “expert” de serviciu “nemulţumit” că administraţia americană nu are o politică clară faţă de Iran, adică cea dorită de sponsorii dumnealui.

Ce spune amiralul? Că SUA au planuri militare în care e avut în vedere şi Iranul. Serios? Ce surpriză! Statul al cărei doctrină militară prevede full spectrum domination, adică dominaţia militară (şi nu numai) absolută pe toate planurile are probabil planuri şi pentru cazul în care pe Băsescu îl mănîncă suspect de mult în fund, ca să luăm un exemplu absolut minor. Că nu prea au forţe terestre să invadeze Iranul, dar că nu doresc o asemenea invazie. Că SUA nu doresc şi că ar considera extrem de destabilizatoare situaţia în care Iranul ar poseda arme nucleare. Adică poziţia americană din totdeauna.

Ce speculează cu lăcomie propagandiştii războiului? Următoarea frază:  “I believe that they’re on a path that has a strategic intent to develop nuclear weapons and have been for some time,” (“Cred că se află pe o cale care are ca intenţie strategică realizarea de arme nucleare şi că au pornit [pe această cale] de ceva vreme.”). În traducerea traducerii: amiralul nu spune nimic. Un drum care are ca intenţie strategică… ar fi ceva de genul: se gîndesc să, creează condiţii pentru ca să, ar vrea să. Concret: nu fac nimic, nu deţin nimic, nu pot fi dovediţi cu nimic. Sînt convins că iranienii, la fel ca mulţi alţii, se gindesc să, ar vrea să, tare mult le-ar mai plăcea să… De exemplu, mă gindesc că tare mult le-ar mai plăcea să fie în locul americanilor sau măcar al israelienilor, cu sute de arme nucleare în depozit şi toţi rivalii lor din zonă să nu aibă arme nucleare.

Eu îi înţeleg pe boieri cînd se oftică la gîndul că ţărănoii se gîndesc cu prea mult drag la domniile lor, cum îi înţeleg şi pe bătăuşi cînd le vine sîngele în cap la gîndul că mărunţeii care o încasează cu regularitate se gîndesc cum să le-o întoarcă. Poate că pedeapsa pe gînduri şi pe intenţie neconcretizată ar trebui să mai aştepte, altfel ne paşte imprevizibilul. Gîndesc eu.

 Nu sînt singurul, pare-se: “On the other hand, striking Iran, that also has a very, very destabilizing outcome. What I worry about in most of the cases are the unintended consequences.” (Amiralul Mike Mullen)

Obama şi inevitabilul

Încep să se întrevadă motivele “atentatului” din chiloţi. Obama i-a strîns pe şefii securiştilor lui şi acum a ieşit în faţă ca să-şi aroge dreptul de a sfida analizele propriilor spioni. De ce? Preşedintele american avea oricum dreptul de a decide cum vrea, concluziile analizelor securiştilor sau militarilor nu sînt obligatorii pentru preşedinte, care are imense puteri, practic dictatoriale. Puterea prezidenţială, acumulată în timp, a devenit după 11 septembrie 2001 discreţionară, SUA transformîndu-se, cu acte în regulă, într-un stat poliţienesc aflat sub un regim special, de război, dominat de un national security juggernaut, ca să folosesc expresia unuia dintre cei ale căror opinii le urmăresc în mod constant.

Securiştii americani sînt în mod oficial traşi de urechi şi, surpriză-surpriză, cine vine prima să-şi facă autocritica? Securitatea Patriei prin doamna cu nume predestinat – Napolitano.

Care e durerea? Zilele trecute a apărut în Evenimentul Zilei american, oficiosul globaliştilor (e vorba de New York Times) un articol prin care se pregăteşte terenul pentru îndepărtarea unui obstacol extrem de enervant de pe drumul spre atacarea Iranului. La ora actuală este încă valabilă evaluarea (NIE – national intelligenge estimate), care poartă girul directorului (DNI – Director of National Intelligence) coordonator-şef peste toate serviciile secrete americane, prin care se afirmă opinia spionilor americani că Iranul a abandonat orice tentativă de program nuclear cu scop militar încă din 2003-2004. Oficiosul cere să se elimine această evaluare. Acum, Obama, în urma foarte suspectei încercări de atentat, care ar fi putut fi preîntîmpinată, cică, dacă securiştii şi-ar fi făcut treaba ca lumea, iese spectaculos în faţa naţiei şi recunoaşte că securiştii nu sînt prea grozavi, aşa că va lua el taurul de coarne. Dacă au greşit cu bicisnicul care şi-a dat foc la pantaloni, nu e posibil să fi greşit şi cu Iranul? Răspunsurile se primesc pînă ieri şi cîştigătorul, care nici măcar nu va fi tras la sorţi, nu va primi nimic.

Augustul Obama nu e dobitoc, nici nu îşi va pune serviciile în cap, nici prea mare doritor de război nu cred să fie. Dar e împărat doar pentru a face ce se aşteaptă de la el. Altfel…

Practic, oamenii cu scaun la cap care au încercat sau mai încearcă să schimbe ceva din politica aberantă a SUA primesc o nouă palmă peste ochi. Poate că Obama este atît de inteligent (ca să nu mai amintesc despre cît de norocos ar trebui să fie) încît să îndrepte atenţia şi resursele americane spre vînarea de terorişti verzi pe pereţi de stînci din Yemen, să încerce astfel să mai tragă de timp, aşa cum a procedat şi Bush Jr. Nu prea cred. Partida războiului, care deţine avantajul transformării SUA într-un sistem dependent de război, nu se mai află în retragere, nu a stat şi nu stă cu mîinile în sîn şi, încet-încet (ei vor repede-repede), va pune o populaţie în parte pasivă, în parte prostită (cum se întîmplă şi prin alte părţi) în situaţia de a accepta acest nou război ca pe o inevitabilitate.

Consecinţe

Satul global la lucru. Avortatul atentat din avion, întîmplat la capătul american al satului, naşte discuţii în capătul ueuropean. Păi!?

Scanarea la piele, zice-se, se vrea luată din nou în discuţie – pentru a fi generalizată (bună afacere, cine fabrică chestiile, să cumpăr repede acţiuni?) - la nivel ueist, poate chiar săptămîna care vine.  Mi se pare normal.

Dar… uite, mă-domnilor-tovarăşi, eu nu vreau scanare la piele, eu vreau să fiu dezbrăcat la piele. Cum nu aveţi voie să-mi ignoraţi preferinţele sexuale şi consecinţele lor publice, tot aşa cum eu nu am voie să-mi exprim public inapetenţa faţă de pretenţiile homosexualilor, cer să fiu verificat de agenţi de sex feminin confirmat. Nu accept să se dea rasol. În plus, nu-mi place să fiu răstignit pe un perete, cer să-mi fie asigurat tot confortul – termic, tactil, atmosferă, igienă, estetic, etc. Vreau să pot cere reluarea investigaţiei dacă nu am fost mulţumit de prestaţia agentelor, eventual cu schimbarea echipei. Vreau o copie HD a înregistrărilor şi pretind şi din acest punct (puncte) de vedere deplin profesionalism din partea angajatelor.

Nu cred că este in interesul securităţii planetare ca un supus al imperiului globalist occidental să plece nesatisfăcut în urma acestei forme de contact cu autoritatea.

A murit Philippe Séguin

Doar în urmă cu cîteva zile aminteam (şi îmi aminteam) cu plăcere de Philippe Séguin ca unul dintre puţinii politicieni adevăraţi ai Franţei (bănuiesc că printre puţinii din Europa). Astăzi a părăsit această lume mizeră. Păcat!

Ce anume nu e clar?

Carne, lactate, curent electric, benzină.

Bir prin inflaţie, bir pe produsele şi serviciile la care nu se poate renunţa, bir colectat prin tva-ul luat (să zicem că va fi luat) de la bandiţii cărora li s-au cedat sursele de profit. Perceptorul-stat taie o felie dintr-o bucată mult mai mare pe care o lasă perceptorului-corporaţie după ce a cedat resursele, pîrghiile şi decizia în mîinile bancherilor, corporaţiilor şi intereselor străine.

Da, sîntem chiriaşi în această ţară (copyright Ciutacu-Badea), dar nu pentru că avem cantitatea obişnuită/comună de jegoşi. Am cedat ţara străinilor şi, dacă nu o luăm înapoi, vom merita cu toţii să fim consideraţi jegoşi şi nemernici, iar dacă mai permitem să se prelungească această stare absurdă vom deveni astfel.

Subliniere: observ o frică grozavă printre intelectuali, opoziţie, gurişti, vechii moralişti iubitori de străini, care nu sînt proşti, doar canalii, şi care văd cum se scurtează funia. Niciodată nu vom scăpa de dezastru dacă nu identificăm cauza principală a răului (ei ştiu asta). Cine mai pune botul a nu ştiu cîta oară la minciunile (prin interpuşi) jefuitorilor străini, cine nu îşi asumă drepturile de cetăţean român liber, român liber nu chiriaş supus, să nu se mire de consecinţe.

Securitatea Patriei

Un subiect potrivit pentru început de an, nu?

Cîrcotaşii ar putea întreba: care patrie? Alţi cîrcotaşi ar putea întreba: care securitate? Recunosc că ezit, ambele întrebări par, dacă nu cumva chiar sînt, legitime. Şi la noi şi prin alte părţi. De asta îmi plac mie americanii. Nu se încurcă, nu ezită, inventează, înşfacă momentul, profită. Le-au trîntit teroriştii – oricine vor fi fost ei – turnurile? Au înţeles imediat şansa care s-a născut în aceeşi clipă şi astfel apare, ca Afrodita din spuma valurilor,  Securitatea Patriei (Homeland Security)! Ştim cît de invidioşi erau pe Securitatea română, dar nu putem să nu recunoaştem cu admiraţie că, atunci cînd se pun pe treabă, nu cunosc limite. La noi, doar tendinţa spre folclor (şi puţin ajutor propagandistic extern) a transformat un anost DSS în Securitatea, bau-bau şi mit urban. Dar niciodată în Securitatea Patriei. Adevărul e că sînt invidios. Cît de mîndru aş fi fost să mă descalţe, scaneze pînă la piele, să mă forţeze să stau nemişcat pe scaunul avionului cînd mai e 1 oră pînă la aterizare, să mă asculte, înregistreze, să-mi stocheze ADN-ul, amprentele, vocea, ticurile, să mă umilească în fel şi chip un organ cu un nume atît de înălţător! Cu sute de mii de angajaţi şi colaboratori. Un adevărat producător de locuri de muncă în vremuri de criză.  Da, mai există pete în soare, domnilor, vechile structuri (alea vreo 20 de servicii secrete anchilozate care existau cu mult înaintea SP) nu se lasă cu una, cu două, însă numai un naiv nu ar recunoaşte soarele luminos, în formă de ciupercă, care răsare.

Ce mi-a venit? Mai nimic. Mă uit la penibila făcătură cu teroristul impotent, cu ameninţările vagi care paralizează aeroporturile americane, cu oile americane înţărcuite docil. Văd scremerea prin care se construieşte o conexiune absurdă între Iran şi Al-Qaida sau, dacă nu ţine, poate măcar se împrospătează fiertura cu terorismul planetar care ameninţă… Patria.

Mă uitam şi la banii alocaţi, la noi, pentru securitatea (care securitate?) patriei (mai avem patrie?). Cam 270 milioane de euro pentru SRI+SIE. Adică mai puţin de a 5-a parte din tributul oficial pe care România îl plăteşte stăpînirii UEiste.

Adevărul şi motivul se pot afla undeva între demenţă şi prostie.

2010… 3, 2, 1

 Mai sînt 3 ore, 3 ore şi ceva. Mai sînt 3 ani, 3 ani fără ceva, pînă la sfîrşitul lumii după calendarul maiaş. Voi da un exemplu printr-un post scurt, la obiect, dacă tot nu avem prea mult timp la dispoziţie.

Să avem parte de un an nou cu pace! Disputele să fie bloggeristice şi atît, bătăliile pe hîrtie şi pe internet, lumea să-şi risipească energiile negative în cel ma ineficient mod cu putinţă. Să fie un an de criză calmă, cu gaz rusesc şi  parfum franţuzesc, cu încălzire globală iarna şi ploicică răcoritoare vara.

Să nu o mai lungim… 3 ore… pregătiţi şampania!

La mulţi ani !

înainte şi… după 20 de ani

Piticot Prigoană şi chiloţii în flăcări

Honorius ne onorează cu candidatura. Bogdan Giselle Olteanu ne-a părăsit pentru un viceguvernatoriat politic la Banca lui Isărescu şi se făcu un loc liber. “Să vină Prigoană!” se auzi un hăhăit tunător. “Aici mi-s, Măria Ta”. “Nu tu, ăla mic. E pregătit”? “E gata, Măria Ta, mai mic, dar voinic. Prostimea se pregăteşte să-l uninominalizeze, pungile cu galbeni au fost împărţite“. “Bine, Prigoană, bine, eşti un slujitor de nădejde”.

Aşadar, Prigoană cel Mic s-a încins la funduleţ şi nu va cunoaşte pacea pînă nu şi-l răcoreşte pe jilţ de parlamentar. Pacea? Fleacuri. Prigoană şi ai lui, cu grijile lor cu tot, nu înseamnă  nimic pe lîngă tribulaţiile celui mai bicisnic terorist din istoria planetei. Umar Faruk Abdul Mutallab şi-a dat foc la chiloţi şi… nimic. Pornit să dea o lovitură grea democraţiei, civilizaţiei occidentale, valorilor şi modului de viaţă atît de urîte (de la verbul a urî, ce credeaţi !?), urcat în avion, pare-se fără paşaport, scanat sau nu pînă la piele, nu e clar, cînd să finalizeze martirajul printr-un bang răsunător, în ziua de Crăciun (v-aţi prins de chichirez!), s-a trezit cu un fîs usturător şi cu fundul în flăcări. Poanta vine abia acum. Al Qaida, monstrul planetar pe care cele mai tehnologizate ţări ale lumii, cele mai puternice armate şi servicii secrete îl vînează de 1,2,..8 ani (plus perioada de matineu din anii ‘90), pentru care au fost invadate 2 ţări, destabilizate mai multe, au fost ucişi nenumăraţi oameni, s-au generalizat codurile colorate, s-a dat drumul la nebuni, la oligofreni şi la clovni pentru a fi numiţi preşedinţi, miniştri sau secretari de stat, Al Qaida, zic, revendică această umilinţă de atentat. Băieţii care au bătut CIA, DIA, FBI, NSA şi alte nşpe servicii secrete americane, care s-au fîţîit cu avioanele pe cerul american pînă le-au izbit artistic în turnuri sau volatilizat în Pentagon, vin acum şi recunosc pe acest nehalit drept unul de-al lor!? Eu înţeleg că cruciaţii/americanii, conform doctrinei binladenice, trebuie atraşi şi ţinuţi în teritoriu musulman pînă sîngerează de moarte, în special financiar. Dar nici chiar aşa! Nu strici imaginea de competenţă criminală cu un papă-lapte ca Umar-etc. Nici măcar pentru bucuria de a vedea răspîndită scanarea pînă la piele a băştinaşilor infideli pe toate aeroporturile americane. (Tîmpit să fii să te duci pe acolo dacă nu eşti sil(u)it de împrejurări!)

Vremuri groteşti.

Dr. K

Un nebun periculos: ministrul de externe francez. Soţul soţiei sale, madame Christine Ockrent - mare ştabă media, fost comunist, fost socialist, acum neocon(servator) sarkozyst,  fost gauleiter al Kosovo, permanent aducător de moarte, mincinos de un cinism incredibil. S-au săturat şi alţii de un asemenea specimen.

Bombes sans frontières  (Bombs without borders - The American Conservative)

Le monde selon K. - Pierre Péan

Fitness

Un’-doi-trei-pat’, puf-puf, un-doi-trei-pat’, puuf-puuf, un’-doi-…

Trebuie să fii bătut în cap…

Auzeam printre uşi (aşa prind eu informaţia cea mai valoroasă, atemporal şi delocalizat) cum, după 2 zile în care ai mîncat bine, ce altceva ai avea mai bun de făcut decît… fitness. Moment în care m-am blocat, constipat şi psihanalizat pînă în rărunchi. Între triferment şi activia, lumina adevărului era acolo, printre fiare, cu fiecare flexare 1 leuron, între Crăciun şi anul nou.

Bat darabana cu degetele (aşa procedez cînd situaţia e gravă şi concentrarea are nevoie de o descărcare nervoasă în absenţa unui tic omologat) şi răbufnesc. Aici, pe blog. Uitaţi cum stă treaba. În afară de Mircea Badea care are dreptul, ba nu, obligaţia să-şi petreacă zilele (şi nopţile) trăgînd de toate fitnessele pe care le întîlneşte, pentru a spăla ruşinea absenţei pătrăţelelor, toţi ceilalţi care se trezesc încolonaţi tembel pe steppere sau pe sub aparaturi suspecte, al căror rost pare a fi doar cel de a nu strivi prea mulţi îndemînateci, sper din toată inima să-şi îndeplinească visul şi Crăciunul viitor să-i găsească stabiliţi prin alte părţi, cît mai departe.

Cît de fraier poţi să fii ca să te apuci de fitness acum? Prefer să cred că nu există răspuns. Parcă văd nefericiţi cu bani cum se ascund în văgăuna de fitness a vilei pentru a-şi reconfigura silueta. Pleacă omule la munte… moment în care realizez că, odată ajuns la munte, se va repezi în sala de fitness a hotelului de prea multe stele. Şi disper. Cît de singur trebuie să fii, cît de inutil poţi să-ţi  programezi viaţa încît să ştergi din trăit momente în care ar trebui să fii cu ai tăi, cu prieteni, pentru dragul de a fi. Cu oameni. Nu pentru a te afişa cu silueta chinuită printre alţi fitnessişti de Crăciun care vor să se afişeze printre alţi…

Ce bine că există bunătăţi de Crăciun! Bune şi multe, belşug. Ei da, vom mînca prea mult, chiar ciugulind puţin din toate. Ei da, efortul pentru a le pregăti e mare. Şi ce dacă? Nu e lipsă de măsură (pot fi excese, ca în toate cele, ei şi?). Nu e nici un scop în sine, indiferent ce cred inutilii de fitness, e… de fapt, ce rost are să încerci să explici, cine înţelege, înţelege pentru că a avut norocul să trăiască în familie, nu în plastic. Dacă nu au nici inteligenţa de a găsi alt mijloc pentru a grăbi sîngele mult prea obosit, ar fi o pierdere de timp. 

(aparte) Coane Mircea… pătrăţele clare, bine delimitate, fără jocuri de umbre şi alte păcăleli de adormit Gâdea. Te adormim noi pe tine ca să nu poţi trişa şi măsurăm adîncimea şănţuleţelor dintre pătrăţele. (Ar trebui să fii nebun… hmm…).

Crăciun fericit !

cu o minunăţie de colţ de Românie
(clic)

Brrr

De atîta încălzire globală nu mai circulă trenurile pe sub Canalul Mînecii. Sabotorii care au proiectat vagoanele nu au ţinut cont de încălzirea globală, pe care orice ecologist mediu activ, de stradă, ţi-o recită dintr-o suflare, aşa că se face condens din cauza diferenţei mari dintre frigul (?!?) de afară şi temperatura din tunel. Frig!? Iarnă cu frig!? Cu frig mai rece decît au luat în calcul ciumpalacii de au proiectat insulta asta de gaură în pămînt? Nemernicie! Taman acum, cînd caftea de zor poliţia pe cei mai activi dintre activii de stradă, la Copenhaga? Cînd chinezii, indienii, brazilienii şi alţi terorişti planetari, cu mîrşave idei de dezvoltare economică în capetele lor suspecte, se lăsau greu sau nu se lăsau de loc la chiţăiala din ce în ce mai disperată a grofilor din Occident, care văd cum dispare supremaţia economică şi şansa de a continua despotismul lor iluminat? Ce ticăloşie! Aceşti bin Ladeni ai ingineriei franco-britanice, aceşti islamofascişti ai planşetei şi riglei de calcul ar trebui lăsaţi în chiloţi pe o banchiză să se înveţe minte cum e cu încălzirea globală, mai ales cînd e produsă de om. Omul chinez, indonezian, etc. Că_ceilalţi sînt deja supraoameni, ecologişti Gore şi unu, îngrijoraţi, extraplaţi şi la pungă sparţi.

Drumul spre război

Iraqi troops in standoff with Iran

Un incident minor, care probabil se va rezolva/risipi, probabil fără consecinţe imediate, aşa cum s-a întîmplat cu cele în care au fost implicaţi soldaţi britanici sau şalupe iraniene. Rămîne la dosar.

Nouă ar fi insinuarea ideii de agresiune iraniană asupra teritoriului irakian, deşi în războiul Irak-Iran din anii ‘80 irakienii au atacat şi tot ei pretindeau o bucată de teritoriu iranian care să le permită accesul nestingherit la Golful Persic. Nu văd pseudo-armata irakiană de azi, majoritar şiită, luptînd împotriva Iranului şiit pe teritoriu iranian, iar Iranul n-are nici un motiv să strice o situaţie care îi convine de minune, cu un guvern irakian majoritar şiit.

Nici nu vor revitaliza americanii naţionalismul irakian, pe care tot ei l-au subminat în anii de după invazie, prin astfel de metode. Dar e un început bun de pretext: americanii care sar în apărarea Irakului şi lansează o ofensivă terestră pentru a ocupa regiunea cea mai bogată în petrol a Iranului, care se află în apropiere de graniţa cu Irakul. Atacarea din aer a obiectivelor strategice, inclusiv cu destinaţie nucleară, nu ar mai apărea atît de sfidătoare la adresa legilor internaţionale. Mai există şi considerentul practic, singurul loc de unde americanii pot lansa o invazie care să lovească Iranul acolo unde îl doare şi care să nu se împotmolească într-un coşmar logistic e teritoriul Irakului. Unde se află oricum o bună parte din forţele terestre pe care SUA  pot să le folosească într-un război. Armata irakiană, ca furnizoare de carne de tun, nu strică nici ea, presupunînd că în a doua zi de conflict nu ar dezerta (cu arme cu tot) 80% dintre soldaţi.

Indiferent de strategie, s-a mai înaintat un pas pe drumul spre un război dorit, pregătit, aparent necesar Occidentului (unde plasăm şi Israelul, categoric cel mai interesat să nu existe un rival regional care să-i ameninţe la nivel strategic supremaţia nucleară şi astfel să-i anuleze, la nivel tactic, superioritatea militară bazată pe impunitatea oferită de armele nucleare), aparent de neevitat pentru Iran şi care, foarte posibil, va schimba lumea. Cert este că va schimba Occidentul în rău.

Sensational dancing horse

Extrem, extrem de simpatic

(pe unde le găseşti !?)

Avem guvern

 

Guvernul Bocudrea – graţie, armonie, dezvoltare, futurism -

brought to you by
Romania – their land, our choice -

Birocraţia multistrat

Philippe Séguin, poate unul dintre puţinii adevăraţi oameni politici francezi, a prezentat recent raportul Curţii de Conturi cu privire la creşterea aparatului birocratic din Franţa în perioada 1980-2008. Prăpăd. Cifrele cele mai semnificative: 1,4 milioane posturi noi. 71% creştere a aparatului comunităţilor locale, folosirea altor 415000 de mercenari cărora statul le pasează peste 20 miliarde de euro pe an pentru servicii de interes public.

Les effectifs de l’ensemble de la fonction publique française ont augmenté de 36% entre 1980 et 2008, soit 1,4 million d’agents supplémentaires. Début 2008, les trois fonctions publiques (Etat, collectivités territoriales et hôpitaux) employaient au total 5,3 millions d’agents, dont près de la moitié (2,5 millions) appartiennent à l’Etat.
Cela représente l’équivalent d’un peu plus de 20% de l’emploi total en France, selon le premier président de la Cour des Comptes. Les effectifs des trois fonctions publiques ont augmenté de 36% entre 1980 et 2008 alors que l’emploi total en France progressait deux fois moins vite (18%).
Ces chiffres masquent toutefois d’importantes disparités : la progression de l’emploi public résulte essentiellement des collectivités territoriales (+71%) et, dans une moindre mesure, des hôpitaux (+54%).
Avec une progression de seulement 14%, “l‘Etat a été très loin d’être exemplaire (…) parce que la progression en apparence modérée des effectifs de l’Etat masque son incapacité à s’adapter aux réformes de l’action publique qu’il a lui-même décidées“. L’Etat “aurait dû pourtant réduire sensiblement ses effectifs du fait de la décentralisation et de la montée en puissance des opérateurs publics“.
Malgré d’importants transferts de compétences aux collectivités, la décentralisation n’a entraîné aucune baisse ni même stabilisation des effectifs de l’Etat, a relevé Philippe Séguin. En 1980, la fonction publique d’Etat comptait 2,1 millions d’agents et 400.000 de plus fin 2007.  ( link )

Aceasta este realitatea birocraţiei multistrat, a descentralizării şi a perspectivei optimiste cu încă un strat lacom şi fără de ţară care se construieşte peste celelalte straturi deja existente.