Zidarii

Mare sărbătoare, 20 de ani de la dărîmarea zidului din Berlin. Prilej de vorbe.

A fost şi un film românesc Zidul, bunicel, a mai fost şi albumul(+film) Pink Floyd, mai sînt ziduri vizibile, mai sînt şi unele nevăzute. Unele îşi au rostul lor, altele nu, depinde şi de cît de bun sau de nebun a fost zidarul.

Tot Zidul Plîngerii rămîne cel mai semnificativ.

Dar Geoană vrea şi el să dărîme ziduri, ziduri interioare, simbolice, crede el, imaginare sau inventate, zic eu. Mă rog, fiecare cu ale lui. Dar Geoană vrea şi să zidească. Motiv pentru care se foloseşte de ocazia aniversării şi de vizita nuş-cărui-ideolog-socialist ca să reafirme hotărîrea PSD de a-l susţine pe zidarul Severin pentru postul de comisar ueist. La externe, but of course.

Cu 20 de ani în urmă, Germania se reunifica, cum era şi normal. O situaţie care ar fi trebuit să ţină cel mult cîţiva ani (ocuparea Germaniei în urma capitulării) s-a prelungit peste 40 de ani prin ideologizarea problemei şi confruntarea dintre cele 2 tabere internaţionaliste. Cînd Rusia (încă sovietică) şi Germania mai mare (RFG) au căzut la înţelegere, cu acordul tacit ueist (în schimbul unei părţi de pradă: Germania reunificată trebuia să lase un procent din fosta RDG pentru a fi înşfăcat de corporaţiile negermane) şi cu o Americă a cărei strategie bătea prea departe ca să mai mîrîie o împotivire, problema s-a rezolvat rapid.

După aceşti 20 de ani, România tot ruptă a rămas. Dacă vreo 15 ani Rusia s-a opus realipirii Basarabiei la România, de vreo 5-6 ani nu mai e cazul. În toată această perioadă, Severin a fost mare sculă pe plan intern şi internaţional. Activistul UTC s-a prelins spre activismul internaţionalist, întîi ca terminator-reformator (după scheme desenate de străini), pe urmă ca ministru de externe care a cedat nordul Bucovinei şi sudul Basarabiei Ucrainei, mai apoi ca şef al OSCE de unde a făcut tot posibilul ca România să nu mai aibă nici un cuvînt de spus în problema vitală a teritoriului naţional. Asupra episodului autonomist de la Consiliul Europei nu merită insistat decît pentru a constata că băiatul nu a ratat nici o ocazie din care să se vadă cît de devotat este cauzei internaţionaliste. Acum este “parlamentar” ueist, normal.  A început (post-revoluţionar) la FSN, a devenit ministru CDist, s-a reinventat PSDist. Mereu internaţionalist convins. Iar noi mergem pe mîna unor astfel de specimene şi nu ne mirăm de ce pierdem tot, tot timpul.

Germania de Est, aşa nedemocratică cum se afla în 1989, a fost integrată fără menajamente Germaniei mai mari. Basarabia, sau ce a mai rămas din ea sub numele de Rep. Moldova, trebuie să se democratizeze şi să urce la standardele ueuropene de una singură, iar reunificarea nici măcar nu este promisă ca un ideal. Dimpotrivă (vezi iritarea massmediotă împotriva accentelor naţionaliste din timpul recentelor tulburări de la Chişinău).

Zidarii de la începuturi ridicau catedrale. Zidarii de tip severin urăsc catedralele, dar iubesc zidurile care separă, dărîmîndu-le, de obicei, pe cele care apără. Sper ca aniversarea căderii zidului berlinez, inutil, nedrept, scîrbos să fie de bun augur pentru noi, bade ciobănaş.

 

Asmuţirea

Am o presimţire… certă… cum că facţiunea cea mai agresivă va pierde. Şi ăsta va fi doar începutul degringoladei. L-am văzut puţin pe Badea în emisiunea de ieri şi mi s-a părut că a intuit, dacă nu are cumva informaţii mai sigure, acelaşi lucru. Trăsătura comună, permanentă, a celor 2 tabere ad hoc (băseştii şi majoritatea) precum şi a străinilor e reprezentată de dispreţul ancilar, respectiv de latifundiar, faţă de oamenii acestui pămînt. Pe care nu-i vor înţelege niciodată, indiferent cît încearcă să transfere mojicia de slugi şi degeneraţi asupra celor pe care îi umilesc constant.

Oricare dintre hahalerele acceptate se va alege, tot albastru îi va fi puţinul viitor de conducător. Cu cît isteria îi va încerca mai mult acum, în campanie, cu atît mai vizbil va fi jegul de sub ţoalele de împrumut. Iar aceasta e o etapă necesară, vremea cînd  “fonfii şi flecarii, găgăuţii şi guşaţii, bâlbâiţi cu gura strâmbă” nu mai au cum să ascundă hidoşenia ce sînt. Scîrba majorităţii adevărate creşte mai repede decît se tîmpesc activiştii. Şi ăsta e un lucru bun. Aşa că, băieţi şi fetiţe, trageţi tare, paroxismul e aproape !

 

Înapoi la argument

Ei !?

Mă simt aproape rotund să pun drept titlu chiar denumirea emisiunii patapieviciene (sau patapievicioase, nu m-am hotărît asupra formei – conţinutul e oricum de…), la care nu se uită nimeni, doar o plătim. Îmi trecuse prin gînd şi un alt titlu, la fel de rotund: amiba, parameciul şi patapieviciul, doar că văduveam de poreclă un candidat acceptat – eu îl pun întrei ei şi pe Oprescu, chiar dacă nu s-a văzut cu Bidenul.

Da, mă tot îndemn să scriu ceva despre candidaţi. Şi nu pot, nu am ce.

Aşa că voi încerca să(-mi) lămuresc de ce nu voi vota.

Întîi… “e un iaurt”… halt, disable process, restart system, load antimalware… bun, am eliminat, temporar, infestarea cu reclame tîmpite. E un motiv. De ce m-aş implica într-un sport inutil (alegerile) cînd nu văd absolut nici o posibilitate de a împiedica căderea în imbecilitate a societăţii ? De ce aş accepta actualul set de reguli cînd tocmai regulile respective conduc la imbecilizare ? Cîtă cantitate de orbire pot să-mi inoculez pentru a crede, fie şi pe durata unei singure zile, că prin acelaşi tonomat defect voi asculta muzică şi nu manea ?

Nu particip la votare nu pentru că nu am cu cine să votez. Eu am. Chiar dacă e o variantă obosită, lejer superficială în felul cum atacă unele probleme, ea există şi are merite mari. Nu are nici o şansă, pentru că nu este şi nu va fi parte a establişmentului, nu este o variantă acceptată şi nici nu va fi acceptabilă, pentru că se află într-o contradicţie insolubilă cu sistemul globalist.

Nu particip la votare nu pentru că refuz să validez un referendum antiromânesc, dorit ca un nou pas spre dizolvarea statului naţional. Nici pentru că prezenţa la vot nu face decît să legitimeze sistemul şi furtul, deşi ambele motive au greutatea lor. Nu mă afectează aiurelile despre responsabilităţile care îmi revin, vezi Doamne, ca_cetăţean şi, dacă îndrăznesc să nu mă implic, atunci îmi pierd drepturile, inclusiv pe cel de a mă plînge. Prostii de papagali cu microfonul în gură.

Nu particip la votare nu pentru că m-au exclus, în fapt, din ţara mea, politic vorbind, sau pentru că batjocoresc tot ce consider eu important încercînd să-mi impună, în schimb, să mă închin la tot felul de idoli absurzi.

Nu particip la vot pentru că nu ştiu încă ce este de făcut, dar ştiu că astfel fac un pas, fie şi instinctiv, în direcţia bună.

 Argumentul meu nu se citeşte direct, dar există şi nu se modifică în esenţă, iar eu (şi oricine) mă apropii prin răbdare. Îmi permit să fiu consecvent pentru că nu am stăpîn şi, ca o consecinţă, nu simt nevoia să cumpăr pe cineva prin argument.

Doar cuvintele sînt aceleaşi…

 

Blair or… well

Arthur Blair, George Orwell pre numele său de scriitor, ne-a avertizat, pe cît poate să o facă cartea.

De la Noam Chomsky am aflat că, în prefaţa la 1984, Orwelll a simţit nevoia să precizeze că Anglia timpului său se află mai aproape de lumea descrisă în carte decît URSS, pentru că sistemul englez este atît de bine pus la punct încît, odată trecuţi prin malaxorul educaţional, oamenii devin suficient de bine dresaţi şi pierd capacitatea de a formula întrebări neconvenabile sistemului. Tot de la Chomsky citire: prefaţa cu pricina a fost cenzurată vreme de vreo 30 de ani.

Ca o încununare sinistră, primul “preşedinte” ueist se vrea a fi Anthony “Tony” Blair, anagramat B-liar, adică un mincinos de categorie B. Violator al ordinii internţionale, criminal de război (în măsura în care şefii de stat sau de guvern pot fi ţinuţi responsabili pentru crimele comise de trupele ţării respective), criminal de război – a doua oară – pentru că, în calitate de şef al tuturor serviciilor secrete britanice a cauţionat minciuna plăsmuită de către acestea prin care Irakul ar deţîne materiale necesare armelor nucleare (vezi scandalul nigerian), minciună preluată cu satisfacţie de americani, care de abia aşteptau, instigînd astfel la război de agresiune, infractor şi corupător notoriu în ţara lui, demagog abject .

Individul a fost pregătit pentru acest post încă dinainte de prima respingere a “statului” ueist prin referendumul francez din 2005. Ceea ce dovedeşte că scîrbele care conduc occidentul (la dezastru) prezintă continuitate în idei. Dar şi puţinătatea ideilor şi, mai ales, frica. Doar ei între ei, doar cadrele bine testate în focul luptei de clasă. Că va fi ‘mnealui sau altă gloabă, nu importă, chinul abia începe, stimabililor!

Neruşinarea occidentală nu suferă comparaţie cu mărunta zbatere de pe aici. Despre cei 4 (3+1) maimuţoi acceptaţi, puţin mai încolo. Sau… mai încolo, puţin. Că nu merită.

Ruşinea e a lor

Pentru mine, de cînd scriu pe aici sper că s-a văzut, nu e nici o diferenţă între cele 3 facţiuni ale establişmentului, mizerabila triadă PNL – PSD(+C) – PD(+L). Singurul lor/ei scop este cel al perpetuării puterii oligarhice, în nefericitul caz al României obstinaţia este agravată de subordonarea faţă de oligarhia străinilor.

Ultima încercare de mă umili, alegerea pentru poziţia de premier a unui neamţ numai pentru că este neamţ, nu mă surprinde deloc. În cazul făcăturii peneliste, printr-o consecvenţă caricaturală, istoria se repetă, doar ei l-au adus şi pe primul Hohenzollern. Nu-mi scapă nici ridicolul snob al conjuncturii, cu premianta politică Nobel, zisa Herta. Le doresc să-i buchisească “operele” pînă le cade creieru-n limbă.

Voi spune doar atît: e dreptul meu ca român ortodox să fiu reprezentat în toate poziţiile cheie din statul român cu preponderenţă tot de membri ai absolutei majorităţi din care fac parte. Mi-a ajuns de atîţi puţintel ţigan sau uşor evreu sau lejer fanariot, destul de catolic sau mereu la guvernare pentru că mi-s ungur. Nu am nimic împotriva unui neamţ (sau de alt neam) sau unuia de altă religie, dar vreau să văd întîi că mi se respectă, inclusiv simbolic, dreptul meu absolut. Nu a fost cazul pînă acum aşa că străinii să facă ciocul mic şi să termine cu experimentele otrăvite şi jignitoare. 

În cazul numitului neamţ nici nu merită amintite antecedentele, acum uitate subit de către massmedioţi. Numai devalizarea bugetului pentru cultură de către capitala europeană ar fi trebuit să-i sature de vînarea de imagine pentru multă vreme. Dacă tot contabilizează cheltuielile paparudei Udrea.

Scuip pe slugărnicia oligarhilor “români”, scuip pe “majoritatea” care devine foarte PD-Listă cînd trebuie reînnoite temenelele în faţa FMI sau trebuie reales terminatorul Isărescu. Scuip pe maimuţoii desemnaţi de facţiunile establişmentului (se pune şi baba Oprescu cu tot sprijinul de la spate) şi mai bine îmi va cădea mîna decît să particip vreodată la legitimarea acestor canalii. Nu este ţara lor, nu o merită şi nu vor avea parte (şi nici nu îşi vor face parte din) ea.

 Mă întorc la munca de jos, la un computer (se citeşte cum se scrie) defect care va fi reinstalat pînă îşi bagă minţile în procesor, cum îi sfătuiesc, fără urmă de amiciţie, şi pe nenorociţii care încă mai sînt răbdaţi pe faţa pămîntului să o facă cît mai curînd.

Sabatul negru

Danţul vrăjitoarelor s-a oprit. Invocarea petrecută în cercul celor 12 pentagrame galbene – pentaclu al căderii omului european într-un homunculus ueist - s-a încheiat.

Dacă nu au reuşit să rupă cercul demonic Franţa, în 2005, ţara care a transformat papalitatea în puterea pămîntească ce va contura Europa vestică şi Irlanda, ţara care a păstrat spiritul creştinismului, cînd Europa era călcată în picioare după căderea Romei imperiale, se poate presupune că forţa vitală a vestului nu mai poate face faţă asaltului venit din gheenă. Soarele occidentului, care tot sta să apună, s-a scufundat de tot in ocean. Occidentul e mort.

Nu ştiu de ce trebuie să ne tragă şi pe noi după el? Snobismul, plicticos şi sterp de felul său, devine periculos. Probabil avem şi noi multe păcate de ispăşit, cu toate că nu înţeleg de ce ar tebui să plătim şi pentru păcatele altora. Jertfă? Hmmm…

Mă uit cu suspiciune la calculator şi văd cu mintea reţeaua cangrenată a internetului, babilonia blogeristică, parte a babiloniei generale, şi îmi vine să rîd. Răul nu are imaginaţie, orice s-ar spune, se repetă degeaba. Un păcălici ofticos căruia îi reuşesc de prea multe ori minciunile, se oftică şi mai mult pentru că nu poate căpăta satisfacţia pe care o caută inutil şi se răzbună meschin, o dovadă în plus a limitării, a neputinţei. Mă întreb dacă răul nu este cumva un program de computer?

Înapoi la “cestiune”

Scott Ritter prezintă faptele despre programul nuclear iranian. Fapte nu poveşti massmediotice pentru uzul pasivului mediu occidental (oaia bipedă). Pasiv care se va trezi, mîine, prins în urmările catastrofale aduse de războiul pregătit azi, pe minciuni, pe distrugerea sistematică a discursului logic bazat pe fapte şi pe informaţii concrete, nu pe zvonuri şi pe interpretări interesate.

Sfîrşitul sistemului occidental de dominaţie lacom-imbecilă va fi mult accelerat de această ultimă nebunie. Pe cît este de dezirabil acest sfîrşit, pe atît de neplăcut va fi de trăit în mijlocul zvîrcolirilor agonice ale fiarei. Ironia actului sinucigaş nu va compensa oroarea cotidianului. Pentru români, prinşi în ghearele mai multor nenoroace, probabil va fi şi mai neplăcut, dar măcar nu sîntem la fel de vinovaţi ca principalii actori (cum le place să-şi gîdile, plescăind satisfăcuţi, orgoliul dement).

Un interviu de referinţă de care, probabil cu regretul că nu s-a putut schimba nimic, mulţi îşi vor aminti… prea tîrziu.

Un optimist

Marc Faber despre sfîrşit (video).

(mpm)

Whole Lot of Shakin’ Going On   <- clic

Holiday in Spain   <- clic

& din nou…  Holiday in Spain (live)   <- clic (merită)

—

Bani sau voie de la stăpîni să stimulăm nu prea avem, în schimb există paraşute multiple care se deschid cu o uşurinţă de speriat. Rezultatul ar fi acelaşi, dar distracţia…

Lance, prin Louis şi Neil

Heinrich Haussler, un german născut în Australia, trece primul linia de sosire din etapa de azi (17 iulie) a Turului Franţei. Plîngînd, în ploaia care i-a plîns tot drumul, trece linia la Colmar, în Alsacia.

În 16 iulie 1945 exploda prima bomba atomică a omenirii moderne. După 24 de ani, în 16 iulie, pleca racheta ce îl ducea pe Neil, primul care, în 20 iulie, de Sfîntul Ilie, punea piciorul pe lună. Sau nu - după unii. Eu cred că da, fără să fi fost acolo. La 40 de ani distanţă, Lance vrea să cîştige turul din nou. În 1945, Louis împlinea 44 de ani şi era bine cunoscut de ani buni. Neil urma să împlinească 39, în august, şi avea să devină, pe parcursul cîtorva zile (sau chiar ore !), cel mai cunoscut om din lume.

În urmă cu cîteva ore, după 40 de ani fără 3 zile de la pasul lui Neil, Lance, care se naşte în anul în care Louis moare, pedala din greu pe Col du Platzerwasel, în Alsacia Franţei. Franţă care, în 1940, capitula în faţa Germaniei. Mai puţin de Gaulle care pleca în ţara (şi mai) vechiului (decît Germania) inamic tradiţional fără să accepte înfrîngerea. În 1945 conducea Franţa. În vara lui 1969, cînd Neil stîrnea praful lunar, nu mai era la putere, demisionase de cîteva luni, după ce, cu un an înainte, veşnicul golan Cohn-Bendit stîrnise studenţimea zăpăcită la rebeliune împotriva sa.

În 16 iulie 2009, ieri, turul Franţei a trecut prin Colombey-les-Deux-Églises, locul iubit de de Gaulle cît a fost în viaţă, locul unde doarme somnul cel lung. Spre stupefacţia (iniţial) şi indignarea vehement exprimată (ulterior) a comentatorilor, superbele filmări aeriene ale televiziunii franceze au lipsit cu desăvîrşire acolo. Nici un colţişor din reşedinţă nu a apărut. Crucea lorenă, înaltă de 43 de metri, simbol al Franţei libere, ridicată lîngă Colombey, s-a văzut o secundă, departe. Cohn-Bendit este un veşnic “parlamentar” UEist, mereu golan. Europa naţiunilor libere a lui de Gaulle nu mai există. Oare?

Louis se năştea în primul an al secolului, în oraşul francez al Americii, aproape distrus de valurile aduse de uragan la început de secol următor. Noul Orleans, numit aşa după vechiul Orleans, cel al fecioarei, arsă pe rug prin mîna englezilor la care a fugit de Gaulle să caute o cale pentru a-şi elibera Franţa, la fel de iubită. Crucea lorenă, pe care au refuzat să o filmeze ieri, simbolul fecioarei şi al eliberării, rămîne prezentă, chiar dacă nu se vede cu ochiul.

Filmările din helicopter sînt, cu adevărat, superbe. Ai ce vedea, natură şi istorie. Şi credinţă creştină. Au refuzat, ostentativ, să filmeze Colombey-ul celor două biserici al lui de Gaulle, dar am putut vedea, de sus, cîte o biserica sau cîte o catedrală în fiecare oraş, orăşel, sat de pe traseu. Biserica vazută de sus este crucea. Casa lui Dumnezeu în care îi primeşte pe oameni e o construcţie vie, dincolo de istorie, turism sau putere pamîntească. Castelele s-au mai ruinat sau le-au modificat şi transformat din redute ale puterii în reşedinţe de lux. Sînt impresionante, unele, sau măcar locurile în care le-au cocoţat şi gîndul că de acolo prindeai ceva din spectacolul pe care azi îl poţi observa din cer. Dar sînt muritoare, castelele, sînt integrabile şi supuse vremurilor. Reprezentau competiţie şi posesie, dar, în timp, stîrnesc un zîmbet faţă de vanitatea consumată, consemnată şi uitată. Biserica cu crucea sînt tot acolo, aici, în timpul nostru, în afara timpului.

Pe undeva pe drumul ultimei (de azi) etape se află un cimitir românesc. Prizonieri români din primul război omorîţi de condiţiile mizere şi regimul inuman la care i-au supus germanii. Germanii cu ale căror rachete şi oameni americanii şi ruşii au început cursa spaţială. S-au bătut pentru minţile şi planurile lor în 1945, cine să ajungă mai repede şi să pună mîna pe mai mult. În 1945 Germania murise. În 1944, la începutul anului, încă se lupta cu ferocitate în Italia, în jurul lui Monte Cassino. Bătălia neamurilor. Germanii contra englezilor, francezilor, americanilor, indienilor, australienilor, evreilor, sud-africanilor, arabilor, senegalezilor, polonezilor şi brazilienilor. Unii cred că acolo s-a luptat pentru a pune stăpînire pe suliţa/lancea care a străpuns trupul lui Cristos. Lance, în limba engleză. Bombardînd abaţia Sfîntului Benedict, iubitorul de pace !?

Evreii plecaţi din Germania au făcut bomba atomică în America în cadrul proiectului denumit Trinity. Trinitatea, noţiunea teologică fundamentală a creştinismului. Germanii au făcut rachetele cu care au bombardat Anglia. Poate nu au făcut şi bomba pentru că unul de-al lor, Werner von Heisenberg, născut tot în primul an al secolului, ca şi Louis, nu a vrut. Racheta + bomba reprezintă inutila teroare eshatologică a contemporaneităţii. Ce îşi face omul cu mîna lui…

Odată depăşită criza rachetelor (bomba+racheta purtătoare), apogeul foamei pentru bombă şi pentru mijlocul de a o lansa (lance, iarăşi), a fost ”eliberată” racheta (om+racheta purtătoare) pentru alte aventuri. Bomba nu era necesară, dar, probabil, fără cursa terorii Neil păşea mai tîrziu pe lună, sub alt nume. Dar tot de Sfîntul Ilie, cel ridicat la ceruri într-un car de foc.

Armstrong toţi 3. Adică Braţ tare. Pe care, bănuiesc, te poţi sprijini. Sau nu. Ce mai contează ? Turul Franţei s-a pornit la vreo 2 ani după naşterea lui Louis şi a secolului. Continuă şi mîine. Nu la fel, deşi toate sînt la fel cu toate, să nu ne amăgim (sau măcar să nu ne amăgim tot timpul). Lance, care a devenit Armstrong prin adopţie (născut Gunderson), dă numele unei emisiuni slăbuţe, de reclamă, la Eurosport – Planet Armstrong. Potrivită eticheta. Pămîntul văzut de sus e frumos, văzut de şi mai sus, poate din lună, e tot frumos. Un Braţ tare a fost acolo sus, unul ne-a cîntat spre frumos, unul se zbate pe cîte un drum, altul şi acelaşi, an de an.

16-19…-70

Da, se poate chiar de mîine.

Impozitul pe profit:

30% pentru activităţile economice obişnuite

50% pentru bănci + penalizări grozave în caz de “extragere” anormală de bani din circuitul financiar românesc

70% pentru alde OMV, Gold Corporation (bandiţii care vor să jefuiască aurul de la Roşia Montană) şi alţii care “lucrează” cu resursele naturale neregenerabile (ale noastre) + obligaţia de a ne pupa tălpile şi de a închina o odă de recunoştinţă o dată pe an

10% pentru multe dintre activităţile legate de agricultură

În caz că mîrîie careva în frontul corporatist al străinilor, trebuie amintit, în treacăt, cît de rapid se rezolvă totul prin naţionalizare. Chestie de ore. (UE poate să facă ce ştie dumneaei – şi tot clientul vînjos - mai bine.)

-v-^-v-

Hei !

—

Tatulici ăsta e tîmpit sau filozof ? Filozof nu este.

—

Revoluţia colorată (în verde) continuă în Iran. Dacă ocupi o piaţă importantă şi ridici cîteva corturi, durează cam o lună, două, pînă cînd eşti instalat la putere, democratic, fără îndoială. În Iran nu văd corturi, iar pe acolo pe unde unde se strîng mai mulţi facebookeri laolaltă nu par să fie bulevarde importante. Evident, nu vreau să descurajez pe nimeni, chiar şi fără corturi se poate. Sau nu. Gradul meu de implicare emoţională este foarte scăzut. Insignifiant în raport cu trăirile şi zbaterile CNN, de exemplu. Nici nu mă simt indicat să le spun ce ar trebui să facă, însă ştiu pe cineva care poate, aproape la fel de nesimţitoriu ca mine, dar mai îndreptăţit, măcar pentru că e american:

Shut Up about Iran

La care adaug această concluzie (luată de aici) :

The fact remains, however, that the technique of “democratic coup” [...]  has made it effectively impossible to judge whether any election, anywhere, is actually legitimate. Even if we somehow possessed the knowledge to make an informed decision, there is still the matter of the Empire insisting that democracy is whatever it says it is. As a consequence, “democracy” has become just about meaningless. And that, regardless of what happens in Iran, is something definitely worth thinking about…

 

Cumpăraţi terenuri agricole!

Nu credeam să vină ziua în care sa fiu de acord cu Soroş sau cu acoliţi de ai săi. Ei bine, iată că a venit. E drept, aici avem de a face cu strategie economică şi nu cu “societatea deschisă” (de către fraieri ca să profite şmecherii).

Rogers & Soros: Farmland “One of the Best Investments of Our Time”

Aplicînd teoria la România:

Singura avere care ne-a mai rămas este pamîntul bun pentru agricultură. Cu certitudine, stăpînirea acestui pămînt va fi miza majoră a următorului deceniu. Mulţi dintre proprietarii de mici terenuri agricole vor fi eliminaţi prin criză, săracie, vîrstă înaintată şi dificultăţile mari în exploatarea pămîntului. Fărîmiţarea excesivă nu ajută nici ea. În schimb, tentaţia uşor de înţeles a unei “rente” (de rahat), după o viaţă de privaţiuni, “ajută”. Şansa reală stă în populaţia de la oraş pentru care cumpărarea a 10-20 de hectare de pămînt şi plata impozitelor aferente nu ar fi o imposibilitate economică. Dacă mulţi ar privi-o ca pe o investiţie pe termen lung şi ca pe o modalitate strategică de a păstra valoarea unei agoniseli supusă oricum unui risc major dacă stă la bancă, de exemplu, cred că în maximum 20 de ani faţa României s-ar schimba. Cîrcotaşi se vor găsi cu duiumul, nu mă îndoiesc, iar străinii care ar înşfăca tot vor turba. Ei şi? Cît de mare ar fi riscul, în fond? Aproape zero.

Recunosc că mă gîndesc de mai bine de un an, chiar înainte de declanşarea “oficială” a crizei, la modalităţi de a pune în aplicare idei legate de acest subiect. Mi-ar plăcea să văd oameni cu posibilităţi cum se implică, nu în ideea de a deveni latifundiari obtuzi, şi m-aş bucura să ştiu că, peste ani, ţara rămîne a românilor. Într-o primă fază, gîndind la rece şi fără aşteptări de tip speculativ, simpla cumpărare de loturi, cît mai grupate, şi darea lor în arendă, fără alte planuri de asocieri şi investiţii mai sofisticate, s-ar putea dovedi una dintre cele mai deştepte mişcări făcute în plan individual şi, prin acumulare, în plan naţional.

Sfatul e dat cu inimă bună, chiar dacă corespunde cu modul în care privesc viitorul unii dintre cei mai mari şi cinici rechini ai vremurilor noastre. Merg mai departe şi afirm că, indiferent de presiunea demografică care se va pune pe posibilităţile de asigurare a hranei, omenirea este “condamnată” să-şi schimbe “modul de funcţionare”, iar în această schimbare respectul inteligent acordat agriculturii ca activitate economică şi ca mod de viaţă va fi esenţial. Despre şansa de a fi liberi nici nu vreau să amintesc.

Iran – lejer nedumerit; Gabon – foarte liniştit

Nu înţeleg la ce le foloseşte bîlciul. Oricare dintre variantele la care mă gîndesc nu le aduce nici un avantaj strategic nici măcar pe termen scurt.

le  = occidentali în general şi americani în special. Israelul depinde mult de resursele şi gradul de implicare pe teren al americanilor, indiferent de ce ar vrea să se întîmple acolo. 

Mult mai frumos stă treaba în Gabon. A murit tătucul patriei după 42 de ani de domnie (convertit la islam în urmă cu vreo 35 de ani – pour la bonne bouche), participă chiar Sarkozyul în semn de omagiu. Vor fi alegeri după doliu şi poporul va avea de ales între fiul decedatului, actualmente ministru al apărării, şi ginerele decedatului, dacă nu apare vreo surpriză şi un alt membru al clanului nu va dori să-şi încerce norocul. Pe mine mă încîntă tăria principiilor occidentale şi poziţia consecventă în sprijinul democraţiei şi împotriva nepotismului şi a dinastiilor politice, de exemplu. Mda.

Amănunt lipsit de importanţă: exploatarea rezervelor de petrol de acolo se face de către cine trebuie. Bănuiesc că redevenţele plătite sînt, totuşi, ceva mai mari decît cele plătite de OMV altor băştinaşi.

Sictir, domnule preşedinte!

În 26 noiembrie anul trecut, scriam aici: “Tot aşa, vrea el, pe banii noştri, să educăm tinerii după placul şi în folosul corporaţiilor străine.” (era vorba despre Băsescu care recitase cu ceva timp înainte nişte indicaţii venite de la stăpîni.

De unde se vede că Băsescu, vechil-şef pe moşia Occidentului numită România, prezintă consecvenţă în gîndire(!?), ca să o numim aşa. De fapt, consecvenţi sînt stăpînii. România aparţine, din punct de vedere economic, corporaţiilor străine. Pe plantaţie e nevoie de muncitori care să culeagă trestia de zahăr, nu de doctori în tehnologie spaţială. E nevoie de chelneri şi tinichigii, doar ”s-a hotărît”, imbecil şi servil, încă din vremea terminatorilor Severin-Roman-Iliescu (Isărescu e permanent) că aici se vor “face” doar agricultură, turism şi servicii. Cu agricultura ar fi fost o treabă, dar celelalte 2 nu sînt decît domenii secundare care depind enorm şi de partea productivă şi de conjunctură. Sau, mai brutal spus, indiferent cît de puţini oameni vor fi întrebuinţaţi în viitor în producţie, cîtă vreme sistemul economic se bazează pe ban, consum, know-how tehnologic care să permită manifestarea puterii în faţa deţinătorilor de materii prime (forţaţi astfel să le dea ieftin), tot atîta vreme capacitatea de a produce (şi de a şti cum să produci) rămîne esenţială pentru asigurarea unei relative libertăţi. Nu e de ajuns să ştii cum să produci şi să produci efectiv, ca ţară, dar dacă nu produci nimic sau te specializezi extrem de îngust (nouă nici măcar asta nu ni s-a rezervat), vei fi la mîna altora sau, mai sigur, la piciorul îndreptat spre propria poponeaţă.

Cel cu “educaţie” de chelner nu va aspira prea sus. Numai bine pentru stăpîni. Nu ştiu cum să o spun mai pe ocolite, nu îţi trebuie educaţie pentru a servi la masă, cel mult un antrenament.  

NU vom şti cum şi NU vom avea cu cine produce competitiv, dacă orizontul nostru se reduce la pregătirea de  chelneri şi tinichigii. Tot aşa, NU vom avea tineri educaţi şi NU vor exista generaţii de oameni care să gîndească cu capul lor dacă lăsăm pe seama lui Google învăţarea – indiferent dacă ne referim la istorie, la botanică sau, mai ales, la ajutorul dat tînărului pentru a şti cum şi pentru a-i fi drag să înveţe.

Rămîne cum am scris în titlu, doar nu voi trata cu mănuşi o slugă care scuipă la comandă pe viitorul neamului meu. Oricine îşi poate imagina cam cît de multă dragoste port stăpînilor vechilului. (Formula de deferenţă se adresează doar funcţiei pe care, deocamdată, o recunosc, deşi devine tot mai dificil să respect o instituţie doar pentru formă.)

—

L-am “prelucrat” puţin pe maestrul Mălaimare, sper să nu se supere.

—

să ne mai clătim ochii

Din seria “Coridoarele puterii”

(UE) Para lamentar - circa sec. XXI -
(span. “pentru a regreta“)
- manipulare de imagine după Enki Bilal -

Conu’ Mişu cronicar de film

Aminteam despre nişte filme pe care le-am văzut. Dintre ele, o parte s-ar putea grupa într-o categorie comună, să-i zic a consecinţelor războiului continuu. Continuu pentru că războaiele de azi nu par să se poată sfîrşi uşor nici cînd nu (prea) se mai omoară părţile între ele. Ca să nu mai vorbesc despre “războiul lung” – am copiat exprimarea după “the long war” cum începe să fie numită aventura asiatică a SUA în Irak, Afganistan, pare-se că începe şi în Pakistan acum, după ce “war on terror” s-a cam fîsîit. Aventură în care tîrăşte nu numai pe aliatul fidel (rimează cu căţel) englez, dar şi pe diverşii ciumeci din Europa ueistă şi de prin colonii exotice.

Recent, m-am uitat la Body of lies(2008), War, Inc.(2008), Waltz with Bashir(2008), Charlie Wilson’s war(2007), State of play(2009) la care aş putea adăuga, deşi le-am văzut anul trecut, Redacted(2007) şi The hunting party(2007). (Chiar sînt curios să văd anii… un moment… am să-i pun în paranteză <- “artistul” la lucru.)

7 filme. Filme noi. Filme slabe, asta e realitatea. Jucate decent sau bine, cîţiva regizori mari, actori de top – în 5 dintre ele, bugete nu prea mari la cîteva, e drept, fie producţii proprii realizate în afara mainstream-ului hollywoodian (Redacted, War, Inc.) cu intenţia de a face să treacă mesajul propriu (Cussack sau de Palma) sau chiar independent de America pe de-a întregul, cum e Vals cu Bashir (israelian) – care e oricum aparte, nu numai pentru că e sub forma desenului animat.

Cele mai bogate sînt şi cele mai slabe – Charlie Wilson’s War şi The hunting party. Body of lies mai puţin, poate este chiar cel mai reuşit dintre toate 7. Propagandă cu un strop de îndoială că nu este (sau nu a fost) totul chiar perfect, mai există lipsuri, tovarăşi!  

Body of lies e tot propagandă, cu un plus de mustrare faţă de aroganţa occidentală şi cu un final decent-uman, imposibil în viaţa reală, dar are ceva, un fir discret. Vezi scena în care di Caprio e la masă cu potenţiala gagică arabo-iraniană şi cu sora ei, dacă dai la o parte dialogul, tensiunea dintre rasa ocupantului şi rasa ocupatului e foarte bine redată. Îmi imaginez ce ar fi putut face un actor subtil în locul lui Leonardo. Sau modul aproape obsesiv în care Russel Crowe apare în papuci, prins de tot felul de preocupări casnice, în vreme ce conversează în urechelniţă pe un ton egal şi aparent uman (aici intră elementul de subtilitate, revenirea scenelor casnice ţine de clişeu, monotonia verbală sau timing-ul perfect al discursului în favoarea războiului permanent, plasat discret, ca un susur de şarpe, drept în mintea celor 2 politicieni are nevoie de repetiţia clişeului pentru a nu fi stridentă. Lipsa de umanitate a personajului nu e deloc evidentă, brutalitatea deciziilor ar fi cumva explicabilă prin meseria murdară, dar cînd refaci mental scenele, individul se arată atît de odios încît nu te poţi mulţumi să-i pui doar eticheta de cinic desăvîrşit. Joacă foarte bine partea cu păstrarea unei exprimări detaşate de context, academică în formă şi uşor protectoare, mimînd complicitatea de club de oameni care înţeleg cum vine treaba. Îmi dau seama că mă contrazic, dacă e aşa cum îl descriam mai sus, nu e film de propagandă. Dacă. Nu pot fi sigur, poate văd mai mult decît este în realitate filmul. 

Vals cu Bashir începe bine, dar se pierde în dilema: cum să împac sponsorii şi patriotismul cu brutalitatea adevărului? Şi nu le poate împăca.

War, Inc. e mult prea îngroşat, o pastişă care cuprinde multe din criticile logice şi de bun simţ îndreptate împotriva militarismului, profitorilor de război şi corporatismului în general, dar fără vlagă, într-un registru de comedie de cabaret berlinez, în multe locuri aproape de greţos.

Redacted e bun, se descurcă cu foarte puţin, actorii necunoscuţi joacă bine, se vrea un film care să pară documentar, dar în care să-ţi fie clar, ca privitor, că nu te uiţi la un documentar – şi reuşeşte. Ce-l face să se risipească? Nevoia de a se menţine legat de un fapt real, care îi permite regizorului să se asigure că filmul nu va fi aruncat ca antiamerican. Deşi episodul respectiv ar trebui să fie important, ca să nu spun vital, nu se prinde prea bine în structura filmului şi prilejuieşte momente plicticoase chiar dacă, într-un fel, obligatorii.

Din punctul de vedere al ritmului, Body of lies iese cel mai bine, din nou, nu numai pentru ca este mai de acţiune decît celelalte. Nici Hunting party nu stă rău la capitolul ritm, dar acolo e un singur plan. În Body of lies, voit sau nu, ţi se induce senzaţia contactului cu un univers real pentru cei care se ocupă cu “treaba murdară”, dar pe care îl poţi identifica, din afară, ca un univers care arată cum arată pentru că_cei care îl construiesc au o anumită viziune asupra realităţii şi deţin jucăriile (inclusiv umane) necesare pentru a o deforma în jurul lor. Chestie care nu te face să fii prea liniştit. 

State of play se petrece în lumea jurnalistică – cu aluzii de “Toţi oamenii preşedintelui”, cu plesneli peste ochii bloggerilor (simpatice, mai ales că îmi sugerează cît de puţin important este bloggerismul necorporatist – pentru că a apărut şi se dezvoltă şi cel corporatist). Războiul este fundalul fundalului, în sensul că starea de război permanent permite apariţia statului poliţienesc extrem, unde miza privatizării (citeşte: care mare grup corporatist să înşface partea leului) sistemului de securitate duce la corupţie ca stare de fapt. Răsucirea de temă din finalul filmului nu e foarte convingătoare şi nici prea reuşită artistic deşi întăreşte, dacă stai să te gîndeşti puţin, ideea că, odată ce corupţia te-a prins, nu-ţi permite să scapi curat în nici un plan al existenţei (la concluzia asta se ajunge pe căi ceva mai complicate, dar ar tebui să povestesc şi finalul filmului pentru cine nu l-a văzut şi nu i-ar mai rămîne mare lucru). Ideea că prietenia mai poate funcţiona e frumoasă, dar “răsplata” finală vrea să te înveţe să te multumeşti cu prietenia “de birou”, bazată pe un univers de preocupări îngust-comun, ceea ce mă enervează mult.

Nici o urmă de viziune creştină în nici unul dintre filme, nimic. Mă refer la modul în care personajele se raportează la lume, nu la manifestări religioase. Pînă şi emoţiile fac parte dintr-un set din ce în ce mai sărac. Clişee cît poţi cuprinde. Buna cunoaştere a publicului american, cred că e o a doua natură chiar şi atunci cînd regizorul(-producător) vrea să se desprindă de clişeele cu succes garantat. Slaba cunoaştere a restului lumii şi evidenta, pentru mine, lipsă de şansă de a o cunoaşte vreodată mai bine de la “înalţimea” trăirii în buricul imperial al lumii. Din acest punct de vedere, Vals cu Bashir îţi e ceva mai aproape de suflet, simţi repede o privire asupra lucrurilor care seamănă cu modul în care te-ai raporta şi tu. Bine, ideea incursiunii exploratorii care să peticească memoria lovită de o amnezie a, cred, ruşinii şi ororii, e discutabilă.

La toate te poţi uita, există şi scene bune, nu memorabile, dar nu-ţi umpli timpul gîndindu-te la ele după ce le-ai văzut (cu excepţia acestei cronici, evident). Există clişee propagandistice care sînt enervante, mai ales dacă ai o idee despre cum au stat lucrurile în realitate. În concluzie, sînt după chipul lumii în care trăim, incapabile să mai transmită un şoc suficient de puternic. Un plus pentru Body of lies, poate şi pentru că am eu o slăbiciune pentru Ridley Scott.

Lies, Damned Lies, and a Referendum Re-run

Minciuna neruşinată şi lipsa de cuvînt = modul de operare al eurocraţiei în braţele căreia ne aruncăm cu atîta lipsă de graţie. Soarta noastră pentru, posibil, mulţi ani de acum încolo depinde de irlandezi care sînt forţaţi să voteze din nou, doar-doar votează “cum trebuie” de această dată. Pînă cînd ne va stăpîni atît de multă orbire sau, mai ales, atît dezinteres pentru lucrurile cu adevărat importante prin amploarea consecinţelor pe termen lung?

The Irish Government lines up with Brussels against the Irish people

* Taoiseach(*) Brian Cowen and Minister Michael Martin give in to Franco-German and EU Commission pressure to permit the remaining Lisbon ratifications to continue, when they could have stopped these by saying that Ireland cannot and will not ratify the Lisbon Treaty, as the Irish people have rejected it.

* The Irish Government lines up with Brussels against the Irish people rather than stands by the people’s democratic decision of last week to defend it vis-a-vis Brussels – so as to bring about a 26/1 situation by year’s end with which to bludgeon Irish voters in a referendum re-run.

* Talk of “respecting” Ireland’s vote turns out in practice to be a cover for setting out to overturn it in a referendum re-run, with Brian Cowen’s, Michael Martin’s and Dick Roche’s full support – and behind a thick barrier of hypocrisy, spoofing and lies.

Friday 20 June 2008

* These are the three principal lies Irish Government Ministers and the EU people are telling to hide their first steps towards preparing this Lisbon referendum re-run:

* LIE NO.1: That the nine EU States that have not yet ratified Lishon have a “right” to do so irrespective of the Irish No. There is no such right under either EU law or customary international law. Brian Cowen could stop any further ratifications by saying to his EU partners that he respects the Irish No, that because of that there is no question of trying to overturn it by re-running the referendum, and that therefore Lisbon is dead because Ireland cannot ratify it and there is no point any other ratifications continuing, for Lisbon cannot come into force unless all 27 ratify it. British Foreign Secretary David Milliband underlined this point last weekend when he said that it depended on Brian Cowen whether Lisbon was alive or dead.

* LIE No. 2: Minister Dick Roche was up to this usual spoofery on “Morning Ireland” today when he attacked Patricia McKenna for saying that the French and Dutch Governments stopped further ratifications of the EU Constitution in 2005 after their peoples voted No in their referendums. Minister Roche said that Luxembourg held a referendum on this Treaty after the French and Dutch No and in his usual gentlemanly fashion accused Ms McKenna of “telling lies”. In fact, as the Minister is well aware, the Luxembourg referendum was held shortly after the French and Dutch referendums but BEFORE the French and Dutch Governments decided they would not re-run them, and therefore that they could not ratify the Constitutional Treaty – which led the remaining EU States, including Ireland, to abandon further ratifications at that time.

Messrs Cowen, Martin and Roche are spoofing like this, with their EU confreres helping them, to try to cover up the fact that the Irish Government is urging the nine remaining EU States to continue with their ratifications so as to bring about a 26/1 situation which can then be used to pressurise the Irish people to turn their No into a Yes in a second Lisbon referendum.

It is Messrs Cowen, Martin and Roche who are failing to “respect” the Irish people’s No vote by effectively telling the other EU States not to respect it either, but to continue with their ratifications. Why should the other EU States respect last Thursday’s referendum result when the Irish Government does not respect it, but sets out rather to subvert it, as they decided to do even while the voting tallies were being counted on Friday morning last?

Remember Foreign Minister Martin saying at luncthtime on the day of the count that “of course” the remaining ratifications would continue. Remember Commission President Barroso’s at his press conference held before the count was even finished, following a phone chat with Taoiseach Cowen, saying the same thing.

If Messrs Cowen, Martin and Roche had a scintilla of the political courage and statesmanship of the founder of their Party, they would be telling their EU counterparts that they had no alternative but to open up Lisbon and work out a better Treaty for Ireland, for Europe and for a more democratic EU, instead of the supranational EU Federation, with laws made on a population basis, which is what is on offer in Lisbon.

* LIE NO.3: That the other EU States can go ahead with the Lisbon Treaty provisions under the rules for “enhanced cooperation”. The barrack-room lawyers of the Irish media are speaking here. It is the enhanced cooperation rules of the EU Treaties as amended by the Nice Treaty that currently apply. It is nonsense to suggest that the enhanced cooperation provisions of one Treaty, viz. Nice, can be used to bring into force the far wider provisions of another Treaty, viz. Lisbon.

* NB: The number of EU Commissioners must be decided unanimously.
Under the current Nice Treaty(Protocol on the enlargement of the EU, Article 4), a reduction in the number of Commissioners to fewer than the number of Member States must be decided unanimously in 2009. Under the Lisbon Treaty(Article 17.5 TEU) the number of Commissioners must be reduced by two-thirds from 2014, “unless the European Council, acting unanimously, decides to alter this number.”

At their next summit meeting in October or December the European Council of Prime Ministers and Presidents will make a “European decision” that when it comes to allocating EU Commissioners in 2014 in the post-Lisbon EU, Ireland and all Member States will be permitted to retain a permanent Commissioner, although in practice there may be senior and junior Commissioners. Because both the Nice and Lisbon Treaties lay down that arrangements for the Commission require unanimity, a commitment on these lines can be given without opening Lisbon.

Taoiseach Cowen will present this as a triumph for Irish diplomacy, while his EU colleagues will smile cynically to themselves. Then various Declarations will be given – to meet Irish concerns on company taxation, human rights, neutrality etc. – which will be tagged on to the Lisbon Treaty, but wll not alter a jot or tittle of its contents.

What threats or implicit threats will be needed to go with these promises? The most obvious one is that Irish voters will be told, as they were not told over the past months – that the Lisbon Treaty aims to establish a constitutionally new Federal Union and that the Irish must decide whether they want to be members of this or not, or do they want to keep the present EU as it stands under the Nice Treaty rules.

The other Member States still cannot ratify Lisbon and establish this new Union without Ireland’s agreement. But the hope will be that this mix of promises and implicit threats will suffice to overturn the Irish people’s No in Lisbon One and turn it into a Yes in Lisbon Two. (sublinierea mea)

A democratic popular revolt in Ireland and across the EU is needed to prevent this happening and to prevent the anti-democratic Lisbon Treaty-cum EU-Constitution being clamped on most of the peoples of our continent.

- Anthony Coughlan
(Secretary, National Platform EU Research & Information Centre)

(*) – taoiseach = prim-ministru

Colţul de veghe

Aflu din sursă sigură că EBA ar fi pus mîna pe (tehnic vorbind a băgat altceva în) ultimul tip de chiloţi(*) care urmează să intre în dotarea armatei, chiloţi care asigură protecţie totală (cu 1-2  excepţii). Produşi în serie mică, deocamdată, încorporînd elemente de tehnologie extraterestră, aceşti chiloţi revoluţionari (numai din punct de vedere tehnic, altfel total devotaţi celor care îi poartă) ar urma să schimbe faţa (tehnic vorbind nu e faţa ci altă parte din anatomie) teatrului de operaţiuni din războiul modern. Trupele echipate cu acest tip de chiloţi pot să provoace un şoc devastator inamicului, fie el terorist comun, insurgent nerecunoscător, fermier blazat sau anarhist de oraş şi pot obţine, astfel, un avantaj decisiv.

Nu pot sublinia îndeajuns (şi încerc din răsputeri, credeţi-mă!) necesitatea păstrării secretului de fabricaţie, care nu poate şi nu trebuie să ajungă în mîna (tehnic vorbind nu e mîna, etc) duşmanului. Sincer, ca o opinie personală, nici în mîna (etc) aliatului nu cred că ar fi prea bine.

EBA, EBA, mare hoţomană îmi eşti!

(*) produsul este codificat, direct în limba engleză pentru a accelera procesul de patentare internaţională, sub denumirea Survival and Combat Utility Lingerie Asset – Enhanced Tactical Element, prescurtat SCULA-ETE. Colectivul de cercetare este condus, din cînd în cînd, de către generalul E. Străinu (Alien în limba engleză). Nu ştim în ce direcţie.

(mpm)

“Night is falling and you just can’t see
Is this illusion or reality”

uşor, uşor

Acum că avem rezultatele oficiale…

Laszlo Tokes şi Csaba Sogor – de ce alte argumente ar mai fi nevoie pentru ilustrarea absurdităţii tezei papagalilor cu privire la “extrema dreaptă”?

Dacă aceşti 2 şovini înrăiţi, antiromâni dovediţi şi răsdovediţi, NU fac parte dintre “extremiştii” (ar fi şi de “dreapta” pentru că se aciuează prin ograda PPE) din UEuropa (şi nu fac, pentru că UDMR e considerat de papagali drept partid gigea), evident că acuza de extremism aruncată la grămadă împotriva celor care nu plac eurocraţiei nu valorează nici cît o ceapă degerată.

—

În această structură ueistă aberantă (denumită “parlament” ca o ofensă la însăşi ideea de parlament) România va fi condamnată să aibă mereu, din oficiu, vreo 3 reprezentanţi de teapa Sogor-Tokes, care pot fi adăugaţi automat reprezentanţilor Ungariei, indiferent de orientarea politică dominantă de acolo. Dacă adăugăm pe cei din specia Severin-Macovei-Weber, cunoscuţi prin patriotismul desăvîrşit şi prin rectitudinea morală exemplară…

Aceleaşi specimene s-ar regăsi şi în componenţa parlamentului naţional, dar aici dau socoteală în faţa românilor, odată teleportaţi în cerul ueist devin activişti, dincolo de orice control, ai internaţionalelor socialistă, populară, etc. Cu atît mai mult cei care au o înclinaţie veche spre activismul cel mai găunos.  Miniştrii români nu pot face chiar tot ce vor, deşi încearcă adesea. Nu s-ar accepta niciodată legi sau reguli aberante dacă dezbaterea şi aprobarea lor s-ar face aici, iar voinţa politică din spatele deciziei priveşte, chiar şi numai cu un ochi, spre stradă. Dacă se acceptă, răspunderea pentru consecinţe revine, repet, unor indivizi care vor da socoteală aici, nouă, mai devreme sau mai tîrziu. Marea şmecherie a fugii de răspundere găseşte în invenţii de tipul “parlamentului” ueist un mediu mai prielnic decît o colonie de bacterii în bălegar (resping interpretarea prin care se poate considera că am adus o insultă bălegarului, care poate fi extrem de util în agricultură). 

(Nu scap din vedere nici măcar pentru un moment că scopul principal, pentru care se lucrează cu atîta disperare, se minte şi se fură cu neruşinare, este îndreptat împotriva tuturor naţiunilor din Europa, inclusiv cea ungară. Dar acesta nu poate fi un argument pentru ca să-mi abandonez credinţa în rolul naţiunilor, în capacitatea lor de a respinge atacuri de acest fel şi, cu atît mai puţin, să ajung să cred că ar trebui “să o lăsăm mai moale” avînd în vedere primejdiile care ne înconjoară. Dimpotrivă. Totodată, ar trebui să fiu extrem de fleţ ca să nu observ cum iubitorii de imperii ideologizate la sînge, apărătorii doctrinei globaliste, se folosesc de disensiunile dintre diverse naţiuni în vreme ce mimează un mare respect faţă de individ şi de drepturile lui şi să mă cred apărat. Spune-mi ce mijloace foloseşti ca să-ţi spun ce poamă eşti. Divide et impera într-o formă atomizată - dar nu parfum. )

.—.

“Extrema dreaptă” a cîştigat poziţii importante, bla, bla, bla sau aşa ceva. Păi, să vedem.

Teocheş, Stolojan, Weber, Macovei, Severin… hmm, să ştii că poate au dreptate…

Papagalii papagalilor de Bruxelles se simt obligaţi să trăncănească, doar e singurul lor “rost” în viaţă. Sînt plătiţi pentru asta, ce-i drept.

Voi reveni, de această dată sigur, cu cîteva “străpungeri” informaţionale, pentru că încep să mă plicitisesc inadmisibil de mult de aceşti… caut încă o descriere cît mai caustică. Mental, sceptic fiind, mă pregătesc să-mi fac bagajele pentru o zonă departe de Occidentul bolnav, dacă mai există un loc care să fi scăpat de infestare, dar există şi posibilitatea să mă răzgîndesc înainte de a mă preda dezgustului şi să pun umărul la răsturnarea carului cu proşti şi lepre. Uneori poţi găsi reusrse de energie acolo unde nu te aşteptai. Deocamdată mă simt în formă. Poate e de la ploaie.

‘—’

Cînd scriam cele de mai sus eram cu o ureche la Gâdea-show (cu cealaltă nu) şi am aflat că Boc a mai comis-o, făcîndu-l pe Ciutacu “derbedeul dracului” - afară din emisie, credea el, pentru că e fraier. Băieţii ăştia întind coarda prea mult, pentru că nu prea mai au idei tematice. Apropo de coardă, nu poţi face din rahat bici. PSD-C-ul lor e sleit, răsuflat, obosit precum entuziasmul votanţilor, darămite Geoană-san. Bine, am înţeles, pregătesc ieşirea facţiunii “de stînga” – scîrţ – din guvern. Alde Severin (mai variem, doar nu e Geoană cel mai rău pe acolo), dezabuzaţi, dar mai mult buzaţi (nu ca botoxina-tatii, e drept), vor afară. Da’ ieşiţi naibii, ca să-l imit pe premier, nu vă mai ţineţi atît, că o să vă doară la rinichi! Am înţeles, aţi cîştigat alegerile pentru UE-”parlament” sau nu le-aţi cîştigat, un procent turistic în plus sau în minus nu interesează pe nimeni, nici măcar dintre cei 22% care se făcură, pe înserat, 28%. Învîrtoşaţi-vă cît mai degrabă pentru toamna-iarna iluziei voastre, chiar nu mai contează ultimul mandat de preşedinte-vechil al unei Românii ucise, în bună măsură, de voi!

Iar Ciutacu nu poate fi atît de tembel încît să-şi dorească să fie cunoscut drept nemesisul lui Boc.

Tăcerea

Ieri, s-au ţinut “alegerile” pentru “parlamentul” UEist în Olanda şi Anglia.

Tăcere mormîntală. Vagi referiri indirecte la “străpungerile”, aşa sună formularea în limbajul de lemn al massmedioţilor, “extremei drepte” (altă formulare răsuflată care ţine de vechiul limbaj de lemn; marotă colportată pînă a rămas fără dinţi).

Se pare că “extremiştii” au luat un 16% în Olanda (faţă de sondajele preelectorale ar însemna primul loc), despre Marea Britanie nu ştiu decît că degringolada laburiştilor s-ar fi confirmat şi că “micile partide” ar fi avut de cîştigat – adică independentiştii şi naţionaliştii englezi, dacă nu cumva şi cei scoţieni.

Tăcere.

Prezenţa la vot a fost slabă sau foarte slabă, dar nu am nici o cifră clară, doar aprecieri că ar fi fost mai slabă decît ultima dată. Măi, măi! Mirare mare. Accentul diversioniştilor de ştiri se pune, deocamdată, pe “cauzele” (nu sînt numite explicit aşa ci se insinuează uşor) orientării tot mai ostile şi/sau dezinteresului tot mai scîrbit al europenilor faţă de monstruozitatea UEistă. “Cauze” care ar trebui să fie neapărat locale, nu cumva să căutăm înspre vizuina răului.

Tăcere aşternută peste informaţia relevantă şi gargară de psihopaţi în legătură cu orice altceva.

Rezultatele se dau de abia după ziua de duminică, iar curvele de ştiri sînt aliniate cuminţi, ca la inspecţie, aşa cum le şade bine

.

Mesajul preşedintelui

Dacă îndeplinirea tuturor dorinţelor mele ar fi fost în balanţă sau dacă ar fi fost pus sub ameninţare tot ce îmi este mai drag, nu aş fi putut găsi un mesaj mai puternic împotriva participării la votul (ilegal) de duminică.

Nici urmă de subtilitate, fără ocolişuri sau apeluri care să gîdile orgoliul electorilor, direct, brutal, aşa cum se cade într-o şedinţă de partid în care s-a pogorît un delegat de la “centru”.

Ar trebui să ne prezentăm la vot în număr mare pentru a ne arăta ataşamentul faţă de UE. Domnul preşedinte, mult stimatul nostru preşedinte de… ceva (era să scriu ţară), ne-a repetat de 3 ori. Ataşamentul faţă de UE, să fie clar! În plus, vom fi măsuraţi după gradul de entuziasm votant şi forţa reprezentanţilor… noştri, acolo, va depinde de vajnicul spijin dat prin prezenţa consistentă, fie şi turistică, la urne. (Oare cît se consideră a fi un entuziasm suficient: 25%, 30%?)

Uneori îl suspectez pe Băsescu de patriotism.

Pentru ca mesajul să pară că aparţine unuia rupt din popor şi conectat la realitatea comună supuşilor, mult stimatul domn preşedinte s-a arătat complice cu vulgul, înţelegînd că oamenii nu preferă nici una dintre variantele propuse. (Se ştie că ne referim numai la cele 3 partide ale establişmentului, partidele acceptate de stăpînii din occident, despre alţii… nici cu gîndul nu gîndim.) Aşadar, preşedintele a uitat că este produsul aceluiaşi establişment, că a fost ales prin lucrarea complexă şi murdară din care face parte şi actuala joacă de-a alegerile ueiste. De ce  trebuie electoratul să se ducă mai vîrtos la vot cînd însuşi prea stimatul recunoaşte, cinstit, că nu au ce alege? Ni s-a explicat. Ataşamentul.

Uneori îl suspectez pe Băsescu de patriotism.

Dar tărăşenia nu e întreagă dacă nu amintesc de superba potrivire. Domnul preşedinte a venit cu declaraţia cînd i s-a dat liber de la clubul bancherimii. De această dată a fost mut, nici urmă de cîrtire în faţa isăreştilor, o slugă bătută.

Uneori îl suspectez pe Băsescu de patriotism.

Cireaşa de pe tort: toate acestea le urmăream la A3 (una din cele 2 aripi ale raţei TVRiste, alături de Realitatea) într-o emisiune în care se lăfăia B. Baltazar (B de la brontozaur) în calitate de isăresc din oficiu, arogant şi foarte satisfăcut, în ordine, de: el însuşi, puterea şi înţelepciunea bancherească, docilitatea celor din jur.

Mă alătur domnului preşedinte, cu emoţie, şi îndemn pe toată lumea să-şi manifeste ataşamentul faţă de UE, acum şi pururea.

P.S. În acest timp, în SUA, se discută serios despre desfiinţarea Fed-ului (Federal Reserve System – grupul de bănci private care concesionează de un secol politica financiară americană – isăreştii locului) sau limitarea drastică a puterilor acesteia, dar îmi dau seama cît de absurd par, cu plicticoasele mele preocupări, într-un tărîm al fericiri ueuropene.

Notă pentru victimele Internet Explorer 8

Cei care au făcut imprudenţa să instaleze IE-8 ar fi bine să utilizeze butonul Compatibility View (aflat sus, lîngă spaţiul în care se scrie adresa de web). Dispariţia unor paragrafe nu se datorează apariţiei unui triunghi al Bermudelor vagabond ci îmbunătăţirilor aduse de acest bastion al progresului – Micromoale al lui Billuţă Gates.

—

Ah, da, General Motors a dat faliment.

—

Fiind eu foarte atent (adică deloc) la tot ce ţine de vînzoleala ilegală a alegerilor pentru “parlamentul” ueist, am crezut că EBA are nevoie de 5%. N-are, doar de 3%. Atunci să-i urăm, pe banii noştri, vacanţă plăcută la Strasburg. La 3% n-are cum să nu se aleagă, măi tată, măi!

E şi ziua copilului…