Monthly Archives: Iunie 2008

Despre isăreşti (I)

INFLÁŢIE, inflaţii, s.f. Fenomen specific perioadelor de criză economică, constând în deprecierea banilor de hârtie aflaţi în circulaţie ca urmare fie a emiterii unei mase băneşti peste nevoile reale ale circulaţiei (DA, DA, DA – de nşpemiideori DA), fie a reducerii volumului producţiei şi circulaţiei mărfurilor, fapt care duce la scăderea puterii de cumpărare a banilor. (din DEX online)

După cum se observă, inflaţia a devenit un fenomen cu acţiune permanentă ergo ne aflăm într-o criză economică permanentă. Ceea ce e adevărat. Mai mult, dacă inflaţia e provocată în mod deliberat, cum se poate argumenta consistent, atunci nici despre criza economică nu prea mai ţine să afirmi că ar apărea în mod natural.

Inflaţia NU reprezintă creşterea preţurilor, reprezintă atacul la portofel comis de către cei mai mari bandiţi ai tuturor timpurilor: isăreştii. Numele tartorului principal diferă, bineînţeles, de la ţară la ţară, unul dintre cei mai mari, care a ocupat multă vreme funcţia de mare vizir, acum retras, fiind notoriul Alan Greenspan, far călăuzitor pentru isăreştii mai mici. La noi e Mugur.

„Banul” de hîrtie este una dintre cele mai diabolice născociri, poate arma supremă, şi letală şi non-letală, şi eficientă şi bine camuflată, şi insidioasă şi temută precum dezlănţuirea unui fenomen natural catastrofal, coşmar şi realitate comună, bau-baul suprem.

Guvernele au nevoie de bani. Cei care se află în spatele guvernelor sau cei pentru care lucrează, de fapt, guvernele au nevoie să genereze bani-isăreşti. Bani calpi, în fapt. Bani prin care să-şi sporească influenţa şi puterea, bani cu ajutorul cărora să-şi atingă scopurile imediate sau de perspectivă. Bani care pot fi obtinuţi prin taxe sau prin împrumuturi sau… ideea de geniu… prin pornirea rotativei, prin pornirea maşinăriei de produs bani = banca centrală (că naţională nici nu merită să-i mai spui, mai ales că nu mai e naţională decît cu numele, acolo unde s-a mai păstrat numele). Banii reali nu pot fi creaţi din Nimic, banii-isăreşti pot fi.

Tu, ca prostul, ca slugă, ca resursă umană ce te afli, munceşti şi strîngi un ban, îţi faci un plan, visezi poate să ai o casă sau o maşină sau nişte ţoale, poate vrei să-ţi dai copiii la şcoli decente, adică vrei o viaţă normală pentru tine si ai tăi. Eşti plătit cu bani, strîngi bani, bani de hirtie, banii isăreştilor. Zi de zi, uneori mai rapid, alteori mai lent, un vierme invizibil roade din valoarea lor reală, viermele inflaţiei. Nu pentru că soarele a început să se răcească sau, dimpotrivă, te-a lovit încălzirea globală în moalele capului, nu pentru că ai pus bancnotele din hîrtie cu plastic la loc umed şi au putrezit, nu pentru că banditul de ţăran s-a gîndit cum să te loveasca în buzunar cu un preţ mai mare la roşii sau banditul de arab cu unul la petrol sau banditul de rus cu gazul. Nope. Cel care vinde o marfă cere şi el cît crede că poate să obţină, ai nevoie, îţi arde buza după marfa lui, plăteşti, nu vrei, rabzi, dar banul din buzunar, din contul de la bancă şi pe care îl primeşti la salariu, dacă ar fi un ban, să-i zic, real şi-ar păstra valoarea. Nu e cazul cu isăreştii – că, pînă la urmă, personajele şi efectul (banul de hîrtie, neacoperit, banul devenit virtual încă înainte de virtualizarea computerizată)  se confundă – aşadar, să nu ne mai obosim să-i deosebim.

Dacă nu te pot taxa prea mult pentru că te înfurii şi pui mîna pe ciomag, dacă nu se pot împrumuta prea mult pentru că nimeni nu aruncă valori reale într-un sac fără fund cum e guvernarea (aici punem toată tagma de profitori, nu numai guvernul prevăzut printr-o constituţie), lasă că intră isăreştii în joc şi declanşează fenomenul „natural” al inflaţiei. Te poţi pune cu „natura”? Nu te poţi. Te poţi supăra pe „natură”? Poţi, dar nu faci nimic care să perturbe serios sistemul, plîngi sau înjuri, strîngi din pumni sau te dai cu fundul de pămînt, dar înghiţi, rabzi şi mergi mai departe.

Isăreştii foşnesc mulţumiţi.

Anunțuri

Badea şi femeile

Care ar fi portretul robot? Al femeii după Mircea Badea.

Relativ înaltă, mai degrabă sportivă (ca să poată aspira, discret, să-l obosească şi altfel decît cu gura, pardon, cu vorba), dar nu genul ostentativ atletic. Cu ţîţe nu prea mari, semisferice (nu se admit trişuri – cum ar fi ridicarea braţelor deasupra capului cînd se adoptă poziţia de concurs), gen femeia din lună (unde atracţia gravitaţională redusă împiedică lăsarea sînilor şi apariţia ridurilor – vezi Asimov, Zeii înşişi… ergo şanse mai mari pentru creşterea unei altfel de atracţii). Aspectul mîinilor şi al degetelor de la picioare constituie elemente eliminatorii, degete chircite la picioare sau mîini neelegante – out! – fără stat la discuţii. Fără fălci de robocop, fără buze botoxizate si fără silicoane. Fundul plat reprezintă o erezie asupra căreia mai bine nu insistăm. Să aibă o privire inteligentă, preferabil însoţită, cred eu fără suficiente elemente probatorii, de o oarecare mobilare interioară. Interior care conţine, oricum, crede Badea şi nu numai, zone misterioase, etern inexplicabile şi mereu surprinzătoare. Surprinzătoare rău de tot! Speculez mai departe, o femeie de care să nu te îndrăgosteşti, dar suportabilă şi în afara patului, adică una care să te/îl oripileze (a nu se confunda cu verbul a epila) cît mai rar, de preferinţă deloc.

Antiexemplu: Angelina Jolie. Îl înţeleg, e îngrozitor de antipatică. În parte şi datorită eforturilor necesare pentru a-şi menaja cusăturile, silicoanele şi expresia facială (cu toate că nu are de ce, decît dacă vrea să fie pocită – suplimentar – în bătaie). Nu îl înţeleg pe Brad Pitt, poate doar dacă e interesat de posibilitatea apariţiei primei forme de viaţă bazată pe carbon-siliciu.

Exemplu: nu am

Vestimentaţie şi accesorii: inversul (dacă există, estetic vorbind, opusul prostului gust aproape perfect) vuittoanelor şi mobilelor de ţoape de lux (<- oximoron). Totuşi, nu am reţinut care ar fi un model (exterior – haine, prezenţă, gesturi) dezirabil. Poate am ratat episodul.

Ce mi-a venit? Mă gîndesc să scriu ceva despre rolul/rostul emisiunii lui Badea, dar cum acolo e treabă mai serioasă (în ciuda tuturor aparenţelor, cînd scriu despre aparenţe mă gîndesc şi la emisiune şi la (ideea de) blog), zic să nu atacăm problema pieptiş.

 

Marş acasă

Cu bufoni, cu tot. Duceţi-vă învîrtindu-vă, macaroanelor, că penibili/e mai sînteţi! De cîte decenii păcăliţi fotbalul cu un antijoc combinat cu un teatru mizer? Ei bine, basta!

Aştept ca deontologii, în frunte cu acritura de C. T. Popescu, să-şi verse umorile prin gazete, înfierînd cu mînie de resursă umană la stăpînul străinez pe nemernicii răcnitori de imn italian, îmbuibaţi cu milioane de euroi, fără vlagă patriotică, epuizată, nu-i aşa, în răcnetul afon din timpul intonării imnului, în vreme ce ei, deontologii, îl şoptesc înfioraţi, în gînd. Sau pe ăştia, ai lu’ conu Berlusconi, trebuie să-i menajezi, că sînt necăjiţi?

Ciao şi n-am cuvinte.

Blog… Blog?

Ce-i aia blog?

Hai să vedem…

în Google search – introducem blog – obţinem lista: intrarea #2: inevitabila wikipedia (= mol-ul de cartier pentru ciulamaua informaţională) zice aşa:

blog e prescurtarea de la web log, care e un sait (website pre limba englezească) ţinut, de obicei, de un singur individ, unde acesta scrie, comentează despre orişice.

Mda. Fie şi blog. Un sait mai sărăcăcios, cu editarea de-a gata, cu ceva rost de un bănuţ pentru vreo biată corporaţie, dacă blog-ul respectiv prinde vînă şi blogger-ul la fel.

blog – jurnal de internet

blogger – ăl de scrie jurnalul

dar am fi fost prea neaoşi şi nu se cade, cică.