Monthly Archives: Iulie 2008

Establişmentul (II)

Establişmentul nu este specific democraţiei. De altfel, nici sistemul care poartă eticheta democratic nu diferă fundamental de alte modalităţi de conducere a societăţii umane.

Anglia secolului 19 este considerată o ţară democratică, cu toate că aveau vot după avere, colegiile erau împărţite după criterii foarte ciudate, conform unui sistem care favoriza cumpărarea locului în parlament, femeile nu votau. Era mai aproape de Anglia secolului 18 decît de cea a secolului 20, din perspectiva sistemului electoral. Aveau parlament, dar şi Anglia pre sau post momentul revoluţionar Cromwell avea, cu un grad de reprezentare comparabil. De unde şi întrebarea, la ce ne raportăm cînd vorbim despre democraţie? La „craţie” sau la „arhie”? La putere în abstract sau la putere în concret. Arhonii atenieni erau un fel de funcţionari de stat, administrau puterea, „arhii”-le generice de mai tîrziu, monarhii, oligarhii deţineau puterea, indiferent cine o administra. „Craţia” ateniană se potrivea cu „arhia” ateniană, separarea termenilor avea sens. Astăzi, confuzia se întreţine deliberat şi cu un înalt grad de rafinare a metodelor care o alimentează.

Establişmentul democraţiei moderne disimulează la greu şi, în consecinţă, caracteristica democraţiilor moderne e minciuna, cu scopul practic al permanentei exonerări de răspundere, adică avantajul deţinerii puterii fără obligaţii. Cei care deţin puterea ascund acest lucru (se ascund) încurajînd existenţa unei imagini (impresie, în fapt) a puterii populare .Sună ciudat în traducere, dar puterea populară = democraţie, cu atît mai mult în vremurile noastre, cînd demos-ul, oamenii liberi cu drepturi politice depline, îi cuprinde pe toţi adulţii.

Dar puterea nu e deţinută de cei mulţi. Nici un om cu o minimă cultură, care nu e ţinut de leafa de propagandist sau, în general, de interesul concret, nu se va hazarda să afirme contrariul. Mai interesantă e întrebarea care se ridică imediat, dacă nu e deţinută de cei mulţi, atunci la cine se află puterea? Aici părerile diferă şi, cel mai adesea, încep să se amestece planurile, se confundă ocultarea puterii cu diseminarea instituţională (inclusiv mass-media, ONG-urile şi societatea civilă, care sînt parte a etablişmentului, cu tot cu gargara despre pretinsa independenţă faţă de acesta), geopolitica şi elemente de forţă obiective (demografică, militară, economică) cu metode şi ideologii, administratorii de zi cu zi cu proprietarii.  De ce? Răspunsul este, cred, cel amintit: disimularea deţinerii puterii, ajunsă la rang de artă a manipulării reprezentării pe care o avem despre politic.

Anunțuri

Establişmentul (I)

Tentaţia primă ar fi să traduc „the establishment” prin stabilimentul, cu o anumită instituţie în gînd. Tentaţie respinsă.

La anglo-saxoni apare cu literă mare: Establişmentul – The Establishment – şi ar avea o nuanţă peiorativă. Nu cred că o mai are. Poate dispreţul omului care încearcă să fie liber faţă de starea (voită) de fapt a sistemului mai există, dar se împleteşte cu realitatea rece a coexistenţei în sistem, alături, sub, contra, după vrerea sau în ciuda Establişmentului.

Establişmentul, se zice, ar fi elita conducătoare, frişca de pe tortul sistemului. Cred că nici această descriere nu se mai potriveşte. Dacă prin sistem înţelegem mediul socio-economico-politic în care sîntem scufundaţi, cu structură şi cu metode bine puse la punct, Establişmentul ar cuprinde indivizii care beneficiază cel mai mult de existenţa sistemului, dar, observ, şi starea de complicitate, activă sau nu, a celorlalţi. Dacă sistemul este carnea, Establişmentul e ţesătura nervoasă, creierul cu compartimente ascunse, dar şi mici terminaţii nervoase periferice, de multe ori demne de ignorat în parte, vitale pentru funcţionarea sistemului luate ca un întreg. Imaginea e prea statică, dar alta nu mi-a trecut prin cap.

Un sistem de caste sau ceva cu zone clare de separare între grupuri, cu diferenţe identificabile printr-o multitudine de criterii uşor de stabilit, nu descrie bine starea lucrurilor din vremea noastră. Împletirea cu Establişmentul, sufocantă sau prea plăcută, aceasta ar fi o descriere mai apropiată de real. Nu înseamnă că nu ar exista criterii de evaluare, doar că nu e deloc bine, pentru sistem, ca ele să fie la îndemîna oricui, oricînd.

Se obişnuia, tot la anglo-saxoni, să se facă trimitere la cei vechi, puterea veche, averile vechi, un fel de aristocraţie, cumva anchilozată, cumva conservatoare. Între timp – timpul are prostul obicei să se scurgă – sistemul asimilează pe noii îmbogaţiţi, pe lupii mai tineri, metodele mai noi. Establişmentul tot acolo rămîne. Cu alte cuvinte, dinamica sistemului pare să se fi îmbunătăţit. Cu cît e mai flexibil şi (mai!?) ubicuu Establişmentul, sau măcar percepţia pe care o avem despre, cu atît mai bine pentru durata de viaţă a sistemului.

Dacă din sistem facem parte oricum, cu Establişmentul adesea stabilim relaţii din proprie voinţă, chiar şi atunci cînd ar putea exista alternative. Uneori ajungem să facem parte din Establişment, chiar fără a fi (cu)prinşi în zona unde se împarte puterea. Alteori doar ni se pare. Iarăşi, ubicuitatea de care aminteam. Situaţie care ne determină să-l  scriem cu literă mică, pentru a fi mai greu de depistat.

Ajungem să ne raportam la establişment ca la o stare de fapt obiectivă (pînă şi numele ne ademeneşte), asemănător cu modul în care ne raportăm la legile fizicii. Ori nu e chiar aşa.

Să luăm sistemul politic.

Democraţia cere partide politice, măcar două. Ca să existe alternative, măcar una.

tricks… and their consequences

„L-am scris pentru că trăim vremuri orwelliene, cînd ceea ce este adevărat poate fi făcut să pară ca o minciună, cînd o minciună poate fi făcută să pară adevăr, aşadar cîntecul nu este despre magie, este despre trucuri… şi consecinţele lor.” Bruce Springsteen (Toronto: http://www.youtube.com/watch?v=hgzYSwLqQcc&feature=related)

(Belfast: http://www.youtube.com/watch?v=hpSCpWL7Nz4&feature=related)

Magic – varianta de pe album: http://www.youtube.com/watch?v=WCVJny3Va4I&feature=related

Magic – textul: http://www.brucespringsteen.net/songs/Magic.html

Ah

„Astăzi, nu mai gîndim doar naţional… suntem europeni.”Adrian Severin – reclamă la Foreign Policy, o revistă.

Restul, poate chiar peste 66%, sîntem apă (H2O).

Ce-o fi cu „băieţii ăştia”?

Mizer materialul documentar prezentat în emisiunea lui Moise Guran (A3) despre nişte americani de origine română care ar fi tras nişte „ţepe” imobiliare pe acolo. Chestii neimportante din care nu reieşea defel care ar fi fost ilegalităţile comise, în afară de declararea unor preţuri mai mari decît cele la care se încheiau tranzacţiile. Mizerabil „documentar”, nu atît pentru că era total neinformativ, cît pentru stilul agresiv-insinuant prin care se sugera, nici mai mult nici mai puţin, că românii au înclinaţia de a fi printre „tăticii” mişculaţiilor care au dus la prăbuşirea pieţei imobiliare de acolo. Nu băncile, nu mecanismele financiare absolut aberante prin care băncile şi puii lor, societăţile de garantare a ipotecilor, au umflat, an de an, preţurile caselor, cumpărate pe împrumut (obţinut de la bănci, of course), învîrtind miliarde de dolari din speculaţiile cele mai neruşinate.

„Băieţii ăştia” de la A3, ca să-l citez pe distinsul neras care mai apare, atotştiutor, prin emisiunea din ce în ce mai ştersului „bă, dom’ne” Gîdea, cînd nu apare distinsul folclorist cu mustaţă, atotştiutor, regalist cu onor şi de UE iubitor, sînt din ce în ce mai loviţi de caniculă.

Să nu fiu atît de rău (pe cît pot fi) cu băieţii ăştia. Tot ce ţine de manipularea ştirilor, cu deosebire cînd se referă la teme cheie pentru occidentul corupt, indiferent că se face prin jurnale sau prin emisiuni specializate pe anumite domenii, provine dintr-o sursă unică, care transcende interesul imediat sau partizanatul afişat (sau ştiut) al (proprietarilor) unui canal sau altul de televiziune. Doar nivelul de inteligenţă, comparabil, în cazul menţionat, cu cel de fătucă (dixit Ion Cristoiu), ţine de personalul angajat.

Păcat că nu ştiu de unde să iau transcrierea (sau transcriptul, dacă ar fi să mă folosesc de romgleza distinsului folclorist cu mustaţă) penibilităţii.

Oaia (preambul 2)

„Elections … are like those in the European Union – if the Powers-That-Be don’t get the result they want, then the results are overturned and a new election is held… a process that continues until the people learn their lesson, i.e., that resistance is futile, and ratify what has already been decided.”  (Justin Raimondo)

Alegerile… sînt precum cele din Uniunea Europeană – dacă Cei Puternici nu obţin rezultatul dorit, atunci rezultatul este anulat şi se ţin noi alegeri… un proces care continuă pînă cînd oamenii învaţă lecţia, cum că orice rezistenţă este inutilă, şi ratifică ceea ce fusese gata hotărît.

Hackeri şi cagule

După cum ne tot „informează” jurnalele de „ştiri”, hackerii din Vîlcea sînt păziţi bine, la arest, să nu care cumva să mai prejudicieze. Mama lor! Pun pariu că vor fi condamnaţi, pedepsiţi în mod exemplar de o justiţie dură, dar dreaptă!

Zice-se că ar fi furat, în total, vreo 400 de mii (dolari sau euroi, nu reţin), adică vreo 20 de mii de cap de hacker implicat. Înţeleg că păgubiţii ar fi fost străini, bănuiesc că majoritatea americani, dacă s-a amestecat FBI-ul.

Dar cît ne-a costat pe noi, contribuabilii, operaţiunea de stat sluş în faţa yankeiilor (+ sudişti), pentru că asta s-a întîmplat, de fapt? Cînd pocnesc din degete stăpînii, imediat se mobilizează tot ce avem în domeniu, pentru că de aia plătim taxe, ca să rezolvăm, cu operativitate, cu celeritate (ce-mi place cuvîntul!) problemele LOR.

20000 de euroi/dolărei pe cap de infractor, probabil într-un interval de timp destul de lung, ţinînd cont de modul în care se opera. Cît un bacşiş mai consistent pentru un tunar semianalfabet, îmbogăţit din afaceri cu statul; cît 2-3 genţi de firmă pentru fufe de gagii; cît salariul pe 2-3 luni al unui consilier străin delegat pe lîngă una din instituţiile aceluiaşi stat (român); cît profitul pe un sfert de oră al uneia dintre băncile date de pomană străinilor ca să primim, apoi, sub formă de impozit, o mică fracţiune din ce cîştiga statul cînd era proprietar.

Aceasta este o „ştire” care trebuie, nu-i aşa, repetată de n ori, afacerea trebuie urmărită în toate desfăşurările si ramificaţiile, pentru ca tot românul să ştie cît de bine îi protejăm pe tembelii de americani care au fost păcăliţi, într-un fel sau altul, să divulge codul cărţii de credit, după care hackerii băştinaşi au făcut cîteva cumpărături

În acelaşi timp, nişte posibili infractori (afacerea cu intermediarii(!?) care, se spune, escrocau bătrîni) sînt arestaţi, în casele lor, de către terorişti înarmaţi cu pistoale mitraliere, cu cagule pe cap, care urlă ameninţări şi acţionează de parcă tocmai l-au încolţit pe bin Laden. Dacă aceste gorile teroriste ar năvăli în casa mea, prefer să fiu împuşcat decît să mă las umilit într-un asemenea hal de către poliţia pe care noi o plătim.

De ce trebuie să umble mascaţi, cine naiba se află sub cagula respectivă, de unde ştiu eu că nu se ascunde un derbedeu bătăuş, cum îl identific dacă vreau să-l dau în judecată, pe el şi pe toată gaşca?

De cînd au devenit cetăţenii români suspecţi (din oficiu) de intenţii violente la adresa poliţiştilor? Cum de acceptăm să fim priviţi ca extrem de periculoşi (potenţial) încît să-şi permită să năvălească cu cagule şi mitraliere peste noi, să ne ordone să ne culcăm la pămînt de parcă am fi supuşii lor?

Cagulele se subordonează autorităţilor de la care aşteptăm să asigure securitatea şi să apere demnitatea cetăţenilor români aflaţi în alte ţări, de exemplu în Italia, sau pe ale cetăţenilor români care intră în contact, acasă la ei, cu cetăţeni străini, fie ei si puşcaşi marini americani.

Că tot am atacat, timid deocamdată, subiectul oilor…

Oaia (preambul)

So when the wolf pounces on your lamb, just ignore the pitiful bleating and remind yourself that this is a democracy, where every sheep can freely express its preference for which kind of wolf it wants to be eaten by. Many sheep, perhaps understandably, prefer a wolf in sheep ‘s clothing, which is after all the basic idea of democracy. So far it has worked pretty well. The wolves all agree on that, and they want to spread democracy everywhere. (Joseph Sobran)

Cînd lupul sare şi-ţi înhaţă mielul, ignoră jalnicul behăit şi reaminteşte-ţi că aceasta este o democraţie, unde fiecare oaie poate să-şi exprime liber preferinţa pentru tipul de lup de către care doreşte să fie mîncată. Multe oi, lucru probabil de înţeles, preferă un lup în haine de oaie, ideea de bază a democraţiei, în definitiv. Pînă acum a funcţionat binişor. Toţi lupii au căzut de acord asupra acestui punct şi doresc să răspîndească democraţia peste tot.

Testul verităţii

Preşedintele României democratice, ales prin vot popular direct, trece cu succes (dpv al supraveghetorilor, of course) cel mai recent test al supunerii faţă de străini.

Pe teritoriul aflat sub ocupaţie străină care figurează în scripte drept România (stat independent, naţional, suveran, etc), în această colonie post-modernă în care vieţuim, toleraţi, ca români – o specie aflată pe cale de dispariţie naţională, economică şi culturală prin spoliere, împrăştiere în patru vînturi, îndobitocire prin mijloace media, rapt de inteligenţe, corupere de mentalităţi, exasperarea sistematică a oamenilor care manifestă una sau mai multe dintre caracteristicile: luciditate, caracter, competenţă, hărnicie, patriotism – TOŢI preşedinţii prestează faţă de adevăraţii stăpîni ai ţării – STRĂINII.

Actualul preşedinte se numeşte Traian Băsescu, ceilalţi se numeau altfel, cu toţii îndeplinesc cererile stăpînilor străini. Uneori este greu observabil, lucrurile se petrec uşurel, într-un interval mai lung de timp, dar există puncte de trecere obligatorii, situaţii în care alegerea nu poate fi nuanţată, momente în care ori eşti cu ai tăi ori cu străinii. Aşa a fost cu modificarea constituţiei, cu participarea trupelor româneşti în afara teritoriului naţional, cu toate „legile proprietăţii”.

Dacă apar nuanţări sau tergiversări, dacă unii oameni de bun simţ încearcă să mai salveze cîte ceva, de obicei printr-o tactică de tip bizantin, de la elemente care ţin de economie pînă la crîmpeie de demnitate naţională, atunci, inevitabil, va urma o nouă exercitare de presiune pe grumaz, va fi activat, şantajat, ameninţat un preşedinte, un prim-ministru, un guvernator (se conjugă numai cu primul verb), şefi de partide, jurnaliştii sint activaţi din oficiu, pentru ca NIMIC să nu fie altfel decît după voinţa stăpînilor străini. Tributul este maximizat. Întreaga structură a dominaţiei lucrează eficient, de la cel mai insignifiant trepăduş civic pînă la controlorii Marii Monstruozităţi care ne înfulecă – Uniunea Europeană, produsul ultim al unui sistem grotesc, dar extrem de eficient, de stoarcere de profit combinată cu uniformizare la nivelul cel mai de jos mergind, în ultimă instanţă, spre distrugerea umanităţii din om.

Nu zăbovesc asupra prostiilor înşirate de gura lui Băsescu, mă intreb, în schimb, ce îi deranjează pe stăpînii străini cel mai mult? Cred că naţionalizarea. Sigur, Băsescu face o trimitere complet aiurea, legea pe care nu a semnat-o nu naţionalizează nimic, dar nici nu permite înstrăinarea ultimelor petice de proprietate imobiliară românească (real estate cum foarte potrivit îi zic vorbitorii de engleză). Ori aşa ceva este impardonabil, poate avea o valoare de precedent foarte periculos pentru interesele stăpînilor străini. O Românie eliberată trebuie să deţină controlul prin structurile statului, prin cetăţenii săi şi printr-o reprezentare consistentă a etniei (încă) majoritare asupra teritoriului, bogăţiilor naturale, resurselor esenţiale energetice, alimentare, etc. La ora actuală, tot ce reprezintă industrie, finanţe, comerţ, serviciile de bază (utilităţile), plus petrolul, aurul, exploatarea pădurilor, proprietatea imobiliară de mare valoare, în bună măsură, şi, în creştere, proprietatea asupra terenurilor agricole sînt ale străinilor. Nu este deloc greu de imaginat România anului 2050, cu 10-20% proprietate românească, procent din care etnicii români vor deţine si mai puţin.

Aproape tot ce se petrece din 1990 încoace reprezintă un proces de dislocare demografică, educaţională, culturală, o operaţiune de trecere în sclavie a naţiunii române. Sub toate formele, de la deposedare, prin pierderea proprietăţilor şi controlului asupra deciziei economice, pînă la sclavia mentală, prin intoxicare media.

Gestul preşedintelui nu reprezintă o surpriză, este doar o simplă persistenţă în… hmm… greu de găsit un cuvînt care să nu te ducă cu gîndul la titlul dosarului de anchetă în care sînt/erau acuzaţi Sereş şi ceilalţi.

Tichia şi prostia

Cît de prost poţi să devii într-un partid ca PD şi L?

Se pare că nu există limită. Devenirea în prostie.

Mă uit la Valeriu Stoica. Antipatic şi ticălos (politic, nu?) cît cuprinde. Nici nu clipeşte cînd minte sau cînd comite acte cu consecinţe grave pentru turmă (adică electoratul, cetăţenii, adică noi – în opoziţie perpetuă cu ei). Fost mare tartor şi actual tartor mai mititel. Om de încredere al occidentului corupt. Bani căcălău. Şi atunci? Cum poate să emită tîmpenii atît de crase în legătură cu ştirea conform căreia Iliescu nu mai candidează la parlament? Primitivism.

Are şi teoria liberală, cea veche, dreptate. Fără competiţie te prosteşti (nu zice chiar aşa, dar le tăiem mai spre obiect). Dacă te freci (politic, nu?) prea mult de un Boc sau de o Udrea sau de Elena botoxel, sigur vei avea succesuri multe. Dacă te bazezi pe nivelul de analiză şi de discurs, mă rog, mesaj mediatic, al EvZ sau al iRealităţii TV, să nu rămîi mirat, ca viţelul, cînd ajungi să-ţi şuiere vîntul (cu v mic) pustiu prin creierul blond.

Poate, uneori, e nevoie de un catalizator, de un Boureanu, ceva, de o masă critică (un amestec de filozofi civici cu cartieni şi elene cu boc) pentru ca prostia profundă să răzbată prin straturile de suliman intelectoid. Prostia şi neamul prost.

Măcar prin sticla televizorului nu te poate împroşca cu bobiţele de salivă emise de sub tichia invizibilă, dar atît de prezentă.

How Britain wages war

Noi sîntem complicii ăstora, să nu ne facem că nu ştim.

http://www.johnpilger.com/page.asp?partid=496

sau

http://www.antiwar.com/pilger/?articleid=13122

sau

http://www.lewrockwell.com/pilger/pilger65.html

Snapshot

Oprescu în consiliul general clic destul de plăcut, destul de confuz; transmite ce are de transmis prin prezenţă scenică şi mult mai puţin prin înlănţuirea impecabilă a cuvintelor, care nu prea există.

Năstase şi-ar „pune rezoluţia”, „dacă ar putea”, pe cererea de urmărire penală a lui Băsescu propusă de Mazăre în numele PSD. clic În calitate de ce anume şi-ar „pune rezoluţia”? Neclar, confuzie cu un subtext pe care fiecare poate să-l completeze după placul inimii. clic

Ponta clic face o poantă bunicică cu amprentarea.

Băsescu pleosc îi face imaturi pe PSDişti.

Iliescu îi face imaturi pe clic PSDişti (de 28%).

Geoană cric (prin rotacism) îi mîngîie pe creştet pe acei PSDişti clic care au luptat, dar nu au produs; într-un stil perfect imatur, dar foarte franco-americănesc, totul la pertu (Vasile,Costică).

Vor să facă drumuri şi stadioane şi pe clicGeoană prim-ministru.

Realitatea TV click constant isterică.

Realitatea virtuală

Nu e cea din filme sau din cărţi SF. Nici nu se ajunge la ea prin cipuri implantate sau prin înregistrarea trăirilor altcuiva. Nu este vorba despre lumi inventate, noi, doar pentru subiectul experimentului, unde să se poată aplica altfel de legi, fără ca subiectul să sesizeze anomalia.

Realitatea virtuală este (o parte din) realitatea fiecăruia, dar îşi merită cu adevărat denumirea doar cînd această realitate este împărtăşită de mai mulţi, persoane reale, nu personaje-program pentru computer sau halucinaţii, persoane care cred, asemenea subiectului, că aceea este realitatea.

Premisa Matrix-ului nu rezistă ca realitate virtuală pentru că subiectul, odată rupt din matrice, recunoaşte imediat o realitate comună, precum şi aberaţia stării anterioare. Matrix poate fi considerat drept un drog care induce o stare în care nu ai conştiinţa unui altfel de trecut decît cel generat de sistem/matrice, dar, în momentul în care subiectul este extras din reţea, se observă contradicţia: din realitatea virtuală nu poţi ieşi, pentru tine nu este virtuală/separată nici cînd o trăieşti nici după ce ai trăit-o, nu este separabilă de restul fragmentelor de realitate. Dintr-un coşmar te trezeşti, dintr-o dependenţă poţi ieşi si ambele pot fi identificate ca atare, imediat, măcar post factum. Din realitatea virtuală nu ştii că ai ieşit decît dacă îţi schimbi reprezentarea despre lumea reală astfel încît să identifici un fragment din realitatea ta ca pe o minciună pe care ai reuşit să o demaşti.

Realitatea virtuală este un bun comun, aparţine unei comunităţi, nu exişti intr-o realitate virtuală strict individuală – pentru că realitatea implică interacţiune – şi, în consecinţă, nu se poate vorbi despre realitate virtuală în absenţa comunicării.

Realitatea virtuală ni se induce (uneori) benign, din simplă greşeală, din prejudecăţi deviate de la starea de înţelepciune colectivă în pilulă sau ni se induce în mod intenţionat. Cînd anumite construcţii ajung să fie percepute ca realitate de către toată lumea, realitatea virtuală se confundă cu realitatea. Caz rar sau imposibil, cred.

Un exemplu de realitate virtuală: fondurile UE care ar veni, dar nu există capacitatea de absorbţie. Cum pot să explic cuiva care crede în realitatea fondurilor UE, în realitatea dorinţei de a fi distribuite şi în realitatea ineficienţei româneşti de a le primi că nu aceasta este adevărata realitate? Nu pot. Pot încerca, indirect, să prezint persoanei respective situaţii din care să simtă cum ceva nu se leagă, cum ceva nu e în ordine, pentru ca să-şi chestioneze singură adecvarea reprezentării sale despre realitate. De unde ştiu că realitatea mea nu este virtuală? Din numărul mai mic de contradicţii interne. Dar este reprezentarea mea cea mai corectă? Nu este. Poate exista o reprezentare mai reală decît a mea sau decît a celeilalte persoane? Tot ce se poate. Cred însă că, pe măsură ce te apropii de adevăr, nu poţi reveni în starea de autoamăgire. Poţi să fii cinic şi porc şi să-i minţi pe alţii, dar pe tine nu te mai păcăleşti cu aceleaşi minciuni.

Într-o lume în care minciuna ar fi doar o opţiune individuală s-ar trăi mai spre bine. Altfel spus, dacă nu s-ar construi şi răspîndi, cu metodă, false concepte pentru uzul comun, straturi de reprezentări mincinoase care să ascundă sau să întîrzie receptarea realităţii în lumina adevărului…  imaginaţia poate să zburde, în definitiv, realitatea are o dinamică a ei cu care realitatea virtuală nu poate ţine pasul.

Grupul(!?) de la Cluj

 

Despre micile slugi ale lui Soroş sau despre slugile plecate (aplecate din şale, chit că unele sînt puţin duse şi la mansardă) ale lui Pascany-cetăţeanul-model… să se ducă acolo unde i-am trimis pe Sabin Gherman, Smaranda Enache sau alţi ciumeci.

Poate reuşesc PSDiştii să se scuture măcar de jegoşii („javre” e luat) ăştia. Mira-m-aş.

Ioan „locomotiva Transilvania” Rus să rămînă fără coledz cînd Adrian Severin se dă în europarlament şi Alin Teodorescu e intim cu toate strategiile şefimii PSD? Ce nedrept e şi micro-cosmosul celor cu joia liberă! Sigur, oricare dintre ei ar putea privi în jos, unde l-ar găsi pe Boc, să realizeze că e loc de mai rău şi să vadă cît de nedreaptă poate fi viaţa, doar că ăia 2-3 grăsani (grupul!?) de la Cluj sînt atît de proşti că nu mai încap(leaşda) de fuduli.