Monthly Archives: August 2008

#2

Dacă în 1984 a ieşit pe locul 2, ratînd titlul de Miss Alaska în favoarea unei domnişoare negre numită f. potivit Blackburn, acum a trecut-o direct pe poziţia a 2-a dl. candidat McCain, cu mînuţele alea 2. E posibil ca amîn2 sa iasă pe locul 2. Din 2. Ce o să mai ne rîdem dacă nu. Sau o fi de la frig?

Anunțuri

Fatalitatea indusă

Am citit un articol excelent: Mystery in Moscow. Autorul este un sîrb cu mintea ascutiţă stabilit în America, dar a cărui inimă tot în ţara lui a rămas. Informaţii biografice se găsesc pe saitul respectiv.

Merită citit integral, fără îndoială, dar ce mi-a atras atenţia în mod deosebit şi mi-a sugerat o explicaţie, poate, interesantă, a fost întrebarea pe care şi-o pune şi ne-o pune: ce i-a apucat pe ruşi să renunţe la avantajul moral pe care îl aveau (ei şi alte ţări) în faţa Occidentului, poziţie construită în ultimii 20 de ani? Ani în care cele mai numeroase şi cele mai grave încălcări ale regulilor internaţionale le-au comis occidentalii, vîrf de lance – americanii. Toate culminînd cu mîrşăvia recunoaşterii „independenţei” Kosovo.

Desigur, numai oligofrenii ar putea înghiţi tîmpenia „cazului unic” care „nu putea” da naştere unui precedent. Uite că a dat. Desigur, ruşii au avertizat/ameninţat de atunci că o măsură similară poate fi aplicată şi în cazul regiunilor separatiste din Georgia. Sigur că Saakaşvili a acţionat cu ştirea şi cu acceptul american, cum şade bine unei slugi, oferind un pretext impecabil ruşilor. Dar…

Autorul articolului sugerează că ruşii s-au săturat să mai spere că pot înfrîna înverşunarea occidentală către obţinerea dominaţiei planetare altfel decît vorbindu-le în acelaşi limbaj, cel al prevalenţei dreptului forţei şi al acţiunii politice cinice, amorale, specifică strategiilor simulate pe computer, şahului sau chiar ştiinţei aplicate. Unde contează doar rezultatul, iar posibilele consecinţe se împart in 2 categorii: cele cuantificabile, fie şi cu marjă de eroare, de care se ţine cont, şi cele cu implicaţii în zone impalpabile, de neînţeles. Ultima categorie nu este luată în seamă, pur şi simplu. Aici intră şi aspectul moral. 

Se discută, de ceva vreme, iar episodul georgian a propulsat tema spre vîrf, despre noul război rece – între Occident şi Rusia – care s-ar prefigura, ba chiar ar fi început. Eu cred că nu a încetat vreodată. A existat doar perioada Ielţîn, cînd Occidentul se putea înfrupta din bogăţiile ruseşti, iar Rusia se prăbuşea în ruină, nici gînd să emită vreo pretenţie pe scena internaţională. Da, atunci era bine. Cu toate că, am impresia, niciodată Rusia nu a ajuns pînă acolo încît toată structura statului să-i fie destrămată, ca tuturor instituţiilor fundamentale să le fie consumată seva, să rămînă doar coaja lor, aşa cum s-a întîmplat cu România, de exemplu.

Astfel, ne-am afla în situaţia în care Rusia a început să procedeze la fel cum procedează Occidentul. Nimic nou sub soare, s-ar putea spune. Politicieni cinici, lipsiţi de scrupule au existat tot timpul, abuzurile ţărilor puternice nu sint egalate, în general, decît de ambiţiile ţărilor puternice. Care ţări, tot prin politicieni şi potentaţi se exprimă. Totuşi…

Eu cred că ne aflăm într-o epocă nouă. Un moment în timp cînd cele mai negre previziuni s-au împlinit. Nu cred că ruşii – îi vor urma şi alţii – speră că, fie şi prin confruntare directă, inclusiv militară, de genul conflictelor locale, vor schimba ceva din nebunia care a cuprins Occidentul. Ce fac este un fel de asumare a fatalităţii. Occidentul nu mai poate fi oprit din drumul spre autodistrugere. Fie că va suferi un colaps fie că va arunca planeta în aer, maşinăria nu mai poate fi oprită. Pentru că exact asta a devenit – o maşinărie. Nimic uman, nici o dimensiune umană nu mai rezonează cu maşinăria. Sistemul a atins perfecţiunea şi, probabil, ruşii, înclinaţi cum sînt spre fatalism, au observat.

Titlul nu este doar un joc de cuvinte. Ce ni se intimplă a căpătat dimensiunile unei fatalităţi şi o parte din elementele/evenimentele care ne-au adus aici sînt creaţia bolnavă a unor indivizi care au renunţat la umanitate. Consecinţele necuantificabile nu există, credeau ei şi cred în continuare. Ba da, au început să se vadă. Dar îmi este foarte limpede că nu le vor sesiza semnificaţia şi nu vor schimba nimic.

Ruşii, aşa văd eu lucrurile, au început războiul disperării. Occidentul este cel mai puternic şi ar fi fost, oricum, un adversar sau măcar un competitor redutabil. Dar Occidentul nu mai este uman, fie şi monstruos uman. S-a pierdut posibilitatea de comunicare cu el. La fel cum ai încerca să comunici cu o înregistrare, nu poţi avea un dialog cu cipuri de-ale maşinăriei, monotone, ajunse la stadiul în care se autoprogramează. Mă rog, ei se cred subtili. Au o subrutină care îi asigură că aşa şi e.

S-au deschis porţile inimaginabilului. Cu alte cuvinte… scapă cine poate!

I & I, Inc.

Undeva pe valea Loarei, primăvara lui 2010. Valetul Jaques intră în salon.
Jaques, mon bonhomme, te-am chemat să discutăm despre meniul olimpic.
Da (în rusă, în original; accentul lasă de dorit), mon maître, chiar mă întrebam dacă nu ar trebui să vă reamintesc, mai sînt doar 2 ani. Şi mai e şi (scurtă ezitare)Londra. Jaques pronunţă cu dezgust numele capitalei engleze, dar maître se face că nu observă.
Tocino (în rusă; la fel de original), timpul presează. Vreau să aud părerea ta, ştii cît de mult îţi preţuiesc experienţa.
Propun un meniu clasic, antreuri…
Maître n-are stare, se ridică din fotoliu şi se aşează din nou doar pentru a avea de unde să plece ca să străbată, cu paşi mici si iuţi, salonul.
Antreurile nu sînt o problemă, îl intrerupe pe valet, antrenori se găsesc de toate soiurile: nemţi, din fosta Iugoslavie, ruşi, ucrainieni, români, brazilieni…
Chinezi.
Exactement, pînă şi chinezii au dat liber la antrenori, americani, orice vrei, o nebunie.
Quand même
Maître se opreşte pentru o clipă şi-l priveşte cu atenţie.
… experimentele fanteziste nu sînt de dorit. Ne trebuie oameni de încredere, verificaţi, cu nervi de oţel. Păcat că nu se mai găsesc est-germani…
Ambii cad un moment pe gînduri.
… vremea lor a trecut.
Da, da… Ce sugerezi? Ştii cît de cocoşi sînt ai noştri în privinţa asta.
Jaques îl priveşte cu ochii uşor mijiţi, dar maître nu poate citi nimic pe faţa valetului, unul dintre puţinii oameni pe care chiar îi respectă.
Cred, continuă Jaques, că trebuie să ne rezumăm la europeni, un rus la gimnastică masculin, un român la fete. La atletism şi înot ne pricepem noi. Maître strimbă din nas. Mais oui, mais oui, n-am avut materie primă de calitate în ultima vreme, dar antrenorii sînt buni. La canotaj şi caiac-canoe propun să renunţăm. Maître deschide ochii mari. Jaques continuă imperturbabil. Chiar dacă atingem şi problema felurilor principale aici, nu doar a antreurilor, oricum am privi lucrurile c & c-c nu sînt trendy  (în engleză, în original), degeaba ne luptăm pentru medalii acolo, le Pee-aR benefit (în frangleză, în original) e slab.
Maître îl priveşte admirativ.
Tac, tac… Haraşo, îi lăsăm pe cei de la comitetul olimpic naţional să-şi bată capul cu probele astea. Dacă tot am atacat felurile principale, să alegem şi cîteva pieces de resistance. Sporturile pe echipe?
Jaques meditează o vreme.
Handbalul, desigur, dar aici ne trebuie o mînă de fier şi importuri masive. La volei sezonul de vînătoare e deschis. Fotbalul, baschetul, bani aruncaţi. La polo…
Da, da, polo nu trebuie să lipsească din menu, va fi notre botte discrete
Secrete, îl corectează Jaques.
Secrete, spasiba.
La polo luăm un sîrb. Maître ridică din sprîncene. Ştiu că au fost terrible la Beijing, tocmai de aceea, sîrbii, după ce îi calci în picioare, devin inamici mortali. Contează şi ce target ne propunem, dar e clar că americanii şi englezii vor fi ţinte principale. Raison de plus.
Şi chinezii, şi ruşii.
Mouais, mon maître.
La gloire, mon ami, asta e motivaţia principală, se înflăcărează maître pentru o clipă, dar se repliază sub privirea necruţătoare a valetului. Vive la mort, vive la guerre, vive le sacre mercenaire – îşi consumă maître elanul.
Mouais, mormăie Jaques de la înălţimea celor aproape 2 metri de muşchi, privindu-l cu uşor amuzament pe mult mai puţin atleticul său stăpîn. Sîrbii sint mercenari cu tradiţie, dar mai sînt şi alţii care se pricep să lupte profesionist. Problema e alta.
Maître aşteaptă continuarea. Care vine.
Insulele.
Insulele?

( to be continued )

Playback la un comentariu

Cum nu am mai scris de ceva zile, voi umbla la rezerva strategică. (Aiurea, vreau să-mi popularizez mărgica). Am trimis la antiwar.com un comentariu la un articol, comentariu care probabil nu va apărea (e cam mare faţă de cele pe care le publică şi e greu de editat şi, în definitiv, poate că nu le place). E în engleză, dar poate voi relua şi dezvolta (s-o vedem şi pe asta!) unele idei de acolo în limba noastră.

Articolul care m-a enervat (cam aşa funcţionez, la enervare devin productiv): A familiar enemyby Alan Bock

şi comentariul:

Mr. Bock tried too hard to oppose nationalism to patriotism and didn’t succeed. Mainly because such an endeavour simply can’t succeed if you don’t compare (or oppose) comparable (or opposable) things. He fails to notice, right from the beginning, the Orwell’s fallacy. The way Orwell defines them there, patriotism would be a benign state of mind which automatically transfers its positive qualities to politics while nationalism would be an ideology derived from „the desire for power”. This erroneous approach is later developed into what culminates with the identification – in Mr. Bock’s view – of imperialism as the ‘natural’ nationalism’s offspring.

The ‘stretching’ of the argument has even deeper roots, mainly the modern twisting of the language. English language has a word for what Mr. Bock (and he’s by no way the only one) places upon nationalism, the word is chauvinism. Chauvinism represents an exaggeration either of an attitude or an ideology. (While nationalism can represent both a doctrine and an attitude, I haven’t yet heard of a ‘patriotist’ doctrine.)

There is a difference implied or observable between nationalism and patriotism, but it refers to the way one sees himself with respect to the nation it belongs to. If the ethnic element is very strong, nationalism and patriotism practically describe the same attitude. When ethnicity is diverse some prefer to avoid the use of the word nationalism, cautious not to offend minorities’ sensibilities. Nevertheless, a nation like the American nation (to whom US citizens officially pledge allegiance, by the way, so I suppose it isn’t too bold from my part to assume Americans are a nation) is one nation, has one territory, exclusive citizenship and one culture. One may call himself patriot and avoid the use of nationalist, but fact is he places in high regard the nation (which encompasses his ethnicity, his cultural roots and the land he considers himself ‘at home’) he belongs to. The nation doesn’t automatically include the form of government or the ruling ideology.

Which brings us to the ideological aspect. There were and are empires that stem from a nation. But no empire promotes a nationalist ideology. It is a form of universalistic utopia that provides the substance for the ideology of empires. You can’t go on ‘crusades’ plainly for your nation, you need to ‘sell’ to the others, to your own too, some ‘higher’ purpose. Not even the ‘war on terror’ can be sold as a purely defensive, „nationalistic” – in Mr. Bock’s view, but „patriotic”could very well apply as exemplified with the passage from Orwell – enterprise. It doesn’t matter if some nation is the conqueror and several other nations are the conquests, the aggression can be disguised only briefly behind the mask of legitimate defense (be it preemptive or not). Iraq has suffered a ‘regime change’ for the sake of ‘democracy’, a „noble” purpose bursting with ideological concepts. Or misconceptions.

The nazis didn’t hold the German nation in respect. Their elitist utopia of a master race envisioned an un-natural eugenics selection system to be applied to all, including their own people, for the „promise” of achieving superhuman status (a presumed flawless individual who would generate a flawless society). All imperial ideologies set an unattainable but alluring goal, especially when attempting for global dominance. The nazi cynical approach couldn’t appeal to many as was the communist utopia trying to or is trying, nowadays, the pan-global democratization utopia, but even the nazis „justified” their empire building with something beyond the immediate reach, beyond the nation and with a ‘guaranteed’ beneficial outcome.

On the other hand, the orwellian concept of doublespeak and the accompanying distortion of the thinking process is more present than ever, quite a mark for our times. As a side note, Orwell himself embarked on the propaganda warfare for the sake of his nation – ‘Talking to India’ – and under a misguided ideological impulse (he thought he could follow his own agenda on the British Empire’s money), so no one is immune.

The boundary between nationalism and chauvinism or, if you prefer, between a non-aggressive ideology and imperial ideology may somehow vary with the times (and propaganda can and tries to influence perceptions), but identifying this border line and restraining from crossing it rely entirely on each one’s degree of civilization.

And if a majority of individuals in a nation can be duped indefinitely, well, too bad for all of us.

Prin fumul dezinformării oficiale

Puncte de vedere bazate pe analiza logică şi pe informaţia (cîtă există) nefiltrată de viziunea unică şi monomaniacală a mijloacelor de idiotizare în masă. În plus, avem de a face cu oameni care muncesc, scotocesc pe internet, prin cărţi şi prin arhive media, pentru că istoria nu începe ieri la 8 seara şi nu se termină în clipa asta, acum, între două gîfîieli de crainică holbată la prompter.

Justin Raimondo, la Antiwar.com – ultimele 3 articole se referă la Georgia:

Mikheil Saakashvili: War Criminal
A politician’s hubris causes untold human suffering
‘Poor Little Georgia’ – Not!
Bill Kristol and the Menshevik myth of democratic Georgia
The Real Aggressor
Georgian invasion of South Ossetia sets the stage for a wider war

şi

tot de acolo (Antiwar radio), interviul cu Brendan O’Neill, editor la Spiked Online:
Scott Horton interviews Brendan ONeill

Te pui cu Georgian?

Nu te pui atunci cînd îl cheamă Popescu şi este din Ploieşti! Degeaba te numeşti Sadam Ali şi reprezinţi SUA la box (nu e o glumă!). Americanul a încasat-o rău, a fost chiar şi numărat. Victorie clară a românului.

Dar dacă îţi zice Saakaşvili şi boxezi pentru americani, iar in rolul arabului se află rusul? Atunci e nasol.

După modelul recordurilor care cad la Olimpiadă, tocmai s-a stabilit un nou record: războiul de 6 zile dintre evrei şi arabi a fost întrecut de războiul de 5 zile dintre ruşi şi… rămîne de văzut… că pe georgieni nu i-a văzut nimeni de aproape, decît, poate, fugind ca să se ascundă (*). Record de (doar) 5 zile pentru că ruşii n-au vrut să forţeze.

Ce au urmărit sau ce urmăresc americanii?

Nu îmi este clar deloc. La propaganda de 2 lei care împute latrina (=mass media) occidentală, din care, cu onor (rimează şi cu horror şi cu odeur, ca să fim îndeajuns de cosmopoliţi) face parte şi media românească, nici nu poate fi vorba să pună un om normal botul. E limpede că zbuciumatul de la Tbilisi a atacat cu ştirea şi cu acordul americanilor, care l-au adus la putere (prin revoluţia colorată) şi îl ţin la putere. Nu credeau americanii că vor interveni ruşii? Nu ştiau că trupele agitatului o vor lua pe cocoaşă? Greu de crezut.

Dacă deznodămîntul era cunoscut, au dorit să testeze capacitatea de reacţie, politică şi militară, a ruşilor? Poate, dar ambele erau previzibile. Doreau să verifice dacă ruşii au ceva tehnică sau metode noi? Poate, dar nu aveau nici o certitudine că ruşii le vor folosi împotriva unei armate de mîna a doua.

Sau nu e o armată de mîna a doua? De cîţiva ani americanii îi antrenează pe gruzini. Iar zilele acestea a apărut un articol oarecum ciudat, în presa evreiească, în legătură cu dotarea armatei georgiene de către firmele israeliene – War in Georgia: The Israeli connection  (**). Ce i-a apucat să expună dedesubturi nu prea curate taman în plin conflict armat? Poate că, la rîndul lor, evreii proveniţi din Rusia îi caftesc pe cei proveniţi din Gruzia. Poate, dar nu e o explicaţie suficientă.

Propaganda pregăteşte terenul sau justifică măgăriile. În faţa propriului public sau în faţa lumii. Pregăteşte terenul pentru o formă sau alta de agresiune şi încearcă să dezinformeze în legătură cu mizeriile rezultate în urma unei agresiuni reuşite. Mai rar, încearcă să acopere un eşec, dar care apare tot în urma unei aventuri agresive.

Cînd se ciocnesc munţii, aici Occidentul cu Rusia, propaganda e de altă natură, cu bătaie lungă, cu subtilităţi, ca pentru o acţiune de durată. În cazul aventurii nesăbuitului Saakaşvili (şi a nesăbuitei sale bunici americane) nu văd… perspectiva.

Vom afla mai tîrziu ce s-a urmărit, doar dacă, nu cumva, lucrurile s-au petrecut prea repede şi, orice ar fi fost la mijloc, conturile s-au reglat. Pentru o vreme.

Mă bucur, totuşi, că neruşinarea fostului gauleiter al Kosovo, numitul Kouchner, unul dintr cele mai detestabile personaje ale vremurilor noastre, amestecat în multe porcării, începind cu isteria „dreptului la ingerinţă” exercitat încă din Somalia, la începutul anilor ’90, cînd s-a deschis cutia Pandorei, repet, neruşinarea acestui derbedeu politic a fost primită cu amuzament de către ruşi, care au ignorat total fiţuica semnată între Kouchner şi păpuşa georgiană.

Cine să-i amintească de precedentul unic (păi, nu?) al Kosovo, rupt din teritoriul inviolabil (păi, nu?) al Serbiei, gauleiterului Kouchner, sub a cărui stăpînire au fost alungaţi jumătate din sîrbii (încă) trăitori acolo? Pe un nenorocit ca ăsta, dacă l-aş prinde în curtea mea, l-aş fugări cu parul.

Nu cred că are vreun rost să deplîng soarta românilor care, vezi Doamne, sînt reprezentaţi de cîte un Kouchner în relaţiile externe, pentru că, nu-i aşa, UE trebuie să „vorbească cu un singur glas”. Ne merităm soarta şi va fi şi mai rău.

 

 (*) – trecea un avion rusesc pe cer

(**) – „The Israelis should be proud of themselves for the Israeli training and education received by the Georgian soldiers,”  Temur Yakobashvili  ministru de-al lui Saakaşvili. Chiar aşa!?

Cururile grase

Precizez că nu mă refer decît la curul gras bărbătesc, oricît de nefast a fost şi este rolul unor femei în România post-decembristă.

Cururile grase ale nesimţirii. Cururile grase ale tupeului fără limită. Cururile grase crescute din absenţa unei minime moralităţi. Cururile grase care cred (cred ei!) că ar putea fi politice. Cururile grase numite Patapievici, Liiceanu, Pleşu, Dinescu, Cătălin Avramescu, Cristian Pîrvulescu. Si alţii.

Băieţii vor şi, în parte, reuşesc să controleze interfaţa dintre cultură, politică şi educaţie. Rotunjimile Lor dau impresia de vădane în aşteptare. Ajunse astfel de la frecatul inutil de scaunul funcţiei, de la lăfăiala prin fotoliile furnizate de stipendiile statului. Băieţi stilaţi, cred ei, dacă îşi atîrnă fular sau agaţă un papion de gîtul de (fost) nagîţ, imediat dedesubtul fălcilor (în cazul cel mai cunoscut chiar fălci care se potrivesc perfect cu faciesul patibular). Fălci dezvoltate de la masticaţia intensivă la care sînt supuse. Fălci de bugetivori. Pentru că aceşti ministeriabili înfulecă de zor din banul public. Fie direct, de la înălţimea şefiei ministerului sau a ICR, fie prin abilitatea cu care şi-au tras o mare editură de la stat, fie prin posturile din universităţi de stat sau institute de cercetare (învăţare şi cercetare devenite inutile sau nocive, pentru că ideile vehiculate de băieţi sînt de la cretine la periculoase), fie prin uşurinţa cu care firmele lor private (dar cu denumiri pompos „academice”) primesc comenzi plătite tot din banul public. Pe lîngă ce primesc de la sponsorii externi, care ştiu şi cum să-i strunească, nu ca bietul stat român, care abia mai răsuflă de sub apăsarea curului gras, de politruc şi de culturnic, lăsat greu pe el.

Amintea cineva, de cînd cu scandalul mizeriei infecte a „expoziţiei” (poate de la exhibiţie, de la expunere indecentă), de responsabilitatea care revine celui/celor care l-au numit pe unul ca Patapievici în funcţia actuală, întrebîndu-se cum de nu se ştia ce produsese mintea patibularului despre poporul român, producţie expulzată în public, prin tipărire. Corectă întrebare. Dar ar mai fi. Unde erau cei care îşi pun, azi, întrebări de acest gen, cînd HeRPesul respectiv ieşea la vedere tocmai pe faţa pe care ar trebui să o prezinte curată şi frumoasă? Unde le era vehemenţa cînd a fost numit? Nu ştiau din ce gaşcă face parte? Pieriseră toţi intelectualii care îşi merită apelativul? Nu i se făcea nici un fel de nedreptate maladivului dacă nu era promovat la ţîţa vacii. De la coada ei.

Rafinament de balenă eşuată, dulcegărie cu o uşoară atingere de nostalgii de alcov (sau din dormitorul băieţilor), onctuozitate cînd se află între ei (sau în prezenţa mai-marelui), în huzurul plătit din banii noştri; cu spume la colţul gurii cînd dau faţă cu duşmanii lor, aşa operează băieţii, pentru că argumente nu pot, funciar, să aibă. Dacă îi ajută, ocazional, mintea, nu-i ajută absenţa creativităţii, sînt oameni săraci, care doar mută ideile altora şi le combină greşit, dar profitabil. Pentru ei. Graţie şi fraierilor care se uită în gura lor.

HRP-ul se declara libertarian. E de rîsul curcilor, un libertarian cu rang de ministru.

Accesul pocitaniilor la grăunţe şi „dreptul lor” de a murdări curtea trebuie suspendate. E cazul şi ar cam fi timpul să-şi mute curul gras.

JOstartgo

Frumoasă ceremonia de deschidere a JO din China. Poate cea mai reuşită.

Mi-ar părea bine să fie o reuşită şi întrecerile sportive, cu toate mizeriile de culise şi loviturile sub centură ţinute la un nivel minim.

Delegaţia română a fost urît îmbracată, comme d’habitude.

Interesante reacţiile din public la anunţarea unora dintre ţări (Irak şi Pakistan – simpatie clară; Afganistan – ostilitate rece; Iran – un murmur semnificativ; Coreea de Nord – ca pentru ai lor ) şi modul în care au subliniat, discret, chinezeşte, două dintre personalităţile prezente la ceremonie: Putin şi Kissinger.

Interesantă şi prezenţa, aş zice obligatorie, a celor mai mari. China este în toate cărţile şi parte din toate strategiile, discrepanţa dintre forţa pe care o proiectează şi, prin comparaţie, fleacurile care domină în mass media Occidentului – 4 toante din America care se lălăie în piaţa Tienanmen sau tribulaţiile lui Dalai Lama – ar trebui să trezească un pic de îngrijorare în mintea trăitorului din Occidentul corupt, dacă şi-ar aduce aminte să o folosească.

joaca cu Google SketchUp

Mai ştii?

Poate ne face Radovan un mare bine şi reuşeşte să oprească posibila ascensiune a unuia dintre adevăraţii criminali, sanguinarul Holbrooke. Dintre cei doi, dacă trebuie să cred pe cineva, merg pe mîna lui Radovan de 100 de ori din 100.

Mi-aş dori (vorba vine, dacă adopţi metodele gangsterilor devii ca ei) un „tribunal” internaţional constituit după eliberarea Terrei de sub ocupaţia occidentului corupt. Îmi imaginez chiţăiala unui Clinton sau pe a Bushulicilor, Kouchnerului sau Delorsului, Holbrookeului sau pe a Magdalenei Atotstrălucitoarea, pe Condi Orez scuipînd printre gratii ca o mîţă furioasă, pe Blairică şi pe alţi „pacificatori” lipsiţi de curele şi de cravate pentru a nu se putea sinucide în celulă. În rolul acuzatorului, de ce nu, pe Carla del Ponte, scoasă de la naftalină, administrîndu-le aceeaşi „justiţie” de rahat marilor terorişti. Hurezeanu şi Tismăneanu ar putea relata de la faţa locului, iar Patapieviciul ar putea dezvălui „organelor” locaţia în care se află ascuns apologetul fostului regim, numitul Cătălin Avramescu. Valentin Stan şi Ion Cristoiu sînt versatili şi s-ar orienta rapid, Cristoiu, bineînţeles, luînd apărarea acuzaţilor, din spirit de frondă. Realitatea TV ne-ar lipsi.

 ––

Un articol interesant, de acum aproape 4 ani:

Balkan justice jousthttp://www.washingtontimes.com/news/2004/oct/23/20041023-105636-4172r/

Dincolo de orice concluzie, toate aceste monstruozităţi „juridice”, expresie a dorinţei de răzbunare împotriva mărunţeilor care îndrăznesc să se împotrivească imperialilor, provoacă cel mai profund dezgust.