Monthly Archives: Septembrie 2008

Orice e posibil

Elita bogaţilor-proşti pare prinsă între spaima că va fi călcată în picioare de către oameni şi dorinţa de a-şi păstra statutul privilegiat, poate chiar de a-şi consolida puterea prin înfiinţarea unei bănci centrale planetare.

In orice caz, planul de a salva pe c.avrameştii financiari cu banii tuturor nu a primit OK-ul Camerei Reprezentanţilor. Deocamdată. La „nevoie” se mai votează o dată, ştim lecţia de pe la referendumurile europene. Rezerva Federală, adică isăreştii locului, nici nu prea au nevoie de aprobare parlamentară, dar vor să se acopere.

Din acest moment ne putem aştepta la orice. Sînt forţe şi interese prea mari în joc şi, pe de altă parte, avem realitatea crudă a falimentului total al celei mai inumane şi idioate politici economice.

Există, poate, o mică şansă ca să fie alungate cururile grase ale bancherilor şi, odată cu ele, vor trebui să plece si cele ale politicienilor, ale mass-medioţilor şi ale „societăţii civile”, adică toţi cei care au ciugulit din palma primilor.

Politica degeaba

Cît de departe de politica serioasă sînt politicienii triadei şi, în general, toată partea establişmentului care se ocupă de politică.

Nici unul dintre ei, nici o componentă a triadei (PSD-C, PD-L, PNL) nu atacă nici una din problemele importante cu care se confruntă societatea românească.

Nimeni nu este preocupat de controlul absolut al străinilor asupra economiei româneşti.

Pe nimeni nu interesează rolul de stat în stat al Băncii Naţionale şi, legat de acesta, lipsa de control asupra pîrghiei financiare şi vulnerabilitatea faţă de decizii financiare luate de bănci private care pot, dacă vor, arunca economia românească în colaps în cîteva săptămîni.

Pe nimeni nu interesează dezindustrializarea sistematică a ţării. Chiar dacă deplîng fuga competenţelor peste hotare, nu aduc nici o critică modelului economic care ne obligă să rămînem o fundătură obscură în termeni de participare competitivă în zonele cu un bun potenţial în viitor. (Vezi, în această privinţă, rolul UE, ca o componentă a globalismului programatic, cu o ierarhie strictă, nouă revenindu-ne un rol de amărîţi.) 

Nu interesează pe nimeni, dimpotrivă, discursul unic-oficial este total necritic, forma periculoasă pe care o adoptă UE, o organizaţie care trebuie reformată radical şi rapid (sau desfiinţată), înainte de a fi prea tirziu.

Nu interesează pe nimeni ameninţarea ungurească reală, dimpotrivă, în vreme ce ungurii se apropie de scopul propus şi declarat încă din 1990, naţionaliştii români sînt mitraliaţi mediatic de lefegii internaţionalismului corporatist şi ai găştilor de profitori care îi slujesc interesele pe aici.

Nu vrea să vadă nimeni rolul distructiv al „societăţii civile” care se substituie, în parte, instituţiilor legitime ale statului român. Nu vrea nimeni să vadă poziţia de cal troian, din burta căruia se revarsă un roi de nenorociţi care deschid prădătorilor porţile cetăţii.

Nu interesează pe nimeni aberaţia privilegiilor acordate minorităţilor de orice fel, nu observă nici măcar contradicţiile logice care apar, la tot pasul, din aplicarea „unităţii în diversitate” (aiurea, unitate în conformismul cel mai sărăcăcios). Din acest motiv, nici problema ţiganilor nu va putea fi vreodată abordată cu succes, pentru că însăşi ideea de integrare şi de absorbţie culturală, funcţie naturală a oricărui stat cu o comunitate naţională închegată, este impiedicată artificial să acţioneze.

Nu interesează nici contradicţiile constituţionale şi legale evidente apărute prin încercarea elitelor antinaţionale şi ostile libertăţii individuale, grupate sub steagul UEist, de a forţa apariţia unui stat-monstru prin spulberarea statelor naţionale europene.

Orizontul lor nu depăşeşte viziunea unui primar de sector, cu excepţia unor lozinci stupide, furnizate la pachet, odată cu consilierii. Nu-i interesează nimic important, nu sînt capabili să reziste şi să facă faţă încercărilor serioase care ne stau inainte, chiar dacă ar dori (ceea ce nu e cazul).

Servitoare anostă şi fricoasă a unor mediocrităţi ambiţioase şi lacome care au adus planeta în pragul exploziei, triada partinică ar trebui înlocuită, nu consolidată sau legitimată. Observaţie valabilă pentru establişmentul românesc luat ca întreg. Generalizarea este, poate, nedreaptă cu unii dintre oamenii politici/publici, dar nimeni nu îi forţează să fie parte a unui sistem nociv. Iar povestea cu modificarea din interior, cu compromisul necesar, nu mai este credibilă pentru că timpul trece necruţător şi efectele dezastrului economic, social, moral şi chiar în plan mental capătă dimensiunea unei catastrofe naţionale.

Restoring the Republic 2008: Foreign Policy & Civil Liberties

Pentru cine doreşte să asculte şi un alt tip de discurs şi să privească dintr-un alt unghi decît cel permis de  establissşment. Am ales un fragment din spumoasa intervenţie a unuia dintre invitaţi – Stephen Kinzer. Celelalte fragmente precum şi cele ale altor participanţi la conferinţă (foarte interesante) se găsesc aici.

Dacă nu aş fi butonat ceva mai devreme şi nu l-aş fi văzut pe un Geoană transfigurat de gîdiliciunea momentului, scurt, cît a fost şi el prim-ministru, aş fi crezut că am nimerit peste concertul Village People. Asta din cauza unui individ cu casca pe cap si cu cazmaua în mînă, care, tocmai cînd o ridica triumfător deasupra capului, se simţea obligat să ne avertizeze că trebuie să terminăm cu circul. Mazăre îi zice. OK, stai binişor, aşa vom face, 1 milion de apartamente, negreşit, nu e cazul să te superi, stai numai puţin să mă dau mai încoace, departe de PSDe-Ce-ul dezlănţuit.

Rackeţii ucrainieni s-au retras într-un colţişor şi tac cuminţi. Camorra ia notiţe pe genunchi. Mafia rusă se gîndeşte la deşertăciune. Triadele asiatice pleacă în pelerinaj spre templele budiste pentru meditaţie şi penitenţă.

Au intrat în scenă regulatorii.

Washington Mutual a falimentat. Într-un fel. Nu a apucat să completeze formularele, nu a ajuns în faţa judecătorului-sindic. Se spune că ar fi cel mai mare faliment bancar din istoria Americii. Faliment care a avut şi nu a avut loc. Pentru că regulatorii sînt rapizi. Au confiscat bunurile Washington Mutual şi le-au vîndut lui JP Morgan Chase & Co pentru 2 miliarde de dolari. Confiscat + vîndut preferenţial într-o clipită.

Morganii au reprezentat forţa principală între cei care au impus, cu 100 de ani în urmă, înfiinţarea Rezervei Federale. O coincidenţă grăitoare.

Marea revoluţie din octombrie

2008.

La 91 de ani de la naşterea comunismului bolşevic ca regim politic, la 17 ani de la moarte, prin disoluţia URSS, Lenin sau, mai degrabă, Troţki este/sînt răzbunat/ţi. Regimul (pseudo-)capitalist din SUA va înceta să existe în următoarele luni.

După marele jaf al istoriei, complicii din guvernul american şi din cadrul rezervei federale vor impune, fie şi prin ameninţarea cu suspendarea procesului electoral (care e oricum o mascaradă necesară doar pentru legitimarea monedei cu două feţe, bipartidă), pe fondul fricii pe care o manipulează tot ei – prin mass-media, un pachet de măsuri discreţionare care vor transforma SUA, pe faţă, într-un stat corporatist. Cum scrie cineva, inspirat, guvernul american a devenit US Government Incorporated, cu un preşedinte director general.

Din cetăţeni care pot să se implice (sau nu) în afaceri, pe riscul lor şi după cît îi duce mintea, americanii devin supuşi sau, cum se spune acum, resurse umane. Statul nu va mai fi al lor ci ei ai statului. Că le place sau nu, că vor sau nu. Altfel, vine panica peste ei şi fac pipi în pat. Le-a spus tătucul Bush-fiul. Déjà vu (cu repetiţie)?

Sub pretextul împiedicării „colapsului financiar”, trezorierul-şef şi rezerva federală vor putea face ce vor: naţionalizări, confiscări de bunuri patrimoniale, cheltuirea banilor contribuabililor americani după bunul plac, printr-un cec în alb, fără posibilitatea contracarării/contestării acţiunilor respective de către parlament sau în justiţie.

În loc să fie lăsate să dea faliment sau să se descurce după mecanismele pieţei, corporaţii ticăloşite, care au profitat masiv de ideologia oficială a banului inventat din nimic, ban care ar face economia să duduie (pînă bubuie), sînt menţinute în viaţă pe banii celor care n-au nici o vină pentru demenţa speculativă în care s-au lansat „marii investitori”, pentru imbecilitatea managerială, pentru mentalitatea bancherească de semizei care nu pot greşi. În acelaşi timp, datorită naţionalizărilor arbitrare, orice raţiune de a investi, ca particular, folosindu-te de mecanismele pieţei, dispare definitiv.

Poate e o chestie regizată. După măsurile prin care, graţie „ameninţării teroriste”,  drepturile politice individuale au fost, practic, suspendate (oricine se află la discreţia guvernului, mergînd de la deranjul supravegherii totale pînă la riscul pierderii libertăţii printr-un simplu act administrativ), e posibil să fi venit şi momentul trecerii în sclavie deplină, fără alte mofturi.

Poate e disperarea trezirii din beţie, cînd există riscul ca unii plebei neruşinaţi să ceară desfiinţarea lupilor-păzitori la stînă, cunoscuţi şi sub denumirea de isăreşti.

Oaia faţă în faţă cu isărescul. Care pe care.

Vom vedea, dar nu e bine deloc ce se intimplă, dacă omenirea nu inţelege că se află într-un moment de răscruce.

În acest context, bîlciul alegerilor din SUA devine o reprezentaţie absolut stupidă, grotescă, iar, prin insignifianţă, circul anost şi anemic de la noi nici nu există. Ca girafa.

„The war profiteers aren’t just the arms manufacturers, the Halliburtons, and the private international security firms who do the empire’s dirty work. Key to the War Party are the intellectuals who gain prestige and real power over policymaking and public opinion on the strength of their reputations as paladins of interventionism.

In any event, what’s becoming increasingly clear is that the bailout brothers are all members of the same clan: think of them as a Mafia family, with a strict hierarchy of authority and command, albeit an informal one. At the top is the Don, finance capital, which controls the engine and sits at the dashboard pressing buttons according to a pattern: first inflation, then deflation, boom then bust, peace and then war again. But the bailout boys always parachute to safety before disaster envelopes the rest of us. Which is why failure only emboldens them.

Our rulers really do believe their empire is too big to fail, but of all the would-be lords of creation, our own ruling elite may have the shortest reign – and the hardest fall. The engine that runs the machinery of imperialism is breaking down at key junctures, and the whole structure is teetering and creaking ominously, as if to presage the coming implosion.”The American Empire: Too Big to Fail?Justin Raimondo

 

Profitorii de război nu sînt numai producătorii de arme, Halliburton-ii şi firmele internaţionale „private” de securitate care se ocupă de treburile murdare ale imperiului. Element cheie pentru Partidul Razboiului sînt intelectualii care cîştigă prestigiu şi influenţă reală asupra deciziei politice pe baza reputaţiei lor de paladini ai intervenţionismului.

În orice caz, devine tot mai evident că frăţiorii cu paraşute de siguranţă [bailout brothersreferire la cîrdăşia dintre guvern/rezerva federală şi marii gangsteri economici care ar trebui să dea faliment pe capete dar sînt „salvaţi” pe banii publici de „frăţiorii” lor] fac parte din acelaşi clan: imaginaţi-vă o „familie” mafiotă, cu o ierarhie strictă de autoritate şi comandă, chiar dacă neoficială. La vîrf se află Don-ul, capitalul financiar, care controlează maşinăria şi stă la pupitrul de comandă apăsînd pe butoane după schema: întîi inflaţie, apoi deflaţie, creştere explozivă urmată de prăbuşire, pace după care iar la război. Dar băieţii cu paraşută de siguranţă sar întotdeauna la timp, înaintea dezastrului care ne cuprinde pe noi ăştialalţi. De aceea eşecul nu face decît să-i încurajeze.

Conducătorii noştri cred cu adevărat că imperiul lor este prea mare pentru a eşua, dar dintre toţi pretendenţii la tronul „lorzilor creaţiei” [aluzie, cred, şi la cartea Lords of Creation, respectiv la magnaţii-regi de tip Morgan, Rockefeller, Ford, Vanderbilt] elita noastră conducătoare s-ar putea să aibă cea mai scurtă domnie – şi cea mai dură cădere. Motorul care pune în mişcare maşinăria imperialismului cedează în puncte cheie şi întreaga structură se clatină şi scîrţie rău prevestitor, ca şi cum ar anticipa implozia care va veni.

Establişmentul (III) – triada românească

Dacă e episodul 3, atunci e triada.

Simbolic, prin venirea lui don Pedro la sînul PNList, s-a închis un cerc.

Pînă la instalarea lui Nicolae Văcăroiu ca prim-ministru, România ajunsese în pragul dispariţiei, rezultat al acţiunii domnilor Roman, Severin şi – după descăunarea hidalgoului – Stolojan. Atunci, acum şi pururi (oare?), de deasupra privea zeul tutelar – Isărescu. Astăzi, cei 3 (+ 1) cavaleri ai Apocalipsei se regăsesc în cele 3 partide ale establişmentului românesc. Cîte unul pentru fiecare, Roman alături de Radu Câmpeanu, Severin alături de Văcăroiu, Stolojan alături de… a nimerit bine. Zeul tutelar e tot sus, în Olimpul bancar, unde lucrurile nu mai stau deloc pe roze, ba chiar se văd şi se simt bine spinii realităţii.

UDMR-ul este la fel de persistent ca şi Isărescu, avînd rolul mortarului cu compoziţia greşită, pentru ca, la momentul potrivit (prin străinătăţuri), toată construcţia să se prăbuşească cu uşurinţă. Cum UDMR-ul serveşte interesele Ungariei (pentru că pe ale ungurilor din România le serveşte doar în măsura în care îi vrea pe toţi antrenaţi în campania separatistă), contează mai mult ca reactiv în determinarea gradului de toxicitate al guvernărilor româneşti.

Există şi oameni politici corecţi şi patrioţi în cadrul establişmentului. Care au făcut, fac sau au încercat şi încearcă să facă cîte ceva pentru România. Nu-l voi numi decît pe Nicolae Văcăroiu, căruia România viitorului, dacă va mai exista, îi va păstra recunoştinţă. Ar fi preşedintele ideal. Bineînţeles, establişmentul nu îl doreşte şi îl suportă cu greu, pentru că simpla sa prezenţă îi face pe numeroşii pigmei să simtă, prin straturile de nesimţire şi prostie, cît sînt de insignifianţi în planul uman şi în planul profesiei de politician. (Nici politica nu permite triumful diletantismului, în ciuda aparenţelor. Sau îl permite cu un preţ. Mare, de obicei.)  

Logic, există patrioţi şi în afara establişmentului, puşi în situaţia lui Sisif, doar că bolovanul le este rostogolit încă de la jumătatea urcuşului, pentru a nu li se lăsa nici măcar această efemeră satisfacţie.

Să revenim, expeditiv, la triadă. Establişmentul s-a cristalizat, politic, în forma care se doreşte a dura decenii. Vom vedea, dar nu-i văd bine, ca să mă exprim aşa.

În ordinea comportamentului antipatic, clasamentul, d’après conu’ Mişu, ar fi PD-L, PSD, PNL.

În ordinea nocivităţii (dar strîns uniţi în ceasurile cele mai negre – pentru noi): PSD (modificarea constituţiei – neicusorilor şi coane Adrian!), PNL (nem tudom?), PD-L. Cu menţiunea că primele două au guvernat singure (cu umbră udemeristă) şi deţin un avantaj faţă de pedelişti (care îl au, în compensaţie, pe Băsescu – să le trăiască!).

Deosebirile sînt minore, de faţadă. Personaje cheie pentru nefericirea românească au migrat între şi înspre cele 3 partide, cimentînd (sper că la fel de bine precum mortarul UDMRist) starea actuală. Stare proastă, rea şi nemeritată, oricît ni s-ar induce, prin componenta media & societatea civilă, ideea că atît am merita şi, implicit, atît am valora. Migrarea personajelor cheie confirmă comportamentul de triadă, din prezent. Norul politic era ceva mai dispersat cînd procesul de aglutinare nu se terminase. Acum s-a încheiat. 

Tot acum se delimitează clar, pentru cine vrea să vadă, partidele (facţiunile, de fapt) establişmentului de celelalte exprimări politice.  

Establişmentul actual, consolidat în sufocanta triadă, are un rol nefast pentru societatea si civilizaţia românească.

S-ar putea şi altfel. Establişmentul ar putea fi unul mai puţin toxic şi România ar putea respira. Nu e cazul, dar nici nu face obiectul acestui post, care vrea doar să amintească, în fugă, că nu există alegere.

Money as Debt

cu ochii pe voi, măi

un adevărat   ‘watchdog’

Empire of NothingDoug Bandow

„Deciding is a job for a few thousand Eurocrats spread across national parliaments, the EU bureaucracy, large corporations, and institutional allies in academia, think tanks, and the media.”

„In their mind democracy is preventing the people from deciding.”

„Despite support from just about everyone and every institution that mattered, the treaty died a public death after both Dutch and French voters rejected it. The Eurocratic elite was stunned, but wasn’t about to allow its project to die. The text was adjusted slightly and rechristened as the “Lisbon Treaty,” which only required parliamentary approval. Polls showed that voters in more than half of the EU’s 27 members would reject the agreement, but no matter. They would not receive an opportunity to vote—except in Ireland. The skids were greased to slide the treaty through irrespective of popular attitudes. And then, on June 12 Irish voters had the temerity to say no.”

„Hand-wringing filled the corridors of power throughout the continent, but virtually no one worried about what Europe would do now, after the Treaty’s death. Rather, everyone schemed to get around the Irish vote. … In short, democracy is fine, as long as it yields the correct outcome. Kind of the Brezhnev Doctrine applied to European politics.”

„But even if the Irish public ends up giving in, the result would not be an effective, united Europe.”

„The elite agree more on process than substance, most obviously the right of the elite to make all important decisions.”

„But even if the continent’s governments could paper over their own disagreements, they lack any popular support for a serious EU foreign policy. It might be possible to continue constructing an overbearing regulatory bureaucracy and impose it on a largely quiescent population. Without a firm popular foundation it is not, however, possible to create a quasi-nation state ready and able to play an active role in the world.”

„Finally and more fundamental, even with Lisbon the European “state” would still lack the sense of national identity and popular willingness to stand behind—and, if necessary, die for—EU policy. America’s greatest strength is not a truly national government. It is a people who believe in the nation, the union of individual states, and who will support the national government in making policy. That Europe does not have, and it would not be magically created by the Lisbon Treaty. ”

„Do the Irish people want to get dragged into a war with nuclear-armed Russia because a distant and largely unaccountable elite in Brussels, which has demonstrated its utter disdain for what the Irish people think, decides that war is necessary? Maybe their perspective isn’t so stupid after all.”

***

Dar noi? Ne vom bate pentru UE? Pieptul la hotare, ne ameninţă ruşii! Pe noi, ueuropenii. Acum 3 ani, ni se susura, ar fi trebuit sa acceptăm „constituţia” ueistă pentru a ne păzi de iresponsabilii americani. Peste 3 ani va fi ameninţarea chineză. Tot înainte, tovarăşi, orice pretext e bun. De preferinţă, cît mai gros. Să-l perceapă şi cucoana Udrea.

Moise Guran, ieri, la A3, despre hemoragia de bani publici înspre hăul produs de gangsterii planetari (citez aproximativ): „Americanii procedează aşa cum a procedat guvernul în cazul Bancorex”. Comparaţie falsă. Bancorex era o bancă de stat. Punct.

Bătaia de joc actuală demonstrează, dacă mai era nevoie, cui aparţin statele moderne, cine le este stăpîn.

Inutilitate

Sentimentul dominant. Pentru mine, dar asta e o banalitate, şi ca parte a unui organism social care, în loc să se zvîrcolească, în loc să dea de pămînt cu gangsterii cei mai abjecţi ai istoriei, nu reacţionează în nici un fel.

Alaltăieri, băncile centrale ale SUA, cea europeană, Angliei, Japoniei, Canadei au aruncat în jur de 400 de miliarde de dolari pentru a acoperi gaura făcută de gangsteri.

Băncile Centrale, oameni buni! Pentru a împiedica falimentul unor firme private! Complicitate halucinantă. De pe meterezele trufaşelor turnuri, ne scuipă în ochi intangibilii baroni ai banului.

Dacă oops calculăm, există cam 1 miliard de oameni care trăiesc în zona de influenţă absolută a Occidentului şi care au un fel de drept de „cetăţenie”: ţările UE, lumea anglo-saxonă şi cîteva ţări din Orientul îndepărtat. Restul, celelalte ţări aflate sub dominaţia Occidentului, pentru a fi stoarse de resurse sau pentru ca să poată controla puncte strategice, nu beneficiază de statutul ţărilor cuprinse în primul cerc. Acest miliard de suflete, „favorizaţii” planetei, tocmai a fost taxat cu 400 de miliarde. Cu 400 de dolari pe cap de om, de la bebeluş la nonagenar.

Sînt atît de numeroase aberaţiile, ilegalităţile şi felurile de neruşinare pe care, de fapt, acest tip de piraterie le exprimă, încît mă blochez. Este atît de deprimantă lipsa de reacţie (venită din lipsa de înţelegere, să o spunem pe şleau) a marelui public (îşi merită numele; asistă pasiv la propria umilire) încît mă blochez a doua oară.

Scîrbă, dezgust, inutilitate. „Vin alegerile„, îmi zice coana Democraţia. „Ba pe-a mă-tii!”

And it’s a hard, it’s a hard, it’s a hard, it’s a hard,

Lehman Brothers out.

Merrill Lynch out (înghiţită înainte de a da faliment, chestie care pentru LB n-a reuşit).

Se pregăteşte AIG (va primi – din banul public – un balon de oxigen pentru ca să poată horcăi încă o vreme).

Alte 2 mari (nominalizate) stau la coadă.

De această dată bursa a luat-o în direcţia normală – brutal jos (cam 5% pierdere la bursele europene; la bursa londoneză, unde sînt listate multe bănci mari, acţiunile băncilor au scăzut cu 15-25%). S-a deschis şi bursa americană, dar nu mă uit. În definitiv, bursele se comportă ca o găină cu capul tăiat, se mişcă aiurea pînă se scurge sîngele. Bursa, ca modalitate de a investi cu o anumită raţiune, a fost demult deturnată de la rostul ei de către „marii jucători”, „investitorii” lui peşte prăjit.

Tartorul emblematic, isărescul isăreştilor, Greenspanul însuşi, a găvărit cam aşa: nu s-a mai văzut ca o criză financiară ca aceasta, care se întîlneşte o dată la 100 de ani, să nu aibă repercursiuni în economia reală. Ce-mi place chestia cu economia reală cînd mă gîndesc la toate speculaţiile absurde cu bani virtuali care au dus exact la criza actuală.

Speculanţii financiari deţin un păienjeniş global de reţele şi supuşi. Buboiul american a crăpat şi a început să se reverse, urmează restul planetei.

Falimentul modelului economic şi, poate, al sistemului a venit. Oare va folosi la ceva? În bine, vreau să spun.

Dacă nu… tic, toc, sîntem în 1929, spre apus. Iar nu am învăţat lecţia. Dormim liniştiţi, oriunde ne-am afla. Noapte bună, copii!

It’s a hard rain’s a-gonna fall.

Nouă nu ne pasă

de gaura neagră. Pentru noi se va găsi mereu un univers să ne găzduiască.

Lumea se bucură

A avut loc cel mai mare faliment din istorie şi lumea se bucură. Cele două mari firme americane de… nici nu ştiu cum ar trebui definit obiectul de activitate oficial – un fel de saltea groasă care are rolul să funcţioneze ca amortizor între escrocheriile bancare de pe piaţa imobiliară şi public – au fost trecute sub controlul statului. Valoarea acţiunilor lor tinde spre zero. Guvernul federal va deturna 200 de miliarde de dolari, pentru început, şi-i va arunca pentru a încetini evoluţia celei mai mari crize economice, provocată chiar de către acest tip de firme, speculaţii şi „manageri”. În acelaşi timp, banii respectivi, care vor fi tipăriţi de isărescul local, vor reduce valoarea reală a monedei americane şi toţi americanii vor contribui la „salvarea” celor două monstuozităţi. Pe lîngă cei care îşi pierd casele, pe lîngă falimentele băncilor mai slabe de ţîţînă (vor urma şi altele), pe lîngă prabuşirea (logică, altfel) pieţei imobiliare, care deţine o pondere importantă în „creşterea” economică, acum toţi fraierii de contribuabili vor cotiza pentru ca să acopere gaura. Boierii şi-au tras profitul masiv, ani de zile, acum proştii plătesc.

Îi vom „ajuta” şi noi, n-am grijă, o parte din „efort” se va transfera, printr-o metodă sau alta, spre prostul comun din Europa şi de prin alte părţi. Unde, de altfel, se aplică aceeaşi oroare economică – vezi prăbuşirea pieţei imobiliare în Spania şi Marea Britanie şi criza asociată din domeniul bancar, denumită, mincinos, criza creditului

Demenţială este reacţia la anunţul prăbuşirii-preluare (de către buzunarul public) celor două „instituţii” tampon – Fannie Mae şi Freddie Mac (ce porecle cretine – „aici dorm banii dumneavoastră„, pe veci!). Bursele americane şi europene au reacţionat pozitiv! Logic, din punctul de vedere al marii finanţe, doar prostul de rînd a mai fost păcălit o dată şi ei pot continua cu business as usual. Oare? Pînă cind? Cîte războaie şi crize politice, umanitare sau ecologiste pot fi inventate pentru a abate atenţia de la cauza-cauzelor? Să înghit falsul entuziasm, să privesc rînjetul scremut afişat de maimuţoii de tip cnn, să-i aud cum bat apa în piuă pe toţi lefegii bancherilor este prea de tot.

Darling: e groasă!

Britain is facing „arguably the worst” economic downturn in 60 years which will be „more profound and long-lasting” than people had expected, Alistair Darling, the chancellor [Chancellor of the Exchequer = echivalentul ministrului economiei şi finanţelor], tells the Guardian today.

In the government’s gravest assessment of the economy, which follows a warning from a Bank of England policymaker that 2 million people could be out of work by Christmas, Darling admits he had no idea how serious the credit crunch would become. – Economy at 60-year low, says Darling. And it will get worse30 august 2008 [interviu luat în jur de 15 august]

A venit scadenţa celui mai mare jaf al tuturor timpurilor, rezultatul-pedeapsă al unei teorii şi al unei practici economice criminale, pe care aş numi-o specularea speculaţiei. Afacerile băncilor cu bani virtuali, acordarea de împrumuturi la împrumuturi la împrumuturi, multiplicarea artificială, cu ordine de mărime, a depozitelor reale pe pieţe de capital „secundare”, asasinarea firmelor prin specularea preţului acţiunilor exercitată prin presiune, ce zic eu, prin terorism psihologic asupra bursei, unde turme de investitori „institutionalizaţi”se mută de la o firmă la alta antrenînd şi planctonul micilor acţionari, umflînd preţul acţiunilor, după care îl aruncă în aer, introducînd o instabilitate deplină, toate acestea nu mai puteau continua. Şi ce trăim acum este o criză „controlată”. Să ne ferească Dumnezeu de dezlănţuirea liberă, care poate veni oricînd, pentru că nemernicii multimiliardari, care „ştiu tot”, nu ştiu mai nimic, decît să-şi umple buzunarele şi să-i bage tot acolo pe cei care ar trebui să-i strunească.

Terenuri agricole şi metale preţioase ţinute „la ciorap”, pentru cine vrea să treacă cît mai puţin scuturat prin uraganul ce se umflă la orizont. Iar în plan politic trebuie încercată recuperarea deciziei din mîna isăreştilor. Altfel vom pieri ca proştii sub un munte de contabilitate măsluită.

Nebunul georgian

Zbigniew Brzezinski, pe care mulţi îl văd în rolul eminenţei cenuşii din tabăra democraţilor lui Obama, a publicat, în 1997, The Grand Chessboard: American Primacy and Its Geostrategic  Imperatives, în care se referă la importanţa Asiei centrale pentru controlul Eurasiei şi al planetei. Premisa s-ar rezuma astfel: cine controlează Asia centrală poate spera la obţinerea dominaţiei planetare, dacă această condiţie nu este îndeplinită, atunci dominaţia planetară rămîne o iluzie (rămîne o iluzie oricum, dar să nu le furăm jucăriile acestor copii mari).

Pe această Mare Tablă de Şah planetar, a fost mutat, recent, nebunul georgian.

După rapida reglare de conturi l-a care a recurs Rusia, administrînd gruzinilor o înfrîngere (poate chiar prea spectaculoasă) într-un timp record, pe americani îi macină problema existenţei (sau nu) unui acord sau chiar îndemn din partea administraţiei americane pentru atacul saakaşvilian asupra Osetiei de sud.

Acordul a fost, cel puţin, implicit. În mod cert, nu a existat o opoziţie reală, din partea americană, indiferent de poveştile şi de măsurile de precauţie luate pentru salvarea imaginii. O marionetă dependentă total de sprijinul american, o armată antrenată şi supravegheată de instructori şi consilieri americani, consilieri- supraveghetori în anturajul prezidenţial, ca să nu amintim de oamenii pe care sigur îi au în conducerea armatei georgiene, reprezintă tot atîtea argumente în favoarea ipotezei că o acţiune de anvergura respectivă şi cu implicaţiile previzibile nu ar fi putut să treacă neobservată sau să nu poată fi oprită, fie şi pe ultima sută de metri, de către americani.

Nebunul georgian a fost mutat de către americani, cum era şi normal, în şah nu poti să muţi decît propriile piese… cu mici excepţii. Deocamdată, după replica rusă, care poate fi comparată cu contraatacul unui pion sprijinit de regină, nebunul a fost retras pe o poziţie mai sigură. Nu se poate  exclude, totuşi, posibilitatea sacrificării nebunului (sau măcar a tichiei cu zurgălăi) într-un viitor apropiat.

Odată cu atacul agitatului şi extrem de antipaticului Şaka-lulu, prin teatrul ieftin – amestec de minciuni si grandilocvenţă – la care se pretează, …hmmm, unde am mai întilnit noi un comportament similar!?… au apărut la suprafaţă şi informaţiile despre masiva implicare israeliană în Georgia. Despre ministrul georgian al apărării se poate spune că este israelian, la propriu, omul revenind din Israel. Ajuns ministru, a împărţit cu generozitate banii destinaţi armatei, cumpărînd echipament militar de la diverse firme din Israel, cu tot cu mod de întrebuinţare. De remarcat că generozitatea georgiană coincide cu importantul ajutor pe care îl primeşte Georgia de la SUA.

Între timp, a apărut ştirea, care, e drept, seamănă mai mult cu o informaţie venită pe surse, dar plauzibilă, cum că Georgia acordase Israelului dreptul să utilizeze 2 aeroporturi din sudul ţării în eventualitatea unui atac împotriva Iranului.

Aici se complică lucrurile. Geostrategic, mişcarea nebunului poate face parte din desfăşurarea normală, care urmăreşte stabilirea unor puncte de rezistenţă de unde americanii să poată controla şi ţine sub influenţă o zonă cît mai largă din jurul Mării Caspice. Construcţia conductei BTC – Baku, Tbilisi, Ceyhan – şi alte proiecte, dintre care face parte şi Nabucco, au fost iniţiate şi, în parte, demarate încă sub domnia împăratului Clinton, cam tot atunci cînd apărea cartea-îndrumar a lui Brzezinski. Împăratul Bush al II-lea nu a făcut decît să continue o strategie mai veche. Mai mult, oameni grei din anturajul împăratului Bush Întiiul sînt implicaţi, înca de pe timpul fidelului Şevarnadze, în afaceri profitabile acolo, iar un posibil şef al consilierilor pentru securitate naţională, dacă va primi cununa McCain, Randy Scheunemann, a cîştigat bani frumoşi făcînd lobby pentru Georgia lui Şaka-lulu.

În orice strategie americană există un actor-jucător pe care, indiferent dacă lasă SUA cu ochii în soare, le pune în faţa faptului împlinit sau le atrage în aventuri costisitoare, americanii nu se pot supăra: Israelul.

Dacă nebunul georgian a fost mutat de către israelieni, americanilor nu le rămîne altceva de făcut decît să cureţe dupa petrecere. În mod normal, israelienii colaborează strîns cu americanii, dar există şi situaţii în care preferă să nu o facă, pentru că există şi posibilitatea unui refuz. La ora actuală, oricît sprijin politic ar avea în cercurile puterii americane, riscurile imposibil de anticipat ale unei confruntări cu Iranul, spre care îşi concentrează eforturile Israelul şi principalii săi aliaţi din SUA – neoconsii – fac ca reticenţa americană să fie puternică.

Nici israelienii nici americanii nu îşi doresc un atac israelian împotriva Iranului. Israelienii ar prefera să facă americanii treaba. Poate că mutarea nebunului are legătură. Cum? Mă gîndesc că, după ce este lăsată maşinăria propagandistică să funcţioneze un timp, Rusia va ieşi suficient de mînjită încît să ocupe locul desemnat pentru răul momentului, dar, nu atît de paradoxal pe cît s-ar părea, acţiunea rusă să fie plasată în subconştientul colectiv ca justificată. Aşa, la o adică, un atac militar american sau israelian împotriva instalaţiilor nucleare şi militare iraniene, nu ar mai fi privit cu aceeaşi ostilitate. În plus, Rusia este principalul furnizor de armament antiaerian, rachete antinavă şi echipament nuclear pentru Iran. Rusia cea rea  poate că nu ar mai avea „tupeul” să pună probleme mari în Consiliul de Securitate, mai ales după ce a arătat cu degetul spre armamentul occidental capturat în Georgia.

Faptul că Georgia ar pune la dispoziţia Israelului aeroporturi (bănuiesc că pentru drumul de întoarcere, după executarea atacului) se subscrie unei logici care ţine de tactica militară, însă discuţia despre această posibilitate poate foarte bine face parte din schimburile de lovituri pe care şi le administrează cei care vor să împiedice atacul cu cei care îl doresc.

Ipoteza care sugerează că atacul georgian are legătură cu influenţarea alegerilor imperiale are meritele ei, doar că afacerile caucaziene, ca parte a jocului pe Marea Tablă de Şah, ar fi, mai degrabă, specialitatea taberei lui Obama şi mi se pare riscant să crezi că poţi fi mai bun pe terenul adversarului.

Unde dai şi unde crapă s-ar putea să se aplice şi în acest caz. Desantul rus a arătat cît de vulnerabil este Occidentul în zona pe care Rusia o consideră străinătate apropiată. Georgia deţine o pozitie strategică, dar nu poate fi apărată fără mijloace militare masive dislocate acolo. O Georgie în NATO reprezintă un risc major (apropo, pe ăştia nu-i forţează nimeni să încheie tratate dezavantajoase cu vecinii pentru ca să nu „importe” insecuritate în organizaţie? – moment în care le urez un sincer Sictir! tuturor papagalilor care ne-au tocat nervii cu mizeria respectivă). NATO nu mai pare atît de forţos (vezi şi cît de constipat se comportă în Afganistan), iar costurile nu par să se justifice. Realist vorbind, cine îi va putea împiedica pe ruşi să răstoarne, din cînd în cînd, cîte un satrap local şi să pună în loc pe unul de-al lor… şi se duce naibii investiţia?

Ultra

şi anti, şi ist, ba chiar şi ar, rar.

Ultraconservator din popor, stilist ultranaţionalist, ultraschimbist de decor, ultragiat şi permanent ultraviolet.

Kazar antimaghiar, antifascist militarist, antioccidental şi antipatic, antisemit şi antinevralgic, antiamerican şi antitanc, anticipativ şi antinomic. Antiseptic, dar sceptic. Ignar plenar, uneori murdar. Antieuropean golan şi antisistem cu sistem. Măgar. Nu şi poponar.

Extremist, anarhist, tipicar artist şi antisovietic trist. Un fascist progresist, un comunist naţionalist, un carierist boem şi un poem cazuist. Un fantezist cazon, un franchist bonom, un umorist gaullist cu o ţîră de taoist.

Proletcultist tradiţionalist şi futurist aşijderea. Maoist şi mayoist, un tătar barbar, proletar şi apropitar. Nu şi găinar.

Feminist cabalist, enciclopedist fără habar, moralist cu Jaguar, prea puţin curvar. Profet darwinist, marxist cu har, luat de val, piatră de hotar… nu.

Fundamentalist superficial, guevarrist monden, bonapartist rus, un pic dus.

Antidemocrat, pe-nserat, terorist altruist, bovarist virtual şi ascet carnal. 

Securist jihadist, complotist individualist, niciodată UEist. Rasist daltonist, paseist hi-tech, ciumpalac, dar nu ciumec.

M-aţi tulburat profund, maestre Mălaimare.

Cîte ceva cu americani

Cu riscul de a oripila „lumea bună”, vreau să mărturisesc, din capul locului, că, în urma cu 4 ani, am dorit să iasă Bush preşedinte, nu Kerry.

Pentru că, aşa credeam eu, riscul unui război cu Iranul care ar putea, foarte uşor, să se transforme într-un război mondial, era mai mare cu Kerry preşedinte. De ce? Pentru că principala forţă a răului din spatele lui Bush, aşa numiţii neoconservatori (neocons), se compromisese suficient, îşi tocise din colţi şi îşi consumase mult din muniţie. Dubiosul atac din 11 septembrie (neocons au menţionat necesitatea unui eveniment de acest tip în proiectele lor, ilustrate cel mai bine prin acţiunea think tank-ului PNAC – Project for the New American Century; pînă şi denumirea denotă tendinţa spre megalomanie – eveniment-şoc pentru naţiunea americană care urma, astfel, să accepte mult mai uşor o politică imperialistă „defensivă”, o cruciadă pentru instaurarea „democraţiei” pe planetă) împreună cu eşecul sîngeros din Irak, care era evident la sfirşitul lui 2004, şi cu nemulţumirea din rîndurile armatei şi serviciilor secrete, puse să scoată castanele din foc pentru realizarea unor ambiţii nebuneşti, nu permiteau o nouă escaladare. Mai am 4 luni şi cîştig pariul cu mine însumi. Chiar dacă nu poţi să fii sigur cu nebunii de neocons nici cu 4 ore înainte de ceremonia de investitură a noului preşedinte.

Nu mai am nici o simpatie pentru democraţi sau pentru republicani, sînt „două aripi ale unei aceeaşi păsări de pradă”, două facţiuni ale partidului războiului (war party), ca să rezum la extrem curentul de opinie de care mă apropii cel mai mult.

În spatele ambelor echipe prezidenţiabile se află indivizi cu un trecut plin de păcate grele, iar cei doi bătrîni (cu şi fără ghilimele) – McCain şi Biden – sînt personaje de la care nici un om raţional nu poate spera nimic, trecutul lor politic e grăitor. Mă gîndesc, cu osebire, la politica externă care ne afectează, direct, şi pe noi.

Omenirea trăieşte, an de an, cu sufletul la gură. Ni se aminteşte de comportamentul imprevizibil al unor state. Aşa au devenit SUA. Cea mai mare putere a tuturor timpurilor, una din cele 2 ţări care pot spulbera planeta, deţinătoarea singurei armate din lume care are posibilitatea de a purta război oriunde sau, măcar, de a bombarda şi rade tot ce se află la suprafaţă, ba chiar şi sub pămînt, se comportă tot mai mult ca un rogue state. Am fost reduşi la starea în care trebuie să ne mulţumim cînd prindem un an sau un mandat imperial mai liniştit.

***

Acestea fiind spuse, aflu că fata (minoră) doamnei din poza de mai jos, doamnă aleasă de către candidatul republican pentru funcţia de vicepreşedinte, ar fi gravidă. Nu mă înnebuni, neicusorule! Şi ce dacă e gravidă, minoră fiind? Dacă maică-sa a fost aleasă pentru că are vederi conservatoare şi ar putea atrage un electorat care se identifică cu un anumit set de valori morale şi religioase, iar fiica a făcut sex şi a rămas grea, atunci, gata, maică-sa e o ipocrită!? Pentru că, uite cum stă treaba, McCain a căzut cu 5 procente în urma lui Obama, adică, mă-nţelegi! Presă de canal, mentalitate de ticăloşi. Dar dacă fata făcea sex protejat, era ok? Pentru că aşa sîntem îndemnaţi, progresist, să înţelegem că e bine şi natural. Copiii trebuie să se emancipeze de la vîrste cît mai fragede, părinţii sînt duşmanii lor, etc – mizeria hollywoodiană cunoscută.

***

Au evacuat New Orleans-ul şi cei care ar fi îndrăznit să refuze erau pasibili de închisoare! Nici nu mai ştiu ce să cred.  Ăştia ori experimentează tehnici de inginerie socială apocaliptice ori au atins un prag al incompetenţei cuplat cu un comportament isteric de neimaginat pînă nu cu mulţi ani în urmă. Bineînţeles, uraganul s-a fîsîit, cum era de aşteptat. Ţinînd cont că, anual se nasc destule uragane în zonă, încă 2-3 „deplasări” şi oraşul va rămîne pustiu. Poate au ceva cu francezii, chiar dacă Sarko stă şi în cap dacă i se cere de peste ocean!? Sau unora nu le place jazz-ul.