Monthly Archives: Octombrie 2008

Mai văd eu ce titlu va fi

Cam aşa şi cu predicţiile. Cam aşa şi cu teoria conspiraţiei şi cu posibilitatea depistării conspiraţiei, dacă există.

„Băieţii” muncesc. Era să zic că muncesc din greu. Nu e cazul, habar nu au ce înseamnă greu, ce înseamnă mizeria, ce fac spaimele mărunţeilor din viaţa lor (a mărunţeilor). Pe dobitocul-şef de la FMI l-au prins cu… ceva prin chiloţii unei angajate. Pe dobitocul-şef de la Banca Mondială l-au prins că şi-a trecut dameza pe ştatul de plata. (Dobitocul-şef al asociaţiei bancherilor veseli din România poate să mă dea în penal pentru denigrare. Hai, bibicule, de ce să te mulţumeşti cu pedepsirea denigrării instituţiilor banchereşti de la noi, fii universal, globalist şi penthotal! Scuipă toată măreţia gîndirii tale şi pune-le pe Udrea şi Turcanca să o codifice mai ceva decît Nabucodonosor.)

Revenim la utilizarea little grey cells (paragraful anterior s-a autoscris).

Actualul impas economic pare a fi prilej pentru împingerea unor dorinţe mai vechi spre realizare. De unde şi tentaţia firească, cred, de a vedea conspiraţii la lucru. Prilej pentru mine de a cujeta la unele chestii.

Cum ar fi subiectul conspiraţiei cu voie de la poliţie. De mai multă vreme, am trecut fără să-mi dau seama – pînă acum, cînd am bătut cu pumnul în masă de s-au trezit şi little grey cells din contemplaţiune – de la imaginea  conspiratorilor temători de autoritatea timpului şi locului, care riscă mult sau totul, de la bani pînă la sănătate, libertate, viaţă şi familie, am glisat, deci, spre imaginea conspiraţiei autorităţii, a puterii reale aflată în coluziune cu puterea formalizată, împotriva prostimii. Ce conspiraţie mai e şi asta în care nu rişti mai nimic, de pe urma căreia te îmbogăţeşti şi mai mult, te dai salvator, înţelept, cumsecade, mama răniţilor şi spaima bandiţilor? Nu e. Nu este decît dorinţa tîlharului de a fi numit haiduc sau a ucigaşului plătit de a se prezenta drept luptător pentru libertate.

(va urma – pînă acum l-am întrerupt de 3 ori, o dată din cauza de internet-kaput, ceea ce mi se pare simpatic, socoteala din tîrg…)

CNN, trîmbiţa planetară pentru mizeriile de politică, mentalitate şi model economic care ne-au adus aici, nu a primit încă ordin să declare falimentul. Nu, potrivit rînjiţilor, bursele continuă să cadă liber datorită „fricii de recesiune”.

Ei, nu ma-‘nebuni! Nu sîntem la inceputul marii depresiuni, nu se vede peste tot degringolada, trîmbiţa mediotă nu se pronunţă încă.

Am reprodus, cu aproape 2 luni în urmă, două dintre declaraţiile cele mai semnificative: Greenspan, care afirma că ne aflăm în cea mai mare criză de la Marea Depresiune, şi Darling – ministrul britanic de finanţe – care anticipa un regres economic şi posibil 2 milioane de şomeri (englezi) pînă la sfîrşitul anului. De atunci s-au întîmplat multe, într-un ritm specific unei prăbuşiri de o asemenea amploare. Closetarii nu au aflat. Mass-medioţii flutură în continuare din evantaiul găurit care ar trebui să ne trimită fumul în ochi, să ne prostească pînă la nivelul lor robotic.

Niciodată nu mi-a fost mai limpede că, dacă vrem să oprim idiotizarea în masă şi să ne recîştigăm libertatea, atunci tot ce reprezintă mass-media trebuie scoase din priză, pour toujours.

Ura, s-a terminat cu criza!

ha

Cod portocaliu-închis

Se apropie momentul cînd deciziile băncilor centrale, vîrfurile odioase ale piramidei banchereşti, vor veni în contradicţie cu instinctul de conservare al politicienilor. Nu este o glumă, nu este un paradox şi nici nu este de neimaginat, dimpotrivă, poate fi iminent. Probabil întîi în SUA, dar mă gîndesc şi la Japonia, Anglia sau Germania.

Decizia de a reduce dobînzile de referinţă a fost doar un semn. Stupidă şi, cumva, puţin semnificativă economic în plină degringoladă, însă o dovadă clară a unei iresponsabilităţi aproape infantile.

Din informaţiile care apar, bancherimea (vezi palavrele şefului FMI) şi miniştrii ei din guverne (vezi ministrul de finanţe englez) pun la cale un centru de comandă unic (cel puţin pentru Occident) care să decidă „măsurile”. Subordonarea este limpede – guvernele vor acţiona la ordinul direct al bancherilor, adică la ordinul celor care ne-au adus aici. Dacă în condiţiile relativei normalităţi, puterea bancherilor era difuză şi se păstrau aparenţele, cu isăreştii pe post de guru afabili, acum, în plină criză de sistem, presaţi de timp, bancherii se văd nevoiţi să dea ordinele pe faţă şi executanţii trebuie să treacă imediat la îndeplinirea lor.

În noile condiţii, va veni clipa în care o parte dintre guvernanţi, o parte dintre activiştii partidelor politice, inclusiv parlamentari, nu vor mai putea să stea paravan între nebunia (hybris) bancherească şi populaţie. Divergenţa dintre scopurile bancherilor şi interesele populare va fi atît de evidentă încît mulţi politicieni nu vor dori să-şi rişte pielea.

Deocamdată, au fost risipite în vînt pensiile şi investiţiile individuale prin bursă şi au început unele concedieri mari. Există doar 2-3 falimente de răsunet şi alte cîteva falimente de facto, „absorbite” printr-o hemoragie financiară ordonată de bancheri şi învelită într-un mizer ambalaj politc. Bancherii au decis că guvernele trebuie să oprească prăbuşirea acţiunilor băncilor prin orice mijloace, inclusiv răscumpararea lor la preţuri imense, prin cumpărarea de acţiuni direct de către state. Preţuri imense pentru că, acum, multe bănci nu mai valorează nimic din punct de vedere al bursei – zero interes din partea oricărui om normal la cap.

Dar nu este suficient. Cangrena se apropie de bănci ca… bănci, nu numai de faţeta lor bursieră, unde îşi speculau, cu tupeu, propria imagine de… speculatori de succes. Speculau triumful speculei ca motor al economiei! Acum, uraganul riscă să le spulbere bunkerele. Ridicarea garanţiilor pentru depozitele individuale, precum şi garanţiile mirobolante pentru depozite interbancare, pregătesc terenul pentru naţionalizarea (cu şi fără ghilimele) tuturor băncilor. Dacă o bancă care beneficia de garanţiile vechi, mai modeste şi limitate le depuneri, mai putea da faliment, acum devine aproape imposibil. Toate băncile vor fi legate de eşecul celorlalte.

După lichidarea banilor de pensii, după pierderea caselor sau a valorii lor, după pierderea investiţiilor la bursă, pierdere mărită de dorinţa stăpînilor de a încetini căderea acţiunilor băncilor, va urma naţionalizarea falimentului băncilor prin forţarea şi generalizarea transferului pierderilor către populaţie. Economia reală este de pe acum în scădere şi problemele se vor amplifica rezultînd şomaj. Inflaţia va lovi crunt, chiar dacă cu oarecare întîrziere şi diferenţiat. Această succesiune de evenimente şi aceste diferenţe (cei mai puţin conectaţi la ţîţa banchero-guvernamentală vor resimţi primii impactul) precum şi imposibilitatea ascunderii, la nesfîrşit, scandaloaselor „salvări” de corporaţii ticăloşite (în special financiare) în spatele „interesului general” vor crea condiţiile prielnice pentru apariţia unor momente de cumpănă.

Prinşi între puterea bancherească şi posibila dezlănţuire a forţei care distruge regi, imperii şi sisteme – poporul supărat – mulţi politicieni poate vor alege să trăiască.

Numai că, dacă le oferă, acum, bancherilor, puterea de a decide totul, s-ar putea să fie scutiţi de dileme foarte curînd. De la înălţimea ştreangului vor vedea limpede, chiar dacă pentru scurt timp.

Cod portocaliu-închis şi trezirea, azi, sau, curînd, roşu-închegat şi o foarte neplăcută depunere de bilanţ.

Înspăimîntător este că mulţi (politicieni, dar nu numai) nu realizează importanţa mizei, pentru toţi.

Oh, yeah!

Good to be a banksta

Good to be a banksta

 SinFest

„Brown, who opted yesterday to spend 50 billion pounds ($87 billion) to partly nationalize at least eight British banks, took the most direct route to shore up the system.”Brown’s Bank Stakes Take U.K. Beyond Paulson’s Bad-Debt Buyouts )

Hai la lupta cea mare, bob(*) cu bob să ne unim!

Poate vom avea şi un Sir Charles Marx, reabilitat de Her Majesty. Nu degeaba s-a dus Cristoiu în pelerinaj la mormînt, abia acum văd legătura.

(*) = 1 shilling britanic (fam.) 

The Counterfeiting Federal Reserve
( durata < 10 minute; timp pentru o cafea tare )

Mărgica ratei de referinţă

E o greşeală micşorarea ratei de referinţă pentru dobînzi. Vor obţine (dacă vor obţine şi asta) 1-2 zile de burse mai stabile după care…  rostogol.

Nimeni nu are vreun motiv să cumpere acţiunile băncilor, dacă nu le cumpără e semn de neîncredere, care afectează şi desfăşurarea activităţii, să-i zic, normale a băncilor. Fără încrederea în bănci, ca sistem, nici acţiunile celorlalte firme nu se simt prea bine, mai ales că toate bursele sînt umflate de ani de speculaţii ticăloase care au făcut să nu ai un reper solid în preţul unei acţiuni, indiferent de firmă şi de domeniu de activitate.

Iar una din cele cîteva cauze cu adevărat determinante este fenomenul numit „easy money”, adică dobînzi foarte mici care fac să se acorde cu largheţe împrumuturi pentru te-miri-ce. Acum, băncile nu se împrumută nici între ele, dar dacă, să presupunem, reducerea asta ar debloca, cît de cît, fluxul, să-i zicem, normal, s-ar reveni la situaţia anterioară exploziei, pe un fundal de neîncredere totală. Ar fi ca într-o încăpere plină cu vapori de benzină care aşteaptă un fumător mai neatent, presupunînd (din nou) că piromanii dorm.

Nu e nimic catastrofal în reaşezarea burselor, iar plesnirea peste ochi a băncilor ar fi chiar o datorie civică. Numai în lumea dementă în care trăim, totul trebuie să se petreacă de la o zi la alta, orice semnal e interpretat extrem, orice spaimă poate deveni panică cînd panica e, de fapt, inutilă, pentru că, un om obişnuit este în bună masură ostatic, dacă vremurile l-au prins cu depozit la bancă. Nu îi ţine acolo, îi va lovi inflaţia mai rău la saltea, îi ţine, poate cădea banca şi el aşteaptă să încaseze asigurarea de la banca centrală = tot aia. Nu pot toţi să cumpere aur – în România nici nu prea ai de unde, în afară de bijuterii. Si în ce să-i investească, că nici nu are prea mulţi iar economia e în criză?

Poate că oamenii îşi vor da seama, în număr mare, că tot ce fac guvernele e doar cu grija pentru bancheri în gînd. Ar fi un început, pe un drum extrem de greu şi fără garanţii. Cine vrea garanţii le-a primit de la isăreşti, ha ha ha…

În altă ordine de idei, dacă globalizarea artificială nu ar fi avut loc, mobilitatea capitalurilor folosite aproape exclusiv în scopuri speculative ar fi mult mai redusă. E penibil să-i vezi pe avocaţii orgiei globaliste cum se întrec să „garanteze” integral depozitele (adică depozitele celor bogaţi, că pentru ceilalţi acoperirea era suficientă; chiar şi depozitele interbancare – da, da, în Irlanda cel puţin). Cu ce? Cu bani-hîrtie igienică? Cu posibila ipotecare a produsului naţional pe ani de zile? Irlanda îşi pune la bătaie produsul intern pe 4 ani pentru a garanta vreme de 2 ani depozitele primelor 6 bănci de acolo. Care produs, ăla de se va prăbuşi inevitabil din cauza crizei? E absurd. Acum şi ungurii garantează, dar de la ăştia nu mă mir, ei se cred încă imperiu. Prostii şi agitaţie de găină beată, fumigene aruncate ca să nu-i vedem în nudul golului interior.

Specia zăpăcită

Cei mai mulţi politicieni nu ştiu nimic. Mulţi economişti ştiu prostii, preluate necritic ergo nu ştiu nimic. Cei care ştiu ori sint ticăloşii care au profitat şi profită, care au creat criza, în timp, şi vor prelungi criza în încercarea de a-şi păstra puterea, ori sînt cei marginalizaţi, chiar dacă nu mai sînt ridiculizaţi şi priviţi cu ironica superioritate de pînă mai ieri.

La ora actuală nu se face nimic bun. Într-un fel, ce ar trebui să se facă acum, imediat, politic vorbind, este… nimic. Dar e nevoie de un înţelept care să pună această concluzie în practică. Înţelepţii sînt rari.

Consecinţa, într-un viitor nu foarte îndepărtat, ar trebui să fie, nici mai mult nici mai puţin, schimbarea sistemului. Ceea ce nu se va întîmpla prin „măsurile” actuale. Băieţii simt frica, se agită, lipsa caracterului şi slăbuţa pregatire intelectuală nu îi ajută să fie eficienţi, dar nici nu-i împiedică să exploateze rezerva de legături mafiote, vinovate, între economic şi politic, pe care se bazează funcţionarea sistemului.

Garanţiile lor de rahat – sînt blînd, civilizat şi rezervat cînd mă exprim aşa – împreună cu jaful infect – idem – prin care vor să transfere crahul în buzunarul colectiv nu vor face decît să prelungească criza şi suferinţa pentru foarte mulţi.

Dacă luăm în calcul magnitudinea problemei, adăugăm distrugerile produse, de decenii, în ţesătura subtilă a relaţiilor sociale, de familie şi educaţionale, absenţa unei populaţii active care să îmbine o etică a muncii cu o înţelegere a „mersului lucrurilor”, care să nu aştepte minuni şi, mai ales, ascultîndu-le din poveştile unor profeţi mincinoşi – sînt prea blînd –  atunci gradul de instabilitate la care s-a ajuns poate fi fatal.

Băieţii simt, dar nu ştiu ce să facă. Greenspan (acum metamorfozat în Bernanke), poreclit în tinereţe cioclul (autentic), alături de ceilalţi isăreşti-ciocli din Europa şi aiurea, nu au ce să le facă proştilor care s-au luat după ei. Nu au ce face, chiar dacă ar vrea cu ardoare. Cînd ai dat cu împrumut de 100 de ori peste banii reali nu ai cum să acoperi gaura cu banii din sistem. Trebuie alţi bani – adică taxare şi inflaţie – doar că trebuie enorm de mulţi bani şi este necesar un efort considerabil din partea naţiunilor. Adică muncă grea şi privaţiuni.

Mizeria bancherilor e împrăştiată şi îmbibată în tot sistemul economic şi politic. Nu poate fi extrasă şi aruncată fără mari transformări şi fără durere. Operaţia nu poate fi efectuată de cei care au adus lucrurile pînă aici. Asta e şi mofturile mass-medioţilor nu vor schimba realitatea.

Bursele vor continua să cadă, acţiunile băncilor vor continua să cadă şi mai mult. E bine aşa. Băncilor nici nu ar trebui să li se permită cotarea la bursă şi nici alte forme de penetrare în economia nespeculativă, ca să nu-i spun, direct, reală.

Nu trebuie un exces de reguli şi de globalizare, dimpotrivă, trebuie luate controlul şi puterea de a emite reguli din mîinile băncilor centrale şi ale birocraţiei supra-naţionale. Parlamentele naţionale trebuie să preia frîul deciziei politice şi să refacă legile. Naţiunile trebuie să aibă moneda lor, să o lege de economia şi valoarea reală, inclusiv a creativităţii şi a muncii, şi să nu o dea cu camătă.

Piaţa liberă trebuie lăsată să funcţioneze. Libera concurenţă asociată cu asumarea riscului şi a responsabilităţii de către fiecare individ trebuie să devină regula de aur. Limita fixată de politic, realizarea feedback-ului, separarea cît mai clară dintre decizia politică şi acţiunea economică, precum şi graniţele şi protecţia naturală pe care o oferă statele naţionale suverane ar fi suficiente elemente care să asigure un echilibru mult mai stabil. Nimic din cele enumerate nu mai funcţionează corect în prezent.

Instituţiile vor trebui repopulate cu oameni relativ cinstiţi şi relativ competenţi. Semnificativ mai oneşti intelectual şi mai smeriţi decît feudalii actuali.

E greu sau imposibil. Nu se poate întîmpla peste noapte. Dar măcar ar trebui să înceapă procesul. Poate că a şi început, poate că Bernankeii şi Merkelii duc o ultimă şi disperată luptă de ariergardă cu inevitabilul. Poate vor amîna cîte ceva, poate ni se va părea că răul cel mare a trecut. O vreme. Nu ăştia ne vor duce într-un viitor normal, dar nici nu vor putea să-l împiedice indefinit prin lăcomie şi prostie rea. Iluzia banului – dixit papa Benedict – începe să se risipească. Nasol dacă încasăm din plin pumnul realităţii.