Monthly Archives: Ianuarie 2009

Se înscăună

Era un bou la televizor care măcănea (ca un bou cu cioc de raţă) ceva de genul: „UE ne-a dat o sarcină…”. Poate lu’ măta şi te-a făcut pe tine, boule de bou de tîmpit ce eşti. Smoală, fulgi, tăvălit şi fugărit în puţa goală şi neagră pînă la Bruxelles. Cine mama mamii lor de gunoaie mai sînt şi slugile astea UEiste? Chiar nu se nimereşte nici unul în raza de acţiune a unui român supărat? Imi dă mie UE sarcini, mă, jigodie infectă? Mie, cetăţean român? Ca ce chestie? Pe banii mei!? Nu vă e ruşine, paraziţi împuţiţi ce sînteţi, sugative de Bruxelles cu limbricul de creier de activist făcut şi ăla zoaie de 3 teorii de 2 lei (vechi)!

O introducere normală pentru vremurile în care trăim. O atitudine nepermis de rară faţă de necesitatea din ce in ce mai presantă de a pune mîna pe măturoi pentru a face curăţenie în ograda naţională.

Ieri l-au cocoţat. Avem împărat. Occidentul are împărat. S-ar vrea al întregii lumi, dar nu e. Nu e şi nici nu mai e ce era. Doar circul e pe măsura decăderii.

Acest Obama nu a făcut nimic. Nu se întoarce triumfător în fruntea legiunilor cu şeful barbar prins în cuşcă, nu şi-a fericit ţara cu legi drepte, prosperitate şi pace, nu a răsturnat vreun tiran sîngeros şi nu a îndreptat răul făcut de acesta, nu este un exemplu de moralitate desăvîrşită. Nu este nici măcar un politician important în ţara lui (ăsta ar fi un fapt mai degrabă pozitiv). E oarecum negru, deşi mie îmi pare tot timpul gălbui.

A promis cîte ceva. Nimic clar. Nimic din ce ar merita schimbat nu a fost promis. Multe dintre sursele răului nu numai că vor rămîne, ba chiar a promis solemn că le va menţine. Este doar o mare păcăleală de imagine.

Pentru a dovedi continuitate în idei, întreb: cît de bou de bou trebuie să fie UEistul mediu încît să stea cu ochii beliţi în televizor la ceremonia înscăunarii Obamaului? La ce îi foloseşte? Ce emoţii îl gîdilă?

Ce speră? Ce vrea?

Răspund tot eu: nimic. Bou de bou, primeşte circ şi, din cînd în cînd, pîine.

Eu tot mai sper ca bîlciul din oraşul negrilor, activiştilor şi lobbyştilor să confirme ce este scris: „Like a bankrupt living on a palatial estate – one step away from foreclosure – we bask in imperial splendor even as the repo man comes knocking at the door.” (Inauguration Day, 2009: A Day of Mourning for the victims of future wars, and for our old republic)

Grigore Vieru

 

Să lupţi cu două imperii nu e uşor. Să lupţi sub două regimuri, aparent antagonice, să vezi că nimic nu poate schimba pofta de dominaţie e şi mai greu. Să lupţi pentru ceva impalpabil, care nu se poate măsura cu bani, să vezi departe şi să-ţi treacă tot felul de homunculuşi prin faţă bîzîind stupid şi interesat devine un calvar. Peste care a trecut un om bun şi inteligent. Cu un zîmbet năstruşnic în ochi, uşor ironic fără a fi rău, specie rară, într-un contrast izbitor cu acriturile lacome şi sterpe care îl ajutau să moară, care parazitează cu ură şi ranchiună cultura romană. Totuşi, eu nu am văzut dispreţ la Grigore Vieru, cu toate că ar fi avut dreptul să dispreţuiasca profund şi nu l-am văzut să afişeze superioritate, deşi era mult mai sus decît au măcar habar unii că s-ar putea ajunge.

Veniseră timpurile să plece şi cred că nu numai din cauza viermilor contemporani ne pleacă oamenii mari. E timpul pentru poporul român să se trezească, e timpul să nu mai tragă chiulul de la şcoala afirmării ca naţiune, e timpul să recucerească teritoriul culturii române. Ar fi fost mai uşor cu oameni mari, în putere, fecunzi, printre noi. Dar noi învăţăm greu şi ne (com)place(m), într-un fel, (în) disperare/a.

Sînt oameni care nu se vînd. Sînt oameni care scriu şi vorbesc din gîndurile lor, izvorîte din mintea şi sufletul lor, suflet care se trage din şi seamănă mult cu sufletul naţiei lor, oameni care luptă pentru cauza tuturor pînă la capăt. Nu pot pierde, dar cîţi au inteligenţa să recunoască certitudinea unui drum atît nepotrivit cu mofturile progresului şi prosperităţii globaliste?

Un om bun, un luptător adevărat, un artist frumos.

 

 

Vedere din Gaza (via The Independent). Azi.

 
gaza

Mîine poate fi din România hăcuită pe regiuni de „constituţia” Băsescu, continuare firească a „constituţiei” Năstase, cu ajutorul neprecupeţit, dar bine plătit, al curvelor Boc-Geoană şi al „partidelor” lor aşijderea.  Curve de gang pentru camionagiii Barosso & UEa lui.

Cînd am acceptat să fim tîrfele UE – La Grande Pute – ne-am pus laţul de gît. Acum aşteptăm doar să se strîngă, încet (poate) dar sigur (sigur).

Cele mai nedorite personaje înainte de alegeri: Boc & Geoană au ajuns să ocupe poziţiile cele mai de sus dintre cele puse în joc. Nişte stîrpituri. Dar ce se mai poate spune despre neputinţa naţiunii române?

Statul român a murit, am mai spus-o, acum şamanul UE va practica un ritual voodoo şi se va produce zombificarea resturilor de ciolane şi carne putrezită. Pe regiuni.

Nu e ca în poză, pe afară. E mai rău, pe dinăuntru.

carnos

  
 

The Israel lobby and U.S. foreign policy

(pdf)

 

John J. Mearsheimer
Department of Political Science
University of Chicago 

Stephen M. Walt
John F. Kennedy School of Government
Harvard University

 

 

usfp1

Pace pe capul tău

O analiză de bun simţ pentru cei care nu mai suportă ştiri à la A1: Israel’s Constant Crisis

Să revenim la Occidentul corupt. De cîteva zile, Israelul măcelăreşte nişte oameni. Poate unii sînt purtători de arme sau responsabili politici, dar mulţi sînt oameni nevinovaţi, chiar dacă, practic, toţi îi urăsc pe israelieni sau, în orice caz, urăsc statul israelian. Motivele pentru care îi urăsc sînt cunoscute.

Indiferent de cite provocări militare (să le spunem astfel, deşi cu praştia anti-grindină contra unui echipament militar de ultimă generaţie…) au avut loc în ultima vreme, un comportament similar cu cel al Israelului în Gaza nu ar fi fost tolerat nicăeri.

Occidentul se comportă josnic, nedemn. Nu e nici o mirare, nu a început ieri ipocrizia cea mai penibilă şi boala nu se va vindeca mîine. Sincer să fiu, nici nu pot să spun că sufăr pentru cei care pier, degeaba, fără vină, acolo sau aiurea. Nu sufăr pentru că empatia mea nu este atît de puternică. Sînt solidar cu suferinţa, în parte o înţeleg, cînd nu o ştiu din proprie experienţă, dar nu îmi iubesc aproapele atît de mult încît să mă doară atît de mult pe cît ar trebui. Nu, nu sînt atît de om pe cît aş vrea. Dar nu sînt nici atît de oaie pe cît ar vrea nişte tembeli siniştri să fiu.

Comportamentul Occidentului, la a cărui periferie ne ocupăm locul de colonie mizeră, loc care ne dă „dreptul” să orăcăim în corul ipocriziei vomitive, se află în coerenţă cu starea morală a Occidentului.  Aşa sînt ei cu adevărat,  în spatele spoielii civilizatorii, şi aşa vor să ne facă şi pe noi să fim. Am speranţa, în sinea mea, că nu sîntem atît de corupţi sufleteşte sau atît de îndobitociţi precum overlorzii din metropole. Dar vom deveni.