Conu’ Mişu cronicar de film

Aminteam despre nişte filme pe care le-am văzut. Dintre ele, o parte s-ar putea grupa într-o categorie comună, să-i zic a consecinţelor războiului continuu. Continuu pentru că războaiele de azi nu par să se poată sfîrşi uşor nici cînd nu (prea) se mai omoară părţile între ele. Ca să nu mai vorbesc despre „războiul lung” – am copiat exprimarea după „the long war” cum începe să fie numită aventura asiatică a SUA în Irak, Afganistan, pare-se că începe şi în Pakistan acum, după ce „war on terror” s-a cam fîsîit. Aventură în care tîrăşte nu numai pe aliatul fidel (rimează cu căţel) englez, dar şi pe diverşii ciumeci din Europa ueistă şi de prin colonii exotice.

Recent, m-am uitat la Body of lies(2008), War, Inc.(2008), Waltz with Bashir(2008), Charlie Wilson’s war(2007), State of play(2009) la care aş putea adăuga, deşi le-am văzut anul trecut, Redacted(2007) şi The hunting party(2007). (Chiar sînt curios să văd anii… un moment… am să-i pun în paranteză <- „artistul” la lucru.)

7 filme. Filme noi. Filme slabe, asta e realitatea. Jucate decent sau bine, cîţiva regizori mari, actori de top – în 5 dintre ele, bugete nu prea mari la cîteva, e drept, fie producţii proprii realizate în afara mainstream-ului hollywoodian (Redacted, War, Inc.) cu intenţia de a face să treacă mesajul propriu (Cussack sau de Palma) sau chiar independent de America pe de-a întregul, cum e Vals cu Bashir (israelian) – care e oricum aparte, nu numai pentru că e sub forma desenului animat.

Cele mai bogate sînt şi cele mai slabe – Charlie Wilson’s War şi The hunting party. Body of lies mai puţin, poate este chiar cel mai reuşit dintre toate 7. Propagandă cu un strop de îndoială că nu este (sau nu a fost) totul chiar perfect, mai există lipsuri, tovarăşi!  

Body of lies e tot propagandă, cu un plus de mustrare faţă de aroganţa occidentală şi cu un final decent-uman, imposibil în viaţa reală, dar are ceva, un fir discret. Vezi scena în care di Caprio e la masă cu potenţiala gagică arabo-iraniană şi cu sora ei, dacă dai la o parte dialogul, tensiunea dintre rasa ocupantului şi rasa ocupatului e foarte bine redată. Îmi imaginez ce ar fi putut face un actor subtil în locul lui Leonardo. Sau modul aproape obsesiv în care Russel Crowe apare în papuci, prins de tot felul de preocupări casnice, în vreme ce conversează în urechelniţă pe un ton egal şi aparent uman (aici intră elementul de subtilitate, revenirea scenelor casnice ţine de clişeu, monotonia verbală sau timing-ul perfect al discursului în favoarea războiului permanent, plasat discret, ca un susur de şarpe, drept în mintea celor 2 politicieni are nevoie de repetiţia clişeului pentru a nu fi stridentă. Lipsa de umanitate a personajului nu e deloc evidentă, brutalitatea deciziilor ar fi cumva explicabilă prin meseria murdară, dar cînd refaci mental scenele, individul se arată atît de odios încît nu te poţi mulţumi să-i pui doar eticheta de cinic desăvîrşit. Joacă foarte bine partea cu păstrarea unei exprimări detaşate de context, academică în formă şi uşor protectoare, mimînd complicitatea de club de oameni care înţeleg cum vine treaba. Îmi dau seama că mă contrazic, dacă e aşa cum îl descriam mai sus, nu e film de propagandă. Dacă. Nu pot fi sigur, poate văd mai mult decît este în realitate filmul. 

Vals cu Bashir începe bine, dar se pierde în dilema: cum să împac sponsorii şi patriotismul cu brutalitatea adevărului? Şi nu le poate împăca.

War, Inc. e mult prea îngroşat, o pastişă care cuprinde multe din criticile logice şi de bun simţ îndreptate împotriva militarismului, profitorilor de război şi corporatismului în general, dar fără vlagă, într-un registru de comedie de cabaret berlinez, în multe locuri aproape de greţos.

Redacted e bun, se descurcă cu foarte puţin, actorii necunoscuţi joacă bine, se vrea un film care să pară documentar, dar în care să-ţi fie clar, ca privitor, că nu te uiţi la un documentar – şi reuşeşte. Ce-l face să se risipească? Nevoia de a se menţine legat de un fapt real, care îi permite regizorului să se asigure că filmul nu va fi aruncat ca antiamerican. Deşi episodul respectiv ar trebui să fie important, ca să nu spun vital, nu se prinde prea bine în structura filmului şi prilejuieşte momente plicticoase chiar dacă, într-un fel, obligatorii.

Din punctul de vedere al ritmului, Body of lies iese cel mai bine, din nou, nu numai pentru ca este mai de acţiune decît celelalte. Nici Hunting party nu stă rău la capitolul ritm, dar acolo e un singur plan. În Body of lies, voit sau nu, ţi se induce senzaţia contactului cu un univers real pentru cei care se ocupă cu „treaba murdară”, dar pe care îl poţi identifica, din afară, ca un univers care arată cum arată pentru că_cei care îl construiesc au o anumită viziune asupra realităţii şi deţin jucăriile (inclusiv umane) necesare pentru a o deforma în jurul lor. Chestie care nu te face să fii prea liniştit. 

State of play se petrece în lumea jurnalistică – cu aluzii de „Toţi oamenii preşedintelui”, cu plesneli peste ochii bloggerilor (simpatice, mai ales că îmi sugerează cît de puţin important este bloggerismul necorporatist – pentru că a apărut şi se dezvoltă şi cel corporatist). Războiul este fundalul fundalului, în sensul că starea de război permanent permite apariţia statului poliţienesc extrem, unde miza privatizării (citeşte: care mare grup corporatist să înşface partea leului) sistemului de securitate duce la corupţie ca stare de fapt. Răsucirea de temă din finalul filmului nu e foarte convingătoare şi nici prea reuşită artistic deşi întăreşte, dacă stai să te gîndeşti puţin, ideea că, odată ce corupţia te-a prins, nu-ţi permite să scapi curat în nici un plan al existenţei (la concluzia asta se ajunge pe căi ceva mai complicate, dar ar tebui să povestesc şi finalul filmului pentru cine nu l-a văzut şi nu i-ar mai rămîne mare lucru). Ideea că prietenia mai poate funcţiona e frumoasă, dar „răsplata” finală vrea să te înveţe să te multumeşti cu prietenia „de birou”, bazată pe un univers de preocupări îngust-comun, ceea ce mă enervează mult.

Nici o urmă de viziune creştină în nici unul dintre filme, nimic. Mă refer la modul în care personajele se raportează la lume, nu la manifestări religioase. Pînă şi emoţiile fac parte dintr-un set din ce în ce mai sărac. Clişee cît poţi cuprinde. Buna cunoaştere a publicului american, cred că e o a doua natură chiar şi atunci cînd regizorul(-producător) vrea să se desprindă de clişeele cu succes garantat. Slaba cunoaştere a restului lumii şi evidenta, pentru mine, lipsă de şansă de a o cunoaşte vreodată mai bine de la „înalţimea” trăirii în buricul imperial al lumii. Din acest punct de vedere, Vals cu Bashir îţi e ceva mai aproape de suflet, simţi repede o privire asupra lucrurilor care seamănă cu modul în care te-ai raporta şi tu. Bine, ideea incursiunii exploratorii care să peticească memoria lovită de o amnezie a, cred, ruşinii şi ororii, e discutabilă.

La toate te poţi uita, există şi scene bune, nu memorabile, dar nu-ţi umpli timpul gîndindu-te la ele după ce le-ai văzut (cu excepţia acestei cronici, evident). Există clişee propagandistice care sînt enervante, mai ales dacă ai o idee despre cum au stat lucrurile în realitate. În concluzie, sînt după chipul lumii în care trăim, incapabile să mai transmită un şoc suficient de puternic. Un plus pentru Body of lies, poate şi pentru că am eu o slăbiciune pentru Ridley Scott.

Post a comment or leave a trackback: Trackback URL.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: