Monthly Archives: Octombrie 2009

Blair or… well

Arthur Blair, George Orwell pre numele său de scriitor, ne-a avertizat, pe cît poate să o facă cartea.

De la Noam Chomsky am aflat că, în prefaţa la 1984, Orwelll a simţit nevoia să precizeze că Anglia timpului său se află mai aproape de lumea descrisă în carte decît URSS, pentru că sistemul englez este atît de bine pus la punct încît, odată trecuţi prin malaxorul educaţional, oamenii devin suficient de bine dresaţi şi pierd capacitatea de a formula întrebări neconvenabile sistemului. Tot de la Chomsky citire: prefaţa cu pricina a fost cenzurată vreme de vreo 30 de ani.

Ca o încununare sinistră, primul „preşedinte” ueist se vrea a fi Anthony „Tony” Blair, anagramat B-liar, adică un mincinos de categorie B. Violator al ordinii internţionale, criminal de război (în măsura în care şefii de stat sau de guvern pot fi ţinuţi responsabili pentru crimele comise de trupele ţării respective), criminal de război – a doua oară – pentru că, în calitate de şef al tuturor serviciilor secrete britanice a cauţionat minciuna plăsmuită de către acestea prin care Irakul ar deţîne materiale necesare armelor nucleare (vezi scandalul nigerian), minciună preluată cu satisfacţie de americani, care de abia aşteptau, instigînd astfel la război de agresiune, infractor şi corupător notoriu în ţara lui, demagog abject .

Individul a fost pregătit pentru acest post încă dinainte de prima respingere a „statului” ueist prin referendumul francez din 2005. Ceea ce dovedeşte că scîrbele care conduc occidentul (la dezastru) prezintă continuitate în idei. Dar şi puţinătatea ideilor şi, mai ales, frica. Doar ei între ei, doar cadrele bine testate în focul luptei de clasă. Că va fi ‘mnealui sau altă gloabă, nu importă, chinul abia începe, stimabililor!

Neruşinarea occidentală nu suferă comparaţie cu mărunta zbatere de pe aici. Despre cei 4 (3+1) maimuţoi acceptaţi, puţin mai încolo. Sau… mai încolo, puţin. Că nu merită.

Anunțuri

Ruşinea e a lor

Pentru mine, de cînd scriu pe aici sper că s-a văzut, nu e nici o diferenţă între cele 3 facţiuni ale establişmentului, mizerabila triadă PNL – PSD(+C) – PD(+L). Singurul lor/ei scop este cel al perpetuării puterii oligarhice, în nefericitul caz al României obstinaţia este agravată de subordonarea faţă de oligarhia străinilor.

Ultima încercare de mă umili, alegerea pentru poziţia de premier a unui neamţ numai pentru că este neamţ, nu mă surprinde deloc. În cazul făcăturii peneliste, printr-o consecvenţă caricaturală, istoria se repetă, doar ei l-au adus şi pe primul Hohenzollern. Nu-mi scapă nici ridicolul snob al conjuncturii, cu premianta politică Nobel, zisa Herta. Le doresc să-i buchisească „operele” pînă le cade creieru-n limbă.

Voi spune doar atît: e dreptul meu ca român ortodox să fiu reprezentat în toate poziţiile cheie din statul român cu preponderenţă tot de membri ai absolutei majorităţi din care fac parte. Mi-a ajuns de atîţi puţintel ţigan sau uşor evreu sau lejer fanariot, destul de catolic sau mereu la guvernare pentru că mi-s ungur. Nu am nimic împotriva unui neamţ (sau de alt neam) sau unuia de altă religie, dar vreau să văd întîi că mi se respectă, inclusiv simbolic, dreptul meu absolut. Nu a fost cazul pînă acum aşa că străinii să facă ciocul mic şi să termine cu experimentele otrăvite şi jignitoare. 

În cazul numitului neamţ nici nu merită amintite antecedentele, acum uitate subit de către massmedioţi. Numai devalizarea bugetului pentru cultură de către capitala europeană ar fi trebuit să-i sature de vînarea de imagine pentru multă vreme. Dacă tot contabilizează cheltuielile paparudei Udrea.

Scuip pe slugărnicia oligarhilor „români”, scuip pe „majoritatea” care devine foarte PD-Listă cînd trebuie reînnoite temenelele în faţa FMI sau trebuie reales terminatorul Isărescu. Scuip pe maimuţoii desemnaţi de facţiunile establişmentului (se pune şi baba Oprescu cu tot sprijinul de la spate) şi mai bine îmi va cădea mîna decît să particip vreodată la legitimarea acestor canalii. Nu este ţara lor, nu o merită şi nu vor avea parte (şi nici nu îşi vor face parte din) ea.

 Mă întorc la munca de jos, la un computer (se citeşte cum se scrie) defect care va fi reinstalat pînă îşi bagă minţile în procesor, cum îi sfătuiesc, fără urmă de amiciţie, şi pe nenorociţii care încă mai sînt răbdaţi pe faţa pămîntului să o facă cît mai curînd.

Sabatul negru

Danţul vrăjitoarelor s-a oprit. Invocarea petrecută în cercul celor 12 pentagrame galbene – pentaclu al căderii omului european într-un homunculus ueist – s-a încheiat.

Dacă nu au reuşit să rupă cercul demonic Franţa, în 2005, ţara care a transformat papalitatea în puterea pămîntească ce va contura Europa vestică şi Irlanda, ţara care a păstrat spiritul creştinismului, cînd Europa era călcată în picioare după căderea Romei imperiale, se poate presupune că forţa vitală a vestului nu mai poate face faţă asaltului venit din gheenă. Soarele occidentului, care tot sta să apună, s-a scufundat de tot in ocean. Occidentul e mort.

Nu ştiu de ce trebuie să ne tragă şi pe noi după el? Snobismul, plicticos şi sterp de felul său, devine periculos. Probabil avem şi noi multe păcate de ispăşit, cu toate că nu înţeleg de ce ar tebui să plătim şi pentru păcatele altora. Jertfă? Hmmm…

Mă uit cu suspiciune la calculator şi văd cu mintea reţeaua cangrenată a internetului, babilonia blogeristică, parte a babiloniei generale, şi îmi vine să rîd. Răul nu are imaginaţie, orice s-ar spune, se repetă degeaba. Un păcălici ofticos căruia îi reuşesc de prea multe ori minciunile, se oftică şi mai mult pentru că nu poate căpăta satisfacţia pe care o caută inutil şi se răzbună meschin, o dovadă în plus a limitării, a neputinţei. Mă întreb dacă răul nu este cumva un program de computer?

Înapoi la „cestiune”

Scott Ritter prezintă faptele despre programul nuclear iranian. Fapte nu poveşti massmediotice pentru uzul pasivului mediu occidental (oaia bipedă). Pasiv care se va trezi, mîine, prins în urmările catastrofale aduse de războiul pregătit azi, pe minciuni, pe distrugerea sistematică a discursului logic bazat pe fapte şi pe informaţii concrete, nu pe zvonuri şi pe interpretări interesate.

Sfîrşitul sistemului occidental de dominaţie lacom-imbecilă va fi mult accelerat de această ultimă nebunie. Pe cît este de dezirabil acest sfîrşit, pe atît de neplăcut va fi de trăit în mijlocul zvîrcolirilor agonice ale fiarei. Ironia actului sinucigaş nu va compensa oroarea cotidianului. Pentru români, prinşi în ghearele mai multor nenoroace, probabil va fi şi mai neplăcut, dar măcar nu sîntem la fel de vinovaţi ca principalii actori (cum le place să-şi gîdile, plescăind satisfăcuţi, orgoliul dement).

Un interviu de referinţă de care, probabil cu regretul că nu s-a putut schimba nimic, mulţi îşi vor aminti… prea tîrziu.

Un optimist

Marc Faber despre sfîrşit (video).