Monthly Archives: Decembrie 2009

2010… 3, 2, 1

 Mai sînt 3 ore, 3 ore şi ceva. Mai sînt 3 ani, 3 ani fără ceva, pînă la sfîrşitul lumii după calendarul maiaş. Voi da un exemplu printr-un post scurt, la obiect, dacă tot nu avem prea mult timp la dispoziţie.

Să avem parte de un an nou cu pace! Disputele să fie bloggeristice şi atît, bătăliile pe hîrtie şi pe internet, lumea să-şi risipească energiile negative în cel ma ineficient mod cu putinţă. Să fie un an de criză calmă, cu gaz rusesc şi  parfum franţuzesc, cu încălzire globală iarna şi ploicică răcoritoare vara.

Să nu o mai lungim… 3 ore… pregătiţi şampania!

La mulţi ani !

Anunțuri

înainte şi… după 20 de ani

Piticot Prigoană şi chiloţii în flăcări

Honorius ne onorează cu candidatura. Bogdan Giselle Olteanu ne-a părăsit pentru un viceguvernatoriat politic la Banca lui Isărescu şi se făcu un loc liber. „Să vină Prigoană!” se auzi un hăhăit tunător. „Aici mi-s, Măria Ta”. „Nu tu, ăla mic. E pregătit”?E gata, Măria Ta, mai mic, dar voinic. Prostimea se pregăteşte să-l uninominalizeze, pungile cu galbeni au fost împărţite„. „Bine, Prigoană, bine, eşti un slujitor de nădejde”.

Aşadar, Prigoană cel Mic s-a încins la funduleţ şi nu va cunoaşte pacea pînă nu şi-l răcoreşte pe jilţ de parlamentar. Pacea? Fleacuri. Prigoană şi ai lui, cu grijile lor cu tot, nu înseamnă  nimic pe lîngă tribulaţiile celui mai bicisnic terorist din istoria planetei. Umar Faruk Abdul Mutallab şi-a dat foc la chiloţi şi… nimic. Pornit să dea o lovitură grea democraţiei, civilizaţiei occidentale, valorilor şi modului de viaţă atît de urîte (de la verbul a urî, ce credeaţi !?), urcat în avion, pare-se fără paşaport, scanat sau nu pînă la piele, nu e clar, cînd să finalizeze martirajul printr-un bang răsunător, în ziua de Crăciun (v-aţi prins de chichirez!), s-a trezit cu un fîs usturător şi cu fundul în flăcări. Poanta vine abia acum. Al Qaida, monstrul planetar pe care cele mai tehnologizate ţări ale lumii, cele mai puternice armate şi servicii secrete îl vînează de 1,2,..8 ani (plus perioada de matineu din anii ’90), pentru care au fost invadate 2 ţări, destabilizate mai multe, au fost ucişi nenumăraţi oameni, s-au generalizat codurile colorate, s-a dat drumul la nebuni, la oligofreni şi la clovni pentru a fi numiţi preşedinţi, miniştri sau secretari de stat, Al Qaida, zic, revendică această umilinţă de atentat. Băieţii care au bătut CIA, DIA, FBI, NSA şi alte nşpe servicii secrete americane, care s-au fîţîit cu avioanele pe cerul american pînă le-au izbit artistic în turnuri sau volatilizat în Pentagon, vin acum şi recunosc pe acest nehalit drept unul de-al lor!? Eu înţeleg că cruciaţii/americanii, conform doctrinei binladenice, trebuie atraşi şi ţinuţi în teritoriu musulman pînă sîngerează de moarte, în special financiar. Dar nici chiar aşa! Nu strici imaginea de competenţă criminală cu un papă-lapte ca Umar-etc. Nici măcar pentru bucuria de a vedea răspîndită scanarea pînă la piele a băştinaşilor infideli pe toate aeroporturile americane. (Tîmpit să fii să te duci pe acolo dacă nu eşti sil(u)it de împrejurări!)

Vremuri groteşti.

Dr. K

Un nebun periculos: ministrul de externe francez. Soţul soţiei sale, madame Christine Ockrent – mare ştabă media, fost comunist, fost socialist, acum neocon(servator) sarkozyst,  fost gauleiter al Kosovo, permanent aducător de moarte, mincinos de un cinism incredibil. S-au săturat şi alţii de un asemenea specimen.

Bombes sans frontières  (Bombs without borders – The American Conservative)

Le monde selon K. – Pierre Péan

Fitness

Un’-doi-trei-pat’, puf-puf, un-doi-trei-pat’, puuf-puuf, un’-doi-…

Trebuie să fii bătut în cap…

Auzeam printre uşi (aşa prind eu informaţia cea mai valoroasă, atemporal şi delocalizat) cum, după 2 zile în care ai mîncat bine, ce altceva ai avea mai bun de făcut decît… fitness. Moment în care m-am blocat, constipat şi psihanalizat pînă în rărunchi. Între triferment şi activia, lumina adevărului era acolo, printre fiare, cu fiecare flexare 1 leuron, între Crăciun şi anul nou.

Bat darabana cu degetele (aşa procedez cînd situaţia e gravă şi concentrarea are nevoie de o descărcare nervoasă în absenţa unui tic omologat) şi răbufnesc. Aici, pe blog. Uitaţi cum stă treaba. În afară de Mircea Badea care are dreptul, ba nu, obligaţia să-şi petreacă zilele (şi nopţile) trăgînd de toate fitnessele pe care le întîlneşte, pentru a spăla ruşinea absenţei pătrăţelelor, toţi ceilalţi care se trezesc încolonaţi tembel pe steppere sau pe sub aparaturi suspecte, al căror rost pare a fi doar cel de a nu strivi prea mulţi îndemînateci, sper din toată inima să-şi îndeplinească visul şi Crăciunul viitor să-i găsească stabiliţi prin alte părţi, cît mai departe.

Cît de fraier poţi să fii ca să te apuci de fitness acum? Prefer să cred că nu există răspuns. Parcă văd nefericiţi cu bani cum se ascund în văgăuna de fitness a vilei pentru a-şi reconfigura silueta. Pleacă omule la munte… moment în care realizez că, odată ajuns la munte, se va repezi în sala de fitness a hotelului de prea multe stele. Şi disper. Cît de singur trebuie să fii, cît de inutil poţi să-ţi  programezi viaţa încît să ştergi din trăit momente în care ar trebui să fii cu ai tăi, cu prieteni, pentru dragul de a fi. Cu oameni. Nu pentru a te afişa cu silueta chinuită printre alţi fitnessişti de Crăciun care vor să se afişeze printre alţi…

Ce bine că există bunătăţi de Crăciun! Bune şi multe, belşug. Ei da, vom mînca prea mult, chiar ciugulind puţin din toate. Ei da, efortul pentru a le pregăti e mare. Şi ce dacă? Nu e lipsă de măsură (pot fi excese, ca în toate cele, ei şi?). Nu e nici un scop în sine, indiferent ce cred inutilii de fitness, e… de fapt, ce rost are să încerci să explici, cine înţelege, înţelege pentru că a avut norocul să trăiască în familie, nu în plastic. Dacă nu au nici inteligenţa de a găsi alt mijloc pentru a grăbi sîngele mult prea obosit, ar fi o pierdere de timp. 

(aparte) Coane Mircea… pătrăţele clare, bine delimitate, fără jocuri de umbre şi alte păcăleli de adormit Gâdea. Te adormim noi pe tine ca să nu poţi trişa şi măsurăm adîncimea şănţuleţelor dintre pătrăţele. (Ar trebui să fii nebun… hmm…).

Crăciun fericit !


cu o minunăţie de colţ de Românie
(clic)

Brrr

De atîta încălzire globală nu mai circulă trenurile pe sub Canalul Mînecii. Sabotorii care au proiectat vagoanele nu au ţinut cont de încălzirea globală, pe care orice ecologist mediu activ, de stradă, ţi-o recită dintr-o suflare, aşa că se face condens din cauza diferenţei mari dintre frigul (?!?) de afară şi temperatura din tunel. Frig!? Iarnă cu frig!? Cu frig mai rece decît au luat în calcul ciumpalacii de au proiectat insulta asta de gaură în pămînt? Nemernicie! Taman acum, cînd caftea de zor poliţia pe cei mai activi dintre activii de stradă, la Copenhaga? Cînd chinezii, indienii, brazilienii şi alţi terorişti planetari, cu mîrşave idei de dezvoltare economică în capetele lor suspecte, se lăsau greu sau nu se lăsau de loc la chiţăiala din ce în ce mai disperată a grofilor din Occident, care văd cum dispare supremaţia economică şi şansa de a continua despotismul lor iluminat? Ce ticăloşie! Aceşti bin Ladeni ai ingineriei franco-britanice, aceşti islamofascişti ai planşetei şi riglei de calcul ar trebui lăsaţi în chiloţi pe o banchiză să se înveţe minte cum e cu încălzirea globală, mai ales cînd e produsă de om. Omul chinez, indonezian, etc. Că_ceilalţi sînt deja supraoameni, ecologişti Gore şi unu, îngrijoraţi, extraplaţi şi la pungă sparţi.

Drumul spre război

Iraqi troops in standoff with Iran

Un incident minor, care probabil se va rezolva/risipi, probabil fără consecinţe imediate, aşa cum s-a întîmplat cu cele în care au fost implicaţi soldaţi britanici sau şalupe iraniene. Rămîne la dosar.

Nouă ar fi insinuarea ideii de agresiune iraniană asupra teritoriului irakian, deşi în războiul Irak-Iran din anii ’80 irakienii au atacat şi tot ei pretindeau o bucată de teritoriu iranian care să le permită accesul nestingherit la Golful Persic. Nu văd pseudo-armata irakiană de azi, majoritar şiită, luptînd împotriva Iranului şiit pe teritoriu iranian, iar Iranul n-are nici un motiv să strice o situaţie care îi convine de minune, cu un guvern irakian majoritar şiit.

Nici nu vor revitaliza americanii naţionalismul irakian, pe care tot ei l-au subminat în anii de după invazie, prin astfel de metode. Dar e un început bun de pretext: americanii care sar în apărarea Irakului şi lansează o ofensivă terestră pentru a ocupa regiunea cea mai bogată în petrol a Iranului, care se află în apropiere de graniţa cu Irakul. Atacarea din aer a obiectivelor strategice, inclusiv cu destinaţie nucleară, nu ar mai apărea atît de sfidătoare la adresa legilor internaţionale. Mai există şi considerentul practic, singurul loc de unde americanii pot lansa o invazie care să lovească Iranul acolo unde îl doare şi care să nu se împotmolească într-un coşmar logistic e teritoriul Irakului. Unde se află oricum o bună parte din forţele terestre pe care SUA  pot să le folosească într-un război. Armata irakiană, ca furnizoare de carne de tun, nu strică nici ea, presupunînd că în a doua zi de conflict nu ar dezerta (cu arme cu tot) 80% dintre soldaţi.

Indiferent de strategie, s-a mai înaintat un pas pe drumul spre un război dorit, pregătit, aparent necesar Occidentului (unde plasăm şi Israelul, categoric cel mai interesat să nu existe un rival regional care să-i ameninţe la nivel strategic supremaţia nucleară şi astfel să-i anuleze, la nivel tactic, superioritatea militară bazată pe impunitatea oferită de armele nucleare), aparent de neevitat pentru Iran şi care, foarte posibil, va schimba lumea. Cert este că va schimba Occidentul în rău.

Sensational dancing horse

Extrem, extrem de simpatic

(pe unde le găseşti !?)

Avem guvern

 

Guvernul Bocudrea – graţie, armonie, dezvoltare, futurism


brought to you by
Romaniatheir land, our choice

Birocraţia multistrat

Philippe Séguin, poate unul dintre puţinii adevăraţi oameni politici francezi, a prezentat recent raportul Curţii de Conturi cu privire la creşterea aparatului birocratic din Franţa în perioada 1980-2008. Prăpăd. Cifrele cele mai semnificative: 1,4 milioane posturi noi. 71% creştere a aparatului comunităţilor locale, folosirea altor 415000 de mercenari cărora statul le pasează peste 20 miliarde de euro pe an pentru servicii de interes public.

Les effectifs de l’ensemble de la fonction publique française ont augmenté de 36% entre 1980 et 2008, soit 1,4 million d’agents supplémentaires. Début 2008, les trois fonctions publiques (Etat, collectivités territoriales et hôpitaux) employaient au total 5,3 millions d’agents, dont près de la moitié (2,5 millions) appartiennent à l’Etat.
Cela représente l’équivalent d’un peu plus de 20% de l’emploi total en France, selon le premier président de la Cour des Comptes. Les effectifs des trois fonctions publiques ont augmenté de 36% entre 1980 et 2008 alors que l’emploi total en France progressait deux fois moins vite (18%).
Ces chiffres masquent toutefois d’importantes disparités : la progression de l’emploi public résulte essentiellement des collectivités territoriales (+71%) et, dans une moindre mesure, des hôpitaux (+54%).
Avec une progression de seulement 14%, „l‘Etat a été très loin d’être exemplaire (…) parce que la progression en apparence modérée des effectifs de l’Etat masque son incapacité à s’adapter aux réformes de l’action publique qu’il a lui-même décidées„. L’Etat „aurait dû pourtant réduire sensiblement ses effectifs du fait de la décentralisation et de la montée en puissance des opérateurs publics„.
Malgré d’importants transferts de compétences aux collectivités, la décentralisation n’a entraîné aucune baisse ni même stabilisation des effectifs de l’Etat, a relevé Philippe Séguin. En 1980, la fonction publique d’Etat comptait 2,1 millions d’agents et 400.000 de plus fin 2007. 
( link )

Aceasta este realitatea birocraţiei multistrat, a descentralizării şi a perspectivei optimiste cu încă un strat lacom şi fără de ţară care se construieşte peste celelalte straturi deja existente.

3 evidenţe şi cireaşa pe tort

Votul uninominal produce cu o eficienţă mult îmbunătăţită situaţii de tipul celei în care ne aflăm astăzi: cu un grup de independenţi de 22, 24 de inşi (poate mai mulţi la ora la care scriu), dispuşi să servească pe oricine. Sigur aceasta a fost dorinţa celor care i-au trimis în parlament, nu ?

Ideea unui parlament cu mai puţini parlamentari conduce, în urma unui calcul matematic simplu, la concluzia că va fi şi mai uşor în viitor să deturnezi ce a mai rămas din voinţa electoratului. Grupul nereprezentativ al minorităţilor îşi va dubla ponderea. Un grup prezent din oficiu, ai cărui componenţi sînt practic numiţi, nu aleşi (pentru că nu există suficienţi alegători care să le poată cîştiga mandatul), va duce, alături de grupul etnic reprezentat de UDMR,  ponderea minorităţilor la 13%, suficient pentru a face să se încline balanţa în ce parte doresc.

Înverşunarea cu care s-a respins sistematic adoptarea unei reguli simple, cea a legării parlamentarului de partidul pe listele căruia a candidat, face ca astăzi, şi cu atît mai mult într-un parlament redus numericeşte şi cu un echilibru afectat încă din start de evidenţele menţionate mai înainte, instituţia fundamentală a statului român – parlamentul – să fie redusă la un rol decorativ.

Absolut întîmplător, exact în anii care urmează, proiectul statului unic ueist mizează pe o cît mai slabă opoziţie faţă de centralizarea imperială, prin slăbirea statelor naţionale pînă la imposibilitatea acestora de a se mai apăra. Lui Băsescu nu i-a scăpat un porumbel pe gură cînd a filozofat cum că, practic, „parlamentul” ueist va fi camera superioară  a parlamentului naţional. A fost încă o vorbă aruncată şmechereşte prin care încearcă să minimalizeze gravitatea celor ce se întîmplă sub ochii noştri, doar, doar nu vom observa  rolul subaltern care i-a fost rezervat parlamentului naţional în mizerabila schemă.

Intelectual sau cetăţean

Poate ar fi trebuit pus un semn de întrebare ?

Interogaţie sau întrebare autentică, cu sau fară semn în titlu, rămîne valabilă o altă întrebare: de ce ar fi contrapuse cele două categorii ?

Pentru că se identifică din ce în ce mai puţin.
Intelectualului i s-a indus sentimentul că deţine deplina calitate de cetăţean pentru că este intelectual. Atributul presupus al exercitării, într-o măsură mai mare şi cu o competenţă sănătoasă (tot presupuse), facultăţilor mentale înnăscute şi, cu deosebire, potenţate prin educaţie şi acces la cultura formalizată, pare să fi devenit un criteriu dominant atunci cînd se caută modelul cel mai apropiat de cel al cetăţeanului ideal. De fapt, e mai rău. În toate straturile sociale, percepţia comună asupra noţiunii de cetăţean începe să-l identifice pe acesta cu intelectualul. Datorită unui transfer de încredere care presupune că se poate transforma competenţa intelectuală în calitatea de membru responsabil al cetăţii.

Fenomenul se întîmplă într-o vreme în care organizarea politică dominantă a statelor poartă numele de democraţie. Nu avem de a face nici cu o coincidenţă nici cu o ironie. Ar cam trebui să uităm (şi uităm) că tipul de construcţie politică (toate cuvintele uzuale din limbă provin chiar din aceste adevăruri vechi şi uitate în esenţa lor) al statului modern se vrea inspirat de la republică. Res publica reprezintă în accepţiunea cea mai acoperitoare binele public, preluînd ideea de guvernare, să-i spun înţeleaptă, de la greci.  Două mii şi mai bine de ani de istorie, de la greci pînă azi, vor fi adus unele schimbări, dar probabil cele mai mari schimbări se găsesc în distorsionarea unor înţelesuri sau în uitarea (ajutată) a altora.

Binele public poate să se întîmple (nu spun poate fi realizat pentru că succesul nu rezultă neapărat ca o consecinţă) printr-o bună guvernare. La care se ajunge prin participare şi asumare de responsabilităţi în mod egal. Exercitarea puterii este plasată în afara scopului principal, cel al asigurării binelui public. Cetăţenii nu definesc binele public, mai degrabă îl constată şi încearcă să-l protejeze de la erodare. Cel/cei care îşi asumă exercitarea puterii îşi asumă un risc şi se încarcă conştienţi cu un păcat. Un fel de sacrificiu, chiar dacă nedefinit, un pariu cu viitorul pe care îl riscau arhonţii, nepierzînd din atenţie sensul prim al existenţei funcţiei lor, cel de a păstra pentru cetăţeni şansa la împlinirea binelui public amintit.

Grecii îşi puteau permite acest club al cetăţenilor, relativ mic ca număr, cu sclavii – adică excluşii – necuprinşi în concept. Probabil şi romanii îşi puteau permite ceva similar la începuturile republicii. Numerele mari mai schimbă din datele problemei, dar nu pînă la a anula cîteva principii cheie:

– exercitarea puterii nu se identifică cu puterea
– cetăţeanul nu este deţinătorul unei fracţiuni din putere, suma cetăţenilor nu reprezintă puterea, echilibrul greu de definit, denumit bine public, este adevărata putere a cetăţii. Avem un corolar aici, puterea nu se cucereşte pentru că nu aparţine unui individ, grup sau totalităţii indivizilor, se află în afara lui/lor, ca o construcţie care depinde de toţi, fără a fi creată conştient, previzibil, planificat. Este punctul de feed-back al unui viitor pe care nimeni nu-l cunoaşte.

Astăzi avem democraţie. Puterea poporului, adică a întregului. Putere manifestată prin reprezentanţi care o cuceresc prin alegeri. Reprezentare, nu participare. Delegare, nu responsabilitate. Care reprezentanţi numesc un grup să exercite puterea absolvindu-i de consecinţe pentru erori politice. Puterea cucerită, definită înainte de momentul alegerii ca interes politic al unui subgrup, devine, odată aleasă prin vot majoritar, interesul politic al întregului sau, măcar, metoda prin care toţi acceptă că se va exercita binele public. Care bine public? Unde a rămas ascuns? Ce legătură are cu echilibrul aproape sacru al conceptului primordial? Nu mai există, a dispărut, nici una – ca să răspund la toate.

Într-un mod aparent onorant şi într-o bună dezvoltare logică, intelectualii deveniţi cetăţeni reprezentativi apar ca produsul firesc al acestui tip de funcţionare al cetăţii. Numai că cetăţeanul nu poate fi reprezentativ, el pur şi simplu este cetăţean dacă îşi asumă conştient rolul, rol pe care trebuie să-l înţeleagă şi căruia să-i accepte limitele şi dificultatea. Nu poţi delega pe cineva să fie cetăţean pentru tine, iar cel care acceptă să preia şi rolul tău anulează sensul republicii şi al ideii de cetăţean. Apare şi un mare dubiu, cît de competent poate fi delegatul tău, dacă din start te-a deposedat de esenţa ta politică. Bineînţeles că cel deposedat nu va gîndi atît de departe, altfel nu accepta să fie deposedat în primul rînd.

Dar cît de departe gîndesc intelectualii dacă nu văd că nu are rost să fii cetăţeanul ideal cînd nu mai ai pentru ce, odată ce binele public a fost spulberat pînă şi din înţelesul adevărat al vocabularului cetăţii?

Cu ochii goi

Hai că ăştia de la PNL s-ar putea să aibă noroc.

UDMRiştii se grăbesc tare să se acupleze la guvern, în vreme ce PDul pare extrem de eficient în a lipi de grămada amorfă de partid pe independenţi, adică parlamentari din ăia mult lăudaţi, curaţiinteligenţi, grijulii faţă de dorinţa electorilor care i-au ales uninominal ca să sară în ce barcă vrea muşchii lor.

PSDul se clatină sub loviturile UDMRului intern (grupul de la Cluj) şi a cetei lui Mitrea haiducul, totul sub privirea rece a cucuvelei căreia i-au trebuit aproape 5 ani să se răzbune pe Geoană pentru ofensă (e drept pentru Ceauşescu i-au trebuit vreo 18, dar nu se compară C. cu G.)

În aceste condiţii, ţinînd cont şi de viteza cu care se amestecă_cărţile, PNL s-ar putea să fie pus în faţa faptului împlinit, să rămînă cu onoarea, mai ales că pentru nimeni viitorul nu se anunţă roz, în caz că mai există viitor, iar pe UDMR se poate conta după ce vînjosul PD va fi stors ca o lămîie şi ungurii se vor vedea cu „regiunile de dezvoltare” devenite tot atîtea provincii autonome ale imperiului UEist. Chestie pornită prin referendumul băsescian, amintesc aici în caz că vor mai exista români peste ceva timp cărora să le pese. Referendum peste care s-a trecut foarte uşor, nici PSD nici PNL nefăcînd vreo mobilizare pentru a-l face să eşueze.

Toate cele de mai sus reprezintă un crîmpei, cîteva săptămîni doar ale coşmarului de neînţeles din care nu ştiu de ce nu putem să ne trezim. 

Străinii ne joacă cum vor. Ne-au distrus o parte din economie sau au pus stăpînire peste cea care a mai rămas. Ne-au infiltrat instituţiile cu oamenii lor şi ne-au populat universul mental cu ideile lor de rahat. Uzura, lehamitea,  şi, mai nou, deznădejdea  nu pot opri dispariţia statului român. Ne împachetăm copiii să-i trimitem în occidentul care ne asasinează ţara. Nepoţii noştri ne vor considera oameni de nimic şi  nu vor înţelege cum am putut fi atît de fraieri. În fundal, lăutarii menţin ritmul îndrăcit sub care ne îndreptăm spre prăpastie. Cu ochii goi privim în hău.

Erată
În postul anterior am scris o tîmpenie: „Nu pot PSD şi UDMR să formeze o majoritate?”.  Greşit. Am vrut să scriu PNL nu UDMR, bineînţeles. Am corectat.

PNL vals

S-a adunat şefimea PNL, a vorbit, a votat. Ce au spus domnii?

Au principii. Bine. Au program. Bine. Vor să fie premierul lor. Sau nu. Dacă nu, atunci să fie unul recunoscut ca independent, competent, personalitate, la, la. Bine.

De ce a fost transformată campania electorală (pentru alegerea preşedintelui)  dintre cele două tururi în negociere pentru formarea unui guvern? De ce au semnat pact cu PSD? De ce îi băgau pe uşa din spate pe UDMRişti care se comportau ca un copil obraznic, trăgîndu-i tot timpul de mînecă cu „relaţia specială” pe care o au cu ei?

Ah, le-o fi căzut şi lor „liantul”, ca să preiau vorba simbiotului UDMRist, adică personalitatea, independentul, competentul Johannis. Da, da, da…

S-a schimbat ceva atît de mult încît socoteala de acum 2 săptămîni nu mai e bună? Nu. UDMR e aceeaşi vivandieră personală a puterii, de fapt a cercului călduţ unde se trag sfori, inclusiv cele care deşiră statul naţional. Minorităţile din oficiu aşteaptă să li se indice de unde bate vîntul, că tot şi-a trăit Pambuccian momentul de glorie atunci cînd semna pe coridoarele (la propriu)  puterii pact cu acelaşi PSD.

Nu pot PSD şi PNL să formeze o majoritate? Ba da. Poate Băsescu să încerce să le fure parlamentari. Desigur. Aşa cum se poate de la începuturi pentru că niciodată nu s-a putut adopta un simplu paragraf de lege prin care parlamentarul să fie legat de partidul care l-a împins în parlament.

Băsescu n-are principii. PNL are. Tocmai din acest motiv PNL este foarte dispus să se alieze cu oamenii neprincipialului. Desigur, astfel îl vor placa pe tot terenul, se vor mînji cu noroiul lipsei de principii a adversarului, numai ca să nu înţelegem noi cît de lipsiţi de principii se dovedesc chiar în momentul în care acceptă invitaţia la dans.

Maestro, vals !

Meseriaşul

peste 2 ore şi jumătate de muzică cu omul meu

Concertul de la Lille: Why aye man, Walk of life, What it is, Sailing to Philadelphia, Romeo & Juliet, Sultans of swing, Done with Bonaparte, Donegan’s gone, intermezzo, Rudiger, Song for Sonny Liston, Boom like that, Speedway at Nazareth, Telegraph road, Brothers in arms, Money for nothing, So far away, finale
+
din alte concerte ale turului: ***, Baloney again, Back to Tupelo, All that matters, Our Shangri-La

Prostirea şi adevărul – adevărul şi libertatea

Mă uitam la un securist care încerca să ne prostească amestecînd două teme complet distincte:

1. modul în care a pregătit PSD campania prin care încercau să-l ducă pe Geoană la victorie

2. operaţiunea prin care s-a încercat (şi după toate probabilităţile s-a reuşit) fraudarea alegerilor

Pentru un om normal  nu poate exista nici o legătură între cele două planuri, nici dacă privim dintr-o perspectivă politică (înţeleasă ca buna funcţionare a cetăţii) nici dacă preferăm o abordare mai filozofică.

Dacă am scris de mai multe ori despre strategia hrebenciucică de cîştigare a alegerilor prezidenţiale, nu înseamnă că nu pot să revin de cîte ori am chef (avantajul mare pe care îl oferă blogul individului: poţi să pisezi o temă pînă o faci praf, o lipeşti la loc, după care o iei de la început ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat). Principala concluzie şi probabil singura care contează se poate rezuma în cîteva cuvinte: strategia a fost proastă şi dificultăţile inutile care au apărut pe măsură ce se desfăşura campania erau previzibile.

Furtul nu are nici o legătură cu campania PSD, cum nu are legătură nici cu cea a PD. Indiferent dacă operaţiunea de fraudare a fost pregătită din timp, strategia electorală a operat în alt plan, cel al convingerii electoratului, fie şi prin dezinformare sau manipulare. Oricît de imorale sau, la limită, ilegale, dezinformarea şi manipularea şi (că uitam) momelile elctorale NU fac parte din operaţiunea de furt care a început să fie dezvăluită la scurt timp după închiderea urnelor. Spre deosebire de alte dăţi, acum există o circumstanţă care permite identificarea unui plan de acţiune, deci premeditarea, prin care au fost antrenate elemente din structura statului. Caracterul sistematic conducînd inevitabil spre acuzaţia de complicitate, cum să-i spun…  la ordin.

Am convingerea că astfel de lucruri s-au mai petrecut, poate că acum există o şansă să fie dovedită complicitatea, dar, indiferent de cele ce se vor întîmpla în viitorul apropiat sau ceva mai tîrziu (au fost necesare 6 luni pentru confirmarea unei cifre de aproape 14000 de votanţi multipli), nici un moment nu ar trebui să cădem în capcana unor securişti nesimţiţi (pentru că rostul lor nu ar trebui să fie cel de a prosti oamenii) care vor să ne aburească în acest mod.

Chiar dacă ar fi furat ambele tabere, chiar dacă tabăra lui Băsescu a furat doar de control, chiar dacă a furat şi a schimbat rezultatul, strategiile de campanie, greşelile candidaţilor sau ale echipelor din jurul lor, dezvăluirile, acuzele, partizanatul mass-media, toate la un loc NU pot să mascheze, nu pot să atenueze şi, cu atît mai puţin, nu pot să legitimeze frauda premeditată, sistematică în care au fost implicate, activ sau pasiv, autorităţi ale statului român.

Scriam mai sus –  „pentru un om normal”. Omul normal este un om liber. Sensul libertăţii stă în aflarea adevărului, iar scopul libertăţii individuale stă în căutarea adevărului. Împotriva statului sau a propriilor certitudini, indiferent de curentul de opinie dominant. Ce faci cu adevărul, odată aflat, contează, dar atunci poţi să-ţi propui un scop practic, limitat, bine definit, cuantificabil sau poţi alege să nu acţionezi în nici un fel. Căutarea adevărului rămîne calea şi după aceea. 

Prostirea e o formă de minciună, o manifestare a răului pe care o putem identifica, dacă ne străduim. Alăturarea celor două cuvinte seamănă cu titlul filmului Puterea şi adevărul. Contradicţia nu era la fel de evidentă acolo. În titlu. La sfîrşit era, este.

Mulţimea nu încurajează libertatea individuală. Ierarhia nu încurajează libertatea individuală şi îi contrapune organizarea ca metodă. Statul, ca mulţime ierarhizată ajunge să nu mai încurajeze libertatea. Toate încurajează eficienţa şi eşuează în risipă, corupţie şi violenţă. La rindul lor din ce în ce mai organizate, deci mai eficiente. Pînă la explozie. Care este forma cea mai dezorganizată, cea mai ineficientă şi cea de care se tem.

Nu ştiu sigur dacă este aşa, dar eu nu cred că libertatea, ca o cale de căutare a adevărului fără a te retrage din societate, va fi mereu condamnată. Fără ierarhie nu înseamnă neapărat anarhie (ca formă de dezordine organizată). Lipsa organizării poate să însemne absenţa coerciţiei, nu incapacitatea de a te face înţeles. Nu umbli cu prostirea celui din faţa ta, pur şi simplu. Chestie de respect.

Dacă vreţi să fugiţi

 Înainte de a începe să completaţi formularele pentru Canada sau cine ştie ce alt colţ uitat de lume, puteţi încerca o altă variantă. O lume care nu e reală, dar este o parte a realităţii lumii în care trăim. În această lume virtuală România este o mare putere şi pare o ţară unită. Ciudat, nu? Iar prima forţă a lumii nu e alta decît vecina noastră iubită, chestie care ar cam trebui schimbată printr-un plus de implicare:

ERepublik

Vă trebuie doar un browser, o adresă valabilă de e-mail şi între 5 minute pe zi pînă la cît vă ţine (în faţa ecranului) curiozitatea. Unul dintre cofondatorii jocului şi afacerii este român.

A înnebunit Băsescu? Dacă nu el, cine?

Prima întrebare nu poate fi considerată surprinzătoare. Nimeni nu ar putea să afirme cu tărie că l-a considerat vreodată pe Matroz un om echilibrat. Nici cînd îl priveam cum plîngea cu Teo în braţe, nici cînd ne uitam la înregistrarea în care îi ardea un dos de palmă golănesc puştiului, nici cînd hăhăia peste probleme sau cînd minţea cu seninătatea unui tupeist aparent detaşat de realitate, ştiind bine că nu va trece mult timp pînă cînd minciuna va fi demontată. După o viaţă trăită în tensiune, după atîtea aventuri în care te-ai aruncat, stîncă să fii şi/sau dependent de excesul de  adrenalină şi tot vei fi consumat, ros pe dinăuntru. Temperamentul şi lipsa de caracter nu ajută nici ele.

Există o miză personală importantă pentru Băsescu? Fără îndoială. Există un risc cu privire la afaceri cunoscute în care a fost implicat, cu reponsabilităţi clare, profesionale şi/sau politice. Unele fac obiectul unor procese suspendate. Totuşi, îmi este greu să cred că va exista o înverşunare împotriva unui fost preşedinte. Da, există riscul ca Băsescu să fie garat pe o linie moartă, să rămînă un personaj minor în politică, asemenea lui Roman, Constantinescu sau chiar Iliescu. Poate suporta temperamentalul Băsescu un asemenea afront? Probabil că nu, dar nebunia puterii care pare să-l fi cuprins s-ar putea să-l transforme într-un sinucigaş. E greu, cînd te afli în vîrf să priveşti în jos altfel decît cu furie sau dispreţ, chiar atunci cînd eşti croit dintr-o stofă mult mai trainică.

General, avocat şi senator. Vicepreşedinte al comisiei de apărare. Iar gealaţii lui Băsescu îl saltă de pe stradă cu ameninţarea că îi pun şi cătuşe, dacă nu se lasă. Sub un pretext obosit, într-un moment atît de prost ales, încît te poţi întreba dacă nu cumva l-au lăsat şi ăştia baltă pe căpitanul de vapor. Nu, nu cred. Se vrea doar o demonstraţie de forţă, joc la intimidare. De ce? Le e frică, lui Băsescu, Videanu şi alţi cîţiva fideli? Poate. Poate văd roşu cînd relizează că ar putea pierde amvonul din care ne scuipă cu aroganţa prostească, bă Adiţă

Dar acum vine întrebarea a doua. Repet, nu există precedente şi nici configuraţia politică nu sugerează vreo ameninţare reală îndreptată împotriva personajelor atît de agitate care se află acum în vîrful piramidei. Atunci? Ce se ascunde aici? Nu am descifrat adevărata miză în aceste ultime luni. Ce a mai rămas de dat la străini nu se compară ca valoare cu ce s-a dat deja. Terenurile agricole, adevărata şi singura bogăţie care ne-a mai rămas, pot fi furate prin simpla acţiune a sărăciei, în timp, politic nu poţi face mare lucru, în nici un caz la fel de eficient cum s-a procedat cu restituţia şi cu cedarea economiei româneşti străinilor.

Grupul de oligarhi care ar fi direct legat de Băsescu nu are forţa necesară să controleze o dictatură brutală şi nici nu înţeleg la ce i-ar folosi. Altcineva se pare că doreşte ca prin această echipă, din ce în ce mai greu de înţeles în excesele tembele şi sfidătoare la care se dedă, să deţină controlul. În ce scop? Probabil că ne vom lămuri, probabil cam tîrziu şi sigur nu ne va face nici o plăcere.

Pînă atunci (sau nu) mai rămîne valabilă şi varianta, extrem de neplăcută pentru ţaţa Adiţă şi compania de sunete, schiţată de cei 13826 de votanţi multipli dovediţi de la alegerile pentru „parlamentul” UEist. Peste 6 luni, în plină durere, se vor confirma cele multe mii de votanţi multipli de la aceste alegeri prezidenţiale. Nelegtimii se luptă întotdeauna cu timpul şi pierd întotdeauna cînd nu vor sau nu pot să se adecveze.

Notă minoră: Participarea de 51% la referendumul lui Băsescu nu poate să mai fie credibilă în contextul masivului furt care a distorsionat grav şi cifrele cu privire la prezenţa la vot.

Money, money, money

Grecia lejer falită.

Se pregăteşte Spania.

România în stand by.

Două ţări euronice, una ronică, toată lumea neurotică şi viaţa toujours ironică.

UDMR-ului i-a „dispărut liantul” (Johannis – ca să vezi!), dar „încearcă să păstreze colaborarea strînsă cu PNL” şi în acelaşi timp sînt „deschişi oricărei soluţii”, dar nu vor guvern minoritar (adică fără de ei) şi aşteaptă decizia Curţii Constituţionale (pe care ieri nu o mai aşteptau). Curve sau sclerotici ? Răspuns: da !

UDMR alături de Băsescu

Voilà de vezi, mirare mare.

Primul act oficial semnat: rezultatele consemnate de BEC. PSD, PNL şi PRM au refuzat să semneze în semn de protest. UDMR, care a votat substanţial cu Băsescu, a semnat. De înţeles, la reluare ar fi nasol.

UDMR e gata să intre la guvern, au declarat ‘mnealor. Devin aproape amuzanţi, previzibili erau de mult, mai au puţin pînă la senilitate. Nici de scrisori pierdute cu care să şantajeze nu mai au nevoie dacă o ţin tot aşa.

Vorba lui Crin, Băsescu are deja guvern, dacă vrea 30 de parlamentari, va lua 30 de parlamentari de la PNL şi PSD, dacă vrea 35, va lua 35.

Cu ce-mi bat gura de ani de zile (cu multe, dar să nu disperăm)  ?  Cu legarea parlamentarului de partidul care i-a băgat în parlament. Se aude Iliescu, Băsescu, Năstase, Tăriceanu, Boc ? Adică toţi cei care, în ultimii 9 ani, puteau să facă să treacă prin parlament o lege de 3 rînduri care să nu mai permită furtul de parlamentari. Ziua în care suferă hoţii sau complicii lor vine întotdeauna, nu că e mare brînză (William!?) de o asemenea satisfacţie ?

Liber la guvernareKöszönöm.

Mazăreee… ole ! 

Se retrage un pic. ( Pentru a estima picul: carnavalul de la Rio se ţine în ianuarie, dacă nu mă-nşel.)

Acolo e cald, chiar şi fără bani. Păsărici stol. Măscărici, iată, se găsesc.

Să-l iei şi pe Marean cu tine, s-ar pierde în decor şi nu cred că pe acolo se va ofusca cineva de mici greşeli de exprimare.

Nu uita pistolul, dar uită de modelul moral al lui Crin, să nu-ţi vină şi alte gînduri negre pe fond de suferinţă cu politica şi alte chestii.

Maestro, samba !

 

PNL se lasă greu

Faţa umană a PNL – Antonescu, Norica Nicolai, Orban – are suficientă abilitate, dublată de o inteligenţă reală, pentru a aştepta încă cîteva zile.

Fanariotul, marele profitor al alegerilor din 2004, alături de partid, martorul porcăriei de la Ploieşti se agită.

Sigur, s-ar putea să avem de a face cu jocul poliţist rău – poliţist bun, unde infractorul care trebuie să cedeze sîntem noi, culmea !

Calmul Băsescu (penibil!) plescăie satisfăcut.

Tic, tac…

Elefantul şi alte fleacuri

Un deputat PSD a rostit, trecînd destul de repede peste, ceea ce ar fi trebuit să fie singurul subiect major al campaniei electorale: dezastrul economic în care ne aflăm şi anul apocaliptic care va urma.

Elefantul:

150000 – 200000 de noi şomeri, plafonarea salariilor şi pensiilor, măsuri dure, inclusiv fiscale, pentru a strînge bani cu care să plătim lipitorile străine de la care ne-am împrumutat, menajînd lipitorile străine care s-au pus stăpîne peste majoritatea surselor de profit ale ţării.

Numărul şomerilor noi ar fi încă mic. În octombrie, Franţa a produs peste 50000 de noi şomeri, un procent mare fiind tineri. Franţa are o populaţie de 3 ori mai mare decît România, proiecţia pe un an ar indica o cifră de aproximativ 600000 de noi şomeri. Dar, Franţa, vezi Doamne, începe să iasă din criză (nu iese, e doar o  acalmie, la fel ca în toată lumea), are un raport populaţie activă-pensionari mai bun ca noi şi mulţi dintre românii în plină putere de muncă lucrează deja în străinătate. La noi de abia acum se intră în cea mai neagră perioadă, cînd se vor simţi şi efectele şantajului bancheresc criminal de la începutul anului.

Dacă măsurile de îngheţare a salariilor şi pensiilor, împreună cu un control strict asupra cheltuielilor bugetare şi o fiscalitate crescută (se va încerca mascarea în fel şi chp, dar creşterea e inevitabilă) vor menţine un deficit acceptabil, ele nu vor contribui la o îmbunătăţire a stării economiei. Concluziile se trag singure.

Fleacurile:

Geoană persistă în eroare. Deşi cifrele vorbesc şi se vede limpede că ungurii au votat în bună măsură cu Băsescu – vezi judeţele cu pondere ungurească puternică-, deşi este limpede efectul pervers care se produce în Ardeal, cum românii care trăiesc acolo nu reacţionează pozitiv la ceea ce percep a fi o alianţă cu UDMR (chiar dacă jocurile în parlament au fost făcute la alegerile parlamentare, nu acum), deşi influneţa PSD pe acolo pe unde ar trebui să livreze grupul de la Cluj e nulă, deşi la Sibiu nu se uită nimeni la baletul Johannis (de fapt avem încă o dovadă a rolului de cal troian pe care l-a avut), Geoană pleacă urechea  în continuare la sîsîitul otrăvit al „consilierilor” de import şi hrebenciucilor.

Tăriceanu se vrea la guvern, poate chiar premier. Ar fi o performanţă. Băiatul e acelaşi care a crescut România pe baza unui deficit comercial de 3 miliarde de euro pe lună. Probabil era tot timpul măcinat de dilema produsă de scena la care a fost martor în 2004

Orban: „Principalii responsabili ai dezastrului sînt Traian Băsescu şi camarila portocalie. Omul e sigur daltonist. Ar fi bine să-l tragă cineva de mîneca portocalie, chiar dacă s-a mai decolorat. 

Boc.

Pearl Harbour!? Plimbaţi ursul!

Acolo era clar. Ei, din aer, ucigîndu-i pe ei din bază, din vasele de război şi din avioanele ridicate la intercepţie. Simplu. Ai lor şi ai celorlalţi.

Noi, azi, toţi, le facem jocul lor, indiferent ce am sperat ieri. Noi nu sîntem ei, indiferent dacă credem că-s ai „noştri” sau că-s ai „celorlalţi”. Cei mai mulţi dintre ei rîd şi cu curul. Toţi străinii de deasupra lor rînjesc satisfăcuţi.

Acum, voi… nu, scuzaţi… dumneavoastră, cei 10+ milioane (*)  care aţi votat, aţi găsit vreo satisfacţie în acest act? Vă simţiţi mai bine, dumneavoastră, cei 5+ milioane care aţi cîştigat? Vă simţiţi iremediabil afectaţi, dumneavoastră, cei 5+ milioane care aţi fost înfrînţi? Eu, unul dintre cei 8- milioane care nu am votat  şi unul dintre cei X care au avut totuşi o preferinţă, justificată, cred, în cazul meu, nu mă simt grozav, dar am certitudinea că mîine, la anul, mă voi simţi şi mai rău, în ciuda alegerilor de ieri, care s-au ţinut în ciuda naţiei mîndre dar necăjite din care fac parte.

Avem 3 partide şi pe ţaţa Leana (UDMR), atît ne-au dat voie să permutăm. Am scris de cînd am deschis blogul despre triadă, establişment, lipsa de importanţă a presupusei alegeri, pentru că toate cele 3 partide acceptate (şi ţaţa)  joacă după cum li se comandă de către străini. Nu mai repet acum. Vreau doar să îi dau deoparte pe cei cîţiva oameni despre care nu am o părere proastă, să-mi cer iertare celor cîţiva sau mai mulţi, dar nu suficient de mulţi, pe care îi voi nedreptăţi, să-i rog pe ceilalţi să se strîngă aproape ca să facă loc analiştilor, formatorilor de opinie, societăţii civile -toată -, celor pe care i-am uitat şi se ştiu curve, pentru ca să le trag o flegmă în ochi.

Nu ştiu de ce, dar am impresia că sînt în asentimentul a multor milioane+ (despre naş Florea nu ştiu) în această încercare de exorcizare a răului.

(*) toate cifrele sînt furnizate de onor-distinsul BEC, în colaborare cu MAI şi cu MAE, cărora le mulţumim cu adînc respect pe această coală

Johannis – misiune îndeplinită

Ce frumos !

S-a schimbat ceva din momentul în care accepta prima dată oferta pentru postul de premier ? Da, între timp s-au semnat 2 pacte: PSD cu PNL prin care se întărea acordul ca domnul neamţ să ajungă premier; PSD cu grupul minorităţilor, din care s-ar zice că face parte şi minoritatea germană, oricît de specială este sau se crede a fi, cu acelaşi scop.

Dar nu e bine. Pe bună dreptate. Dacă Geoană ajungea preşedinte, rămînea pactul în vigoare, dar acesta era un obiectiv secundar. Principalul obiectiv a fost cel de a-l împiedica pe Geoană să cîştige. Obiectiv atins, misiune îndeplinită, acum putem da cale liberă să se exprime adevăratele combinaţii.

Mai ţii minte scrisoarea imaginară, dragă Mircea ? (Nu că ai fi citit-o, n-am înnebunit de tot să cred aşa ceva, mă întreb doar, retoric, dacă n-ar fi fost bine să-ţi citească cineva o scrisoare similară)

A reuşit maestrul combinaţiilor, blestematul Hrebenciuc, să facă în aşa fel încît să nu poţi conta nici pe electoratul naţionalist, nici pe unguri şi nici pe elitişti – pe care oricum nu puteai conta decît dacă crezi că poţi să nu te scufunzi în nisipuri mişcătoare sau să rămîi curat în mocirlă.

Sînt mai multe de spus şi voi reveni, hrebenciucul fiind o specie aparte, care merită scoasă din vizuină şi expusă la lumină.

Vreau acum să nu mă risipesc şi revin pentru o concluzie. Johannis a avut un rol de jucat. Ajutat de liberali (fruntea civică a naţiei, aristocraţia cu moftul cel mai moft, elita partidelor, cei mai bun dintre cei mai buni  şi singurii buni, ce s-o mai lălăim), trebuia să fie momeala care să trimită strategia PSD pentru prezidenţiale într-o direcţie greşită. Pentru restul operaţiunii se găseau alte forţe şi metode care să transforme un obiectiv banal, clamat de altfel de mai toţi actorii, cel al debarcării lui Băsescu, într-o vînare de vînt.

P.S.  În cele 2 săptămîni dintre cele 2 tururi, Antonescu s-a comportat onorabil, fără stridenţe, fără să mimeze echidistanţa, fără să uite subit care era strigătul de luptă care ar fi trebuit să mobilizeze electoratul pentru a-l da jos pe Băsescu. Nu ar fi trebuit să fie campania lui, dar cred că a încercat să ajute cu adevărat, adică să respecte un cuvînt dat.

„Viorică, vino-ncoace !”

Strigă Videanu către Hrebenciuc la telefonul mobil, ca ţoapa pe stradă, sub ochii reporterilor.

Băsescu, plecînd acasă, răspunzînd la întrebare de reporter: „Un fleac, i-am ciuruit !”  

Huo, hahalere de circ !

Hai că are Vadim mai multă dreptate decît crede chiar el. Măturoiul pentru tot gunoiul ăsta care nu are alt scop decît să pupe papucul străinilor şi să se bată pe osul aruncat lor !

Ce bine că nu am participat la mascarada asta, nici cu votul nici cu sufletul. Sper ca data viitoare să-i pot ignora complet. Că ţipetele, cînd vor fi fugăriţi cu ciomagul, le aud eu, nici o grijă.

yep

Apocalypse now – rerun

Apocalypse now – un text foarte bine scris de Mircea Badea pe blogul său. Bine gîndit şi, zic eu, bine adus spre un final cu oarece schepsis. Regizoral aproape. Cum nu doresc să stric schepsisul, oricum e prea tîrziu şi nici nu se compară audienţele, am să întreb doar atît:

Bine, se transformă Crin în omul politic visat –  acum vine întrebarea – cu ce partid ?

Am îndoieli că peste 5 ani va mai exita internetul, printre altele, dar să nu ne lăsăm tulburaţi în această zi…  uite că nu găsesc nimic. Poate fiindcă nu e nimic de găsit. Nicăieri.

Am reparat link-ul către discursul excepţional ţinut de Kennedy în urmă cu 46 de ani. Ceasul bate din nou mult prea repede, dacă îî mai pasă cuiva.

Rigurosul Băsescu

Nu degeaba e considerată matematica regina ştiinţelor. Nu degeaba filozofia priveşte cu neagră gelozie lunecarea logicii în mrejele precise ale matematicii. Probabil nu întîmplător Chomsky, după o viaţă de studiu în matematica limbajului, stăpîneşte discursul cel mai coerent la nivelul limbajului natural, limba engleză în cazul său.

Intră în scenă Traian I cel Zbanghiu, după cum eronat îl descriam nu cu multă vreme în urmă. Mea culpa. Corect ar fi să-l numesc Traian I cel Riguros.

Nu m-am uitat la confruntare ieri. Am privit azi cîteva momente, nimic spectaculos. Am reţinut doar un aspect amuzant, de umor involuntar. Aproape toate femeile preşedintelui erau în doliu. Ce ţi-e şi cu moda asta !

Dar peste lecţia de politică, filozofie şi abilitate nu pot să trec. Bill, cască ochii, piciule ! Uite cum ar fi trebuit să procedezi matale. Te duceai în faţa Congresului şi declarai, sub jurămînt, că organul reproductiv clintonian nu a pătruns în organul reproductiv levinskian. Ai priceput ? Rigoare, tăticule, rigoare. Meserie, nu improvizaţie fîstîcită.

Acum sînt liniştit şi satisfăcut ca un sugar cu burtica plină, după ce a rîgîit bătut uşor pe spate. Acum am înţeles, în sfîrşit, ce am văzut în înregistrarea video de acum 5 ani. Toate piesele s-au aşezat la locul lor, mulţumite. Ce înseamnă un dascăl adevărat, care să te înveţe cu rigoarea. 

Cîtă tărie de caracter ! Să stai tu, ditamai preşedintele României, în faţa unui puţoi care te pune să juri în faţa poporului, fără să-l trimiţi acolo unde îi e locul, învîrtindu-se, doar pentru a arăta naţiei ce înseamnă să fii riguros, cît de important poate fi un amănunt, ce diferenţă imensă se află între degetele strînse pumn şi degetele flexate dar fără a forma un pumn. Incredibil, ce revelaţie m-a lovit în plex cînd am realizat splendoarea argumentaţiei prin omisiune.

Uite de aceea îmi mai pun o dată cenuşă pe cap. Mea culpa. Nu Traian I cel Riguros îl defineşte cel mai bine, de ce să-l las incomplet în faţa posterităţii? Cea mai rotundă descriere, forma prin care sper că ating maxima rigoare, supranumele pe care îl merită cu vîrf şi îndesat, acum, la sfîrşit de istorie şi început al nemuririi, poate chiar folclorice, este cel de…

Traian I cel Şmecher.

Aferim !