Monthly Archives: Ianuarie 2010

Paradă şi parodie

Un om moral nu se indignează pentru orice abatere. Un profesionist se aşteaptă să comită şi greşeli. Un om obişnuit nu îşi epuizează superlativele pe orişice.

Nici unul nu face paradă din ce crede, din ce ştie sau din ce vede.

Nici unul nu trăieşte numai pentru public, interlocutor sau vecin. Nu sînt predispuşi să-şi modifice axiologia personală la cea mai măruntă adiere de schimbare.

Ne inundă parada. Nu mai contează moderaţia, consecinţă a experienţei sau corolar al înţelepciunii. Se erodează cu metodă scepticismul care trebuie să însoţească fiecare aventură umană, cu atît mai mult cînd se pun în discuţie bazele existenţei în societate. Se pun în discuţie, nu, formulare greşită, se aruncă în gura lumii.

Ne sufocă ratingiştii. Agenţii de rating financiar. Agenţii de sondaj. ONGuri. Purtători de cuvînt. Băgată (nu aşa!) în tot şi în toate media.

Efectele sînt tot mai vizibile. Unele perverse, mai subtile, dar nu mai puţin periculoase. Să luăm un profesionist adevărat. De căte ori va fi tentat să recurgă la mijloacele tupeistului care se bate cu pumnii în piept, care nu greşeşte niciodată şi are papagalul atît de bine dezvoltat încît nu oboseşte să convingă? Nu ai reclama care să te preceadă şi să te învelească  în gălăgie? Nu exişti, nu contezi sau pierzi acolo unde nu ar fi trebuit, dacă acţionau criteriile de valoare. Cît vei rezista tentaţiei de a recurge la aceleaşi mijloace? Iar cînd o vei face…  pactul cu diavolul a fost semnat.

Inutilii vor şi, iată, au început să ne conducă. Nu să conducă, să ne, nuanţă importantă. 

De fapt, cu eşecul (pre)vizibil al democraţiei ca tehnică de gestionare a mulţimii (căreia îi e vîndută ca tehnică de gestionare a cetăţii), transformarea în gargarocraţie devine necesară. Nu se poate ca morala cetăţii, reperele culturale, tradiţia, competenţa în (aproape) orice domeniu să rămînă neafectate, dacă doreşti să controlezi prin gargară. Atunci să fie subminate toate sau eliminate. Ceea ce se şi întîmplă. Inutilii sînt întreţinuţi cu grijă, împinşi în faţă, ba chiar antrenaţi, în măsura în care mintea nu se blochează încercînd să asocieze pregătirea cu inutilitatea. Probabil că nu se blochează, mai ales cînd ar trebui să o facă, de exemplu în faţa televizorului, sursa principală de infestare cu abordări necritice şi neterminate.

Se face paradă din toate cele care ar trebui să funcţioneze fără, pînă cînd tot ce mai contează din funcţionare rămîne discuţie goală despre cum funcţionează sau (iar nu înţeleg de ce nu se blochează preventiv mintea) discuţie despre imaginea funcţionării şi importanţa ei (a imaginii)

Astfel, în multe dintre cele mai semnificative elemente ale sale, viaţa se transformă în parodie, fragmentată în bule de existenţă unde normalitatea încearcă să se apere, adesea cu reacţii în exces, asemenea unui organism afectat de un virus extrem de agresiv.

Tehnologie, energie, bani

Tehnologie pentru ştiinţă, energie pentru natură, bani pentru social. Pare greşit? Pare o inversare?

Dacă vrem să ne imaginăm lumea în 2060, suficient de departe în timp pentru ca încercările de extrapolare să nu poată fi făcute cu uşurinţă, ce alegem?

Dacă privim în urmă cu 50 de ani şi încercăm să alegem cele mai profunde schimbări, cu ce rămînem?

Atunci m-am gîndit să privesc întîi mai de sus, acoperind o durată mai mare, şi să încerc să extrag ceva care a avut şi are o semnificaţie esenţială. Cel mai evident lucru îmi pare a fi energia. Ca sursă de existenţă (sau chiar formă de existenţă dacă ne gîndim la univers) şi ca posibilitate de distrugere (aici mă interesează acţiunea omului).

În istoria cunoscută, atît cît e cunoscută, individul sau un grup restrîns şi aleator, oricare, nu un ales sau grup de aleşi, nu a avut la dispoziţie o forţă, cu utilizare repetabilă, prin care să poată distruge pe o scară foarte mare. Nu o are nici astăzi. Acesta este apanajul statelor şi al structurilor organizate la nivel mare. Distopia cea mare şi grea, paradoxal, nu pare a fi posibilitatea reală de distrugere a civilizaţiei printr-un act de voinţă al unui grup mic din conducerea Americii sau Rusiei, de exemplu, ci posibilitatea unui, oricărui, individ de a avea la dispoziţie forţa necesară pentru a distruge, dacă nu civilizaţia, atunci măcar oraşul. Înmulţit cu cîteva miliarde.

În anii ’80 s-au întîmplat cîteva chestii. Bine, unele îşi au rădăcina mai înainte şi, în general, cel care vrea să găsească un anume moment ca sursă pentru toate cele nu va reuşi, aşa că o urmă de relativitate e inerentă. Se întîmpla ca tehnologia să iasă în lume pentru prima oară la scară mare într-un mod creativ, care stimula creativitatea în cea mai intimă manifestare: calculatorul personal. Lumea era lovită de a doua criză a petrolului, începea Star Trek Next Generation, se anunţau descoperiri de materiale cu calităţi supraconductoare la temperatura camerei şi, pentru foarte scurt timp, lumea, cea ştiinţifică prima, s-a ambalat la anunţata descoperire a fuziunii la rece. Ce nu avea încă lumea, decît în faza locală, interconectivitatea în timp real (azi internetică). De ce am ales aceste repere? Pentru lumea din 2060.

Anii ’80, probabil prin suprapunerea unor conjuncturi din trecutul apropiat şi din intersectarea mai multor planuri ale existenţei în care se întîmplau reaşezări, au fost ani de libertate, cu mijloace de exprimare creativă neintegrate structurilor de control de astăzi. Principalul mijloc a fost reprezentat de computerul personal (atunci programabil de către proprietar – azi, practic imposibil). Mitul vremii, generat probabil de o anumită stare colectivă a gîndurilor, a fost Star Trek NG, cu o societate fără ban. Străpungerile tehnologice majore cred că au fost cele două menţionate, din care una poate falsă, poate parţial greşită, poate îngropată cu o viteză uluitoare. Anii ’90 şi ’00 au fost, în mod cert, şi anii războaielor petrolului, adică pentru controlul unei energii foarte importante.

În 2060 ar fi posibilă o stare de lucruri bazată pe întîmplările, starea de spirit şi de fapt, miturile, descoperirile şi eşecul unei descoperiri ( încerc să păstrez relativismul cu preţul unei exprimări aproximative, he he) din anii ’80. Dacă sursa de energie practic inepuizabilă, posibil extrem de puternică, aflată la dispoziţia fiecărui individ, ori nu e realizabillă ori nu e de dorit (privind obiectiv sau de acolo de unde se doresc cele mai multe lucruri înainte de a ni se transfera atitudinea pe care se aşteaptă să o îmbrăţişăm), ar putea fi posibilă sursa de energie la pachet.

Baterii supraconductoare încărcate de la priza alimentată cu cabluri supraconductoare legate la centrale de fuziune. Conversia banului în unităţi energetice, cu producţia de energie monitorizată la joule. 1 euro de azi = n (kilo, mega) jouli de mîine. Monedă acoperită integral în echivalent energetic. Transport şi stocare de energie fără pierderi, producţie de energie care poate fi apreciată foarte precis, eventual energia livrată ar putea fi codificată cu semne de identificare, la fel ca semnele de siguranţă din bancnote. Tehnica de analiză, stocare şi protejare a informaţiei ar putea fi adecvată pînă atunci. Mă fac că nu interesează cui aparţin centralele respective sau că nu văd că fluxul către miliarde de beneficiari poate fi întrerupt sau perturbat. Sau că nu ar exista, ca în Star Trek NG, posibilitatea, fie şi limitată, conversiei energie în materie. Ar fi totuşi un început, bancherii ar putea exista în alt rol şi sursa principală a răului – manipularea monedei – ar fi, poate, eliminată.

Omul primeşte energia de la natură de cînd se ştie. Societăţii umane nu-i mai ajunge. Pentru a mobiliza, organiza şi subordona energiile umane societatea foloseşte un anumit model social, greşit, predispus spre abuz şi control. Centrul ordonator, reperul şi funcţia de bază revin banului şi celor care îl produc (la propriu, chiar dacă în formă electronică mult mai mult decît în formă palpabilă). Pentru a satisface cea mai mare nevoie umană, suportul fundamental al civilizaţiei, graţie tehnologiei am putea reforma (ce-mi place cuvîntul!) societatea. Tehnologia care înfrînge banul prin energie şi eliberează ştiinţa, ce răzbunare !

În pădurea de la strungă

Un cap vorbitor de la Money Channel (ştiu cum îl cheamă, seria nu i-o ştiu, ori la roboţei doar seria şi modelul contează) pălăvrăgea aproape fericit (la roboţei nu-ţi dai seama cu certitudine) despre posibilitatea ca, peste 20 de ani, Austria să trăiască numai de pe urma facturilor (aşa s-a exprimat capul) pe care le va încasa de la ţări ca România şi Ungaria şi alţi prăpădiţi din est. Boiereşte. La ce altceva să se priceapă şi biata Austrie !?

Pentru noi mai rămîne doar calea din titlu. Deocamdată ne pregătim prin Afganistan unde am suplimentat cu încă 600 de viitori haiduci cheltuielile de criză. Pe post de cerşetor momeală care să oprească rădvanul austriac îl vom pune pe Meleşcanu-Paşcu-Oprea-Bastus după ce vom fi urmărit, în grup, următorul material motivaţional:

Starea naţiunii

Nu cred că aşteaptă cineva de la Băsescu, de exemplu, să afle care e starea naţiunii. Ar putea veni în faţa parlamentului dispreţuit cu acest discurs necesar (parlamentul, după ce a fost prigonit, a devenit mai util, dar nu într-atît). Poate, dar nu poate. Nu are ce să spună, nu are voie, e incapabil şi are nişte consilieri cîini de pază al căror rol, indiferent de situaţie, e comparabil cu efectul unui sedativ puternic asupra facultăţilor raţionale. Cîte vor mai fi.

Pînă şi în condiţii ideale, cine ar dori să audă de la Băsescu consideraţii despre momentul în care ne aflăm şi despre soarta previzibilă din viitorul apropiat, cît e omeneşte posibil să anticipezi? Dacă ar fi fost un Văcăroiu sau un Năstase, altfel s-ar fi pus problema. De la primul am fi înţeles multe şi, poate, ni s-ar fi sugerat unele soluţii în plan economic, cu avantajul de a le primi nu numai de la un meseriaş ci şi de la un intim al funcţionării reale a statului. De la al doilea am fi înţeles, după unele decriptări, alte lucruri şi am fi putut bănui măcar cam pe unde ne aflăm în raport cu centrele mari de putere la care sîntem subordonaţi. După îndepărtarea obiectelor care ar putea distruge ecranul televizorului, poate un 5-10% interesant am fi putut afla şi de la olimpianul Isărescu (televizorul riscă nu pentru că persoana în sine ar fi antipatică sau odioasă, riscă pentru tot ceea ce reprezintă Isărescu; desigur, nu e necesar să căutăm motive speciale pentru a termina televizorul, ar fi mai greu de găsit motive pentru a justifica de ce nu o facem). Dar de la Băsescu? Să fim serioşi!

Vineri seara am urmărit un discurs despre starea naţiunii. Al lui Ilie Şerbănescu. Bun, la obiect, lămuritor. Sper că protipendada era deja pe drum spre locuri de petrecere a uichendului şi nu a fost tulburată în fecundele sfere de autosatisfacţie.

Starea o ştim, nu e un secret. De această dată, a putut să  se exprime. Era flancat de două fiinţe antenistice care, se vedea pe faţa lor, nu credeau nimic din ce nu recunoşteau  ca aparţinînd liniei oficiale. Aia a capitalismului glorios, cu ai săi cavaleri liberali investitori străini reformatori de mentalităţi învechite luptători împotriva statului prost administrator care trebuie să salveze pe cavalerii liberali investitori străini reformatori din ghearele crizei pe care au provocat-o cavalerii… Una dintre fiinţe nu înţelegea chiar toată propoziţia, cealaltă da. Le recunosc marele merit că au tăcut nesperat de mult.

Rezumînd. Nici nu e prea greu. Nici o şansă.  De ce? Pentru că nu mai avem nici un control. Repetiţia e mama învăţăturii, se spune. Nu mai cred. Cred că diversiunea, ca mamă a prostirii, a căpătat o tristă prioritate. Capitalul străin deţine controlul absolut, soarta noastră depinde de deciziile lui. Punct. Cu cifre. Şerbănescu risipea pîcla diversionistă cu fiecare frază. Are darul de a spune lucrurilor pe nume, iar acum a renunţat la reţinere şi la multe din eufemisme. Sîntem daţi legaţi la bunul plac al stăpînilor străini. Se întreba, retoric, dacă statul român nu a făcut mai nimic cînd avea mai toate pîrghiile, ce ar putea să facă acum, cînd aproape nu mai are nici una? Aici răspund, retoric-inutil, statul român a făcut ce i s-a cerut să facă şi persistă în… consecvenţă.  Statul român, nu al românilor.

Cert este că orice mică modificare în bine depinde acum de ce se va întîmpla în alte părţi. Şerbănescu a avertizat că recesiunea globală (e depresiune, dar să nu ne deprimăm pentru un cuvînt) s-ar putea să aibă o formă de w nu de v. Adică, după ce ni se pare că am luat-o în sus… buf! Eu cred că nu e un w ci sînt dinţi de fierăstrău cu panta generală în jos. Sar, pentru că nu am de gînd să povestesc, mi-am adus aminte de o cifră: corporaţiile folosesc doar 17% din forţa de muncă internă, la o pondere mult mai mare din economie şi, implicit, profit. Sarcina de a angaja oamenii e preluată de mărunţei, uneori ca subcontractori, dar mai ales ca supravieţuitori. Cu profit mult mai mic. Mărunţeii, bineînţeles, trebuie taxaţi de scîrbe. Logic, nu? Nu mai insist pentru că mă enervez prea tare.

Deoarece mi-a fost lene, postarea se întinde pe mai bine de 2 zile. Între timp, l-am văzut şi pe Năstase cu starea unei bucăţele de naţiune, cea a partidului său. Mă voi repeta. Nici o şansă. Un partid mort care poate fi, cel mult, înlocuit cu altul. Năstase face, poate, ceea ce trebuie să facă, încearcă să se aleagă şef şi o vedea după aceea. Dar o face într-un mod trist. Se foloseşte de o producţie marca Adrian Severin şi trage în Geoană. Numele Severin nu necesită comentarii, un blestem verificat, nu ca flacăra violet. Cu Geoană e mai nasol. Pentru că pe Geoană l-au împins prieteni care acum par să fie prieteni cu Năstase. Pe Geoană l-au desemnat candidat prieteni competenţi, care acum văd că nu era bun. Lui Geoană i-au pierdut campania veşnicul Hrebenciuc şi grupul de sabinghermanişti, care acum (nu numai acum) face cea mai mare gălăgie. Imaginea partidului a fost bine terfelită de un Mitrea, care acum e justiţiar.  Pecetea neagră care împiedică descîntecul să-şi facă efectul se numeşte Iliescu, altul care nu a fost străin de debarcarea lui Năstase. Năstase, la fel ca Lăpuşneanu, are multe păcate. Dar nu e Lăpuşneanu, nu cred că-i va strînge la ospăţ şi nu va pune slujitorii să-i hăcuiască pe hicleniţi. Care slujitori?

Paranormalii veghează. Preşedintele e apărat, preşedintele triumfă. Să nu uităm cine a lansat primul mizeria – domnul Viorică Hrebenciuc. Pe soţii Geoană nu îi înţeleg, bănuiesc că, aşa cum partidele şi oamenii importanţi din stat au în jurul lor nişte nenorociţi programaţi din alte părţi, denumiţi consilieri, ceva similar li se întîmplă şi lor. Probabil prin nişte prieteni.

, da’ dacă e adevărt? Dacă pun flacăra violetă pe curul lor şi îi deochi de face cavramescu ca trenu şi cpîrvulescu ca cavramescu?

Prigoană cel mic nu s-a ales. Ne-a promis că în 2012 sigur.

În concluzie…

Sub timpuri, de ziua lui

Mă pregăteam iarăşi să scriu prostii. Deşi eram perfect conştient că sîntem în 15 ianuarie, mă gîndeam să brodez pe marginea tembelei emisiuni a lui Gâdea de ieri, unde gaşca (Badea, Mircea Radu, Buzdugan şi încă unul, pe care îl ştiu dar nu-l ştiu) încropeau topuri cu cele mai bune, după ei, femei din lume. Timpul pentru prostii pare să existe în cantităţi generoase. De parcă nu ar fi tot timpul meu.

Nu aş fi scris nimic despre el, sînt prea mic, cu atît mai mult azi. Dacă e nevoie de polemică sau, mă rog, de dezinsecţie, dacă vreunul din imbecilii cu program sau pur şi simpli cere palme, sînt oricînd pregătit pentru munca de jos. Pentru a sta faţă în faţă cu ceea ce reprezintă, trecerea timpului confirmîndu-l cu necruţare, în paralel cu conturarea şi apoi confirmarea rostului de ziditor, pentru aşa ceva nici nu ştiu de unde să încep.

Voi scrie doar că am avut norocul să dau peste un documentar la TVR1. Cînd l-am văzut pe Andrei Gheorghe citind dintr-o poezie de a lui m-am blocat. Suficient timp (iarăşi timpul) pentru a mai prinde încă ceva şi apoi pentru a rămîne pînă la capăt, atras de ce se întîmpla. Ei, da, Gheorghe distribuit într-un rol perfect. Emisiunea aparţine Cameliei Robe, nu am reţinut dacă scenariul şi regia, pe care s-a construit totul, îi aparţin tot ei.  Oricine ar fi fost, felicitări! Narator şi personaj, cu cinismul negru şi privirea zeflemitoare, prin textul şi sub regia bine ţintite, Gheorghe a realizat ceva ce ar fi trebuit să se întîmple de mult timp.  Cu vorbirea bolovănoasă, cu talentul lipsit de efort în a se face antipatic, cu relaxarea-i controlată şi cu scîrbirea devenită o a doua natură, a reuşit să-i extermine pe nimicii contemporani. De atunci şi de acum. O adevărată lecţie de dispreţ patriotic, mai uşor de prins de către bucureşteni, poate, sigur cu rezonanţă la nivelul developării lucide pentru oricine. Brutală şi necesară. Desfiinţate toate insultele aduse martirajului omului complet, care a deranjat enorm, politic şi cultural, atunci şi acum. Desfiinţate toate gloabele fără nume sau cu nume care trebuie pe veci scuipat, arse cu pedeapsă necesară nume mari. Arsă şi rana de pe conştiinţa neamului. Fără concluzie certă cu privire la soarta noastră ca moştenitori ai lui sau ai anti-omului, alegerea ne aparţine. Pentru că nu s-a terminat povestea, cum nu s-au terminat nici rezervele de nenoroc, dar nici sursele de renaştere. Iar alegerea vine din înţelegere, pentru care nu există reţetă.

Merită văzut. Se numeşte cu numele lui.

I’m a fool to want you

Ar fi multe. N-am habar ce voi scrie în rîndurile următoare. Cutremur în Haiti. Gheorghe la finanţe. Sau Bittman. Tot acolo. Vorbele contează mai mult decît banii. Sau decît mersul lor şi căile pe care o apucă. Banii, nu vorbele. Yemen sau Sudan, războaie în pregătire. Din categoria „prea mici pentru a fi considerate altceva decăt conflicte”. Sau bomba iraniană care nu e. Dar ar putea fi. Sau nu. Ieşirea din criză prin criză, eventual de altă natură. Sau despre brauzărul care nu vrea să swiceze pe tastatura RO. O fi vreun semn? Sau despre Udrea. Întotdeauna Udrea. Haina de vreme rea, pantofii de vreme bună. O damă care se crede bună pentru o lume nebună, că se uită în gura, mă rog, ei. Despre fotbal nu, deşi Angola-Mali 4-4, după ce în minutul 78 era 4-0, iar doamna preşedintă (prin soţ) locală părea fericită. Nu, nu e un sport serios. Snookerul e. Sportul prin reprezentanţi se cheamă circ. Nu e singura formă. Despre vreme. Frigul ticălos care ocultează încălzirea globală taman în ţările înţesate cu ecologişti. Despre bloguri. Despre saituri sau iutub. Despre Gheorghe din nou, că aşa făcea şi Billy Joel în cîntecul său, îl pomenea pe Nixon, parcă, de două ori. Pentru că era un tip evenimenţial. Ca şi Gheorghe. Care îl bate acum cu 3 la 2. Ce mi-e Nixon, ce mi-e Gheorghe. 4-3. Numai Mali poate egala în minutul 94, Nixon nu e Mali… extraordinar, dragi blogocititori, 4 la 4 meciul Gheorghe-Nixon! Acum 5 la 5. Pot să o ţin aşa pînă mîine. Încă o zi. Vreau să spun că a trecut încă o zi. Mîine va mai trece una, probabil. Poate ar trebui să punem stop vreo 2-3 eternităţi pînă ne mai aşezăm gîndurile în ordine. Mai ales tu! În ordinea cui? Un post monoparagraf. Unitate în diversitate. Să nu uităm: întîi şi-ntîi e un iaurt! Dacă nu e o varză. [Întrebare: La finalul clipului se pupă 2 gagici? Nu reuşesc să-mi dau seama şi mă frămînt.]

(mpm) 

Clipul a plecat. Am pus un înlocuitor, interpretat în alt gen, nu e același lucru, doar că am eu o chestie pentru Jack DeJohnette. Și pentru Keith Jarret.

Propaganda şi imprevizibilul

Propaganda pentru război se face cam aşa:

US preparing military for possible Iran conflict

Se ia un discurs al amiralului Mullen, deţinător al celei mai înalte poziţii în ierarhia militară americană (Chairman of Joint Chiefs of Staff – echivalent al Şefului Marelui Stat Major General de la noi), ţinut în prezenţa unor urechi favorabile unei anumite politici faţă de Iran, se aruncă în amestec articolul din oficiosul globalist de care aminteam în postarea din 8 ianuarie, se povestesc şi se aranjează pasajele care nu ar mai fi la fel de tranşante dacă ar fi prezentate în original şi în ierarhizarea dorită de autor, iar la final se citează un „expert” de serviciu „nemulţumit” că administraţia americană nu are o politică clară faţă de Iran, adică cea dorită de sponsorii dumnealui.

Ce spune amiralul? Că SUA au planuri militare în care e avut în vedere şi Iranul. Serios? Ce surpriză! Statul al cărei doctrină militară prevede full spectrum domination, adică dominaţia militară (şi nu numai) absolută pe toate planurile are probabil planuri şi pentru cazul în care pe Băsescu îl mănîncă suspect de mult în fund, ca să luăm un exemplu absolut minor. Că nu prea au forţe terestre să invadeze Iranul, dar că nu doresc o asemenea invazie. Că SUA nu doresc şi că ar considera extrem de destabilizatoare situaţia în care Iranul ar poseda arme nucleare. Adică poziţia americană din totdeauna.

Ce speculează cu lăcomie propagandiştii războiului? Următoarea frază:  „I believe that they’re on a path that has a strategic intent to develop nuclear weapons and have been for some time,” (Cred că se află pe o cale care are ca intenţie strategică realizarea de arme nucleare şi că au pornit [pe această cale] de ceva vreme.”). În traducerea traducerii: amiralul nu spune nimic. Un drum care are ca intenţie strategică… ar fi ceva de genul: se gîndesc să, creează condiţii pentru ca să, ar vrea să. Concret: nu fac nimic, nu deţin nimic, nu pot fi dovediţi cu nimic. Sînt convins că iranienii, la fel ca mulţi alţii, se gindesc să, ar vrea sătare mult le-ar mai plăcea să… De exemplu, mă gindesc că tare mult le-ar mai plăcea să fie în locul americanilor sau măcar al israelienilor, cu sute de arme nucleare în depozit şi toţi rivalii lor din zonă să nu aibă arme nucleare.

Eu îi înţeleg pe boieri cînd se oftică la gîndul că ţărănoii se gîndesc cu prea mult drag la domniile lor, cum îi înţeleg şi pe bătăuşi cînd le vine sîngele în cap la gîndul că mărunţeii care o încasează cu regularitate se gîndesc cum să le-o întoarcă. Poate că pedeapsa pe gînduri şi pe intenţie neconcretizată ar trebui să mai aştepte, altfel ne paşte imprevizibilul. Gîndesc eu.

 Nu sînt singurul, pare-se: „On the other hand, striking Iran, that also has a very, very destabilizing outcome. What I worry about in most of the cases are the unintended consequences.” (Amiralul Mike Mullen)

Obama şi inevitabilul

Încep să se întrevadă motivele „atentatului” din chiloţi. Obama i-a strîns pe şefii securiştilor lui şi acum a ieşit în faţă ca să-şi aroge dreptul de a sfida analizele propriilor spioni. De ce? Preşedintele american avea oricum dreptul de a decide cum vrea, concluziile analizelor securiştilor sau militarilor nu sînt obligatorii pentru preşedinte, care are imense puteri, practic dictatoriale. Puterea prezidenţială, acumulată în timp, a devenit după 11 septembrie 2001 discreţionară, SUA transformîndu-se, cu acte în regulă, într-un stat poliţienesc aflat sub un regim special, de război, dominat de un national security juggernaut, ca să folosesc expresia unuia dintre cei ale căror opinii le urmăresc în mod constant.

Securiştii americani sînt în mod oficial traşi de urechi şi, surpriză-surpriză, cine vine prima să-şi facă autocritica? Securitatea Patriei prin doamna cu nume predestinat – Napolitano.

Care e durerea? Zilele trecute a apărut în Evenimentul Zilei american, oficiosul globaliştilor (e vorba de New York Times) un articol prin care se pregăteşte terenul pentru îndepărtarea unui obstacol extrem de enervant de pe drumul spre atacarea Iranului. La ora actuală este încă valabilă evaluarea (NIE – national intelligenge estimate), care poartă girul directorului (DNI – Director of National Intelligence) coordonator-şef peste toate serviciile secrete americane, prin care se afirmă opinia spionilor americani că Iranul a abandonat orice tentativă de program nuclear cu scop militar încă din 2003-2004. Oficiosul cere să se elimine această evaluare. Acum, Obama, în urma foarte suspectei încercări de atentat, care ar fi putut fi preîntîmpinată, cică, dacă securiştii şi-ar fi făcut treaba ca lumea, iese spectaculos în faţa naţiei şi recunoaşte că securiştii nu sînt prea grozavi, aşa că va lua el taurul de coarne. Dacă au greşit cu bicisnicul care şi-a dat foc la pantaloni, nu e posibil să fi greşit şi cu Iranul? Răspunsurile se primesc pînă ieri şi cîştigătorul, care nici măcar nu va fi tras la sorţi, nu va primi nimic.

Augustul Obama nu e dobitoc, nici nu îşi va pune serviciile în cap, nici prea mare doritor de război nu cred să fie. Dar e împărat doar pentru a face ce se aşteaptă de la el. Altfel…

Practic, oamenii cu scaun la cap care au încercat sau mai încearcă să schimbe ceva din politica aberantă a SUA primesc o nouă palmă peste ochi. Poate că Obama este atît de inteligent (ca să nu mai amintesc despre cît de norocos ar trebui să fie) încît să îndrepte atenţia şi resursele americane spre vînarea de terorişti verzi pe pereţi de stînci din Yemen, să încerce astfel să mai tragă de timp, aşa cum a procedat şi Bush Jr. Nu prea cred. Partida războiului, care deţine avantajul transformării SUA într-un sistem dependent de război, nu se mai află în retragere, nu a stat şi nu stă cu mîinile în sîn şi, încet-încet (ei vor repede-repede), va pune o populaţie în parte pasivă, în parte prostită (cum se întîmplă şi prin alte părţi) în situaţia de a accepta acest nou război ca pe o inevitabilitate.

Consecinţe

Satul global la lucru. Avortatul atentat din avion, întîmplat la capătul american al satului, naşte discuţii în capătul ueuropean. Păi!?

Scanarea la piele, zice-se, se vrea luată din nou în discuţie – pentru a fi generalizată (bună afacere, cine fabrică chestiile, să cumpăr repede acţiuni?) – la nivel ueist, poate chiar săptămîna care vine.  Mi se pare normal.

Dar… uite, mă-domnilor-tovarăşi, eu nu vreau scanare la piele, eu vreau să fiu dezbrăcat la piele. Cum nu aveţi voie să-mi ignoraţi preferinţele sexuale şi consecinţele lor publice, tot aşa cum eu nu am voie să-mi exprim public inapetenţa faţă de pretenţiile homosexualilor, cer să fiu verificat de agenţi de sex feminin confirmat. Nu accept să se dea rasol. În plus, nu-mi place să fiu răstignit pe un perete, cer să-mi fie asigurat tot confortul – termic, tactil, atmosferă, igienă, estetic, etc. Vreau să pot cere reluarea investigaţiei dacă nu am fost mulţumit de prestaţia agentelor, eventual cu schimbarea echipei. Vreau o copie HD a înregistrărilor şi pretind şi din acest punct (puncte) de vedere deplin profesionalism din partea angajatelor.

Nu cred că este in interesul securităţii planetare ca un supus al imperiului globalist occidental să plece nesatisfăcut în urma acestei forme de contact cu autoritatea.

A murit Philippe Séguin

Doar în urmă cu cîteva zile aminteam (şi îmi aminteam) cu plăcere de Philippe Séguin ca unul dintre puţinii politicieni adevăraţi ai Franţei (bănuiesc că printre puţinii din Europa). Astăzi a părăsit această lume mizeră. Păcat!

Ce anume nu e clar?

Carne, lactate, curent electric, benzină.

Bir prin inflaţie, bir pe produsele şi serviciile la care nu se poate renunţa, bir colectat prin tva-ul luat (să zicem că va fi luat) de la bandiţii cărora li s-au cedat sursele de profit. Perceptorul-stat taie o felie dintr-o bucată mult mai mare pe care o lasă perceptorului-corporaţie după ce a cedat resursele, pîrghiile şi decizia în mîinile bancherilor, corporaţiilor şi intereselor străine.

Da, sîntem chiriaşi în această ţară (copyright Ciutacu-Badea), dar nu pentru că avem cantitatea obişnuită/comună de jegoşi. Am cedat ţara străinilor şi, dacă nu o luăm înapoi, vom merita cu toţii să fim consideraţi jegoşi şi nemernici, iar dacă mai permitem să se prelungească această stare absurdă vom deveni astfel.

Subliniere: observ o frică grozavă printre intelectuali, opoziţie, gurişti, vechii moralişti iubitori de străini, care nu sînt proşti, doar canalii, şi care văd cum se scurtează funia. Niciodată nu vom scăpa de dezastru dacă nu identificăm cauza principală a răului (ei ştiu asta). Cine mai pune botul a nu ştiu cîta oară la minciunile (prin interpuşi) jefuitorilor străini, cine nu îşi asumă drepturile de cetăţean român liber, român liber nu chiriaş supus, să nu se mire de consecinţe.

Securitatea Patriei

Un subiect potrivit pentru început de an, nu?

Cîrcotaşii ar putea întreba: care patrie? Alţi cîrcotaşi ar putea întreba: care securitate? Recunosc că ezit, ambele întrebări par, dacă nu cumva chiar sînt, legitime. Şi la noi şi prin alte părţi. De asta îmi plac mie americanii. Nu se încurcă, nu ezită, inventează, înşfacă momentul, profită. Le-au trîntit teroriştii – oricine vor fi fost ei – turnurile? Au înţeles imediat şansa care s-a născut în aceeşi clipă şi astfel apare, ca Afrodita din spuma valurilor,  Securitatea Patriei (Homeland Security)! Ştim cît de invidioşi erau pe Securitatea română, dar nu putem să nu recunoaştem cu admiraţie că, atunci cînd se pun pe treabă, nu cunosc limite. La noi, doar tendinţa spre folclor (şi puţin ajutor propagandistic extern) a transformat un anost DSS în Securitatea, bau-bau şi mit urban. Dar niciodată în Securitatea Patriei. Adevărul e că sînt invidios. Cît de mîndru aş fi fost să mă descalţe, scaneze pînă la piele, să mă forţeze să stau nemişcat pe scaunul avionului cînd mai e 1 oră pînă la aterizare, să mă asculte, înregistreze, să-mi stocheze ADN-ul, amprentele, vocea, ticurile, să mă umilească în fel şi chip un organ cu un nume atît de înălţător! Cu sute de mii de angajaţi şi colaboratori. Un adevărat producător de locuri de muncă în vremuri de criză.  Da, mai există pete în soare, domnilor, vechile structuri (alea vreo 20 de servicii secrete anchilozate care existau cu mult înaintea SP) nu se lasă cu una, cu două, însă numai un naiv nu ar recunoaşte soarele luminos, în formă de ciupercă, care răsare.

Ce mi-a venit? Mai nimic. Mă uit la penibila făcătură cu teroristul impotent, cu ameninţările vagi care paralizează aeroporturile americane, cu oile americane înţărcuite docil. Văd scremerea prin care se construieşte o conexiune absurdă între Iran şi Al-Qaida sau, dacă nu ţine, poate măcar se împrospătează fiertura cu terorismul planetar care ameninţă… Patria.

Mă uitam şi la banii alocaţi, la noi, pentru securitatea (care securitate?) patriei (mai avem patrie?). Cam 270 milioane de euro pentru SRI+SIE. Adică mai puţin de a 5-a parte din tributul oficial pe care România îl plăteşte stăpînirii UEiste.

Adevărul şi motivul se pot afla undeva între demenţă şi prostie.