Monthly Archives: Februarie 2010

Ce se coace ?

BAKU: Azerbaijan warned on Thursday that the threat of conflict with Armenia is rising fast and that a “great war” is inevitable if Armenian forces fail to pull out of disputed Nagorny Karabakh.

“For 15 years diplomacy has not achieved any concrete results and Azerbaijan cannot wait another 15 years,” Defence Minister Safar Abiyev said.

“Now it’s the military’s turn and the threat is growing every day,” a defence ministry statement quoted him as telling the French ambassador to Baku, Gabriel Keller.

“If Armenia does not end its occupation of Azerbaijan’s territory, the beginning of a great war in the South Caucasus is inevitable.”

Azerbaijan sees risk of ‘great war’ with Armenia

Anunțuri

Ce se întîmplă în Turcia ?

Imperiul americano-occidental se bazează pe 2 piloni principali: Turcia şi Egipt. Spre  deosebire de Japonia, de exemplu, a cărei societate s-a occidentalizat deplin, cele două ţări nu au fost complet recodificate genetic. Pentru Egipt nu este necesară dezvoltarea unei argumentaţii, pentru Turcia discuţia ar putea fi mai lungă.

Ce se întîmplă în Turcia? Acţiunea statului împotriva unui numeros grup de mari şefi militari, activi şi în rezervă, acuzaţi de punerea la cale a unei lovituri de stat cu o componentă criminală gravă (atentate cu bombe pentru a justifica ieşirea oamenilor în stradă, urmată de răsturnarea regimului) nu cred că are precedent.

Importanţa strategică a Turciei pentru Imperiu o depăşeşte pe a oricărei alte ţări, îndrăznesc să afirm. Poziţia excepţională, mărimea teritoriului şi populaţiei, a doua armată a NATO ca mărime, poate şi ca forţă, dacă nu considerăm componenta nucleară, economia (pompată, ajutată, iertată – cu puţini ani în urmă primeau cam 75% din împrumuturile FMI), una din cele 4 ţări care chiar primesc ajutor de la americani (nu praf în ochi şi mînă în buzunar), singura ţară musulmană din NATO, trecutul antiislamic evident, odată cu destrămarea imperiului otoman, toate cîntăresc decisiv în balanţa puterii.

Cine îi mînă-n luptă pe militarii respectivi? Au căzut guvernanţii într-o capcană mai subtil întinsă, începind să-şi taie singuri craca de sub picioare? Dacă planul loviturii de stat e real şi participanţii au fost depistaţi, cum de au putut să scape securiştii turci de sub supravegherea americană şi să se lege de sfînta sfintelor – armata turcă? 

Guriştii abia deschid organul cu care ne sporovăiesc, altfel, pînă la saturaţia, greaţa, indiferenţa şi/sau ura noastră. Aşteaptă linia.

Montague & Capulet Inc.

Cu greu reţin o lacrimă de bucurie pentru un final atît de fericit. Shakespeare a fost înfrînt. Iată că se poate. Am visat, am sperat, n-am crezut, nu-mi vine să cred, e posibil. Nu se termină în sînge, otravă şi moarte, clanurile şi capii lor nu se îmbrăţişează uniţi în nefericire şi amărăciune. Nu.

Prin înţelepciunea lor, aceşti tineri minunaţi – Victor Montague şi Daciana Capulet – au biruit cerbicia destinului. Nu mai este nevoie de sacrificiul lor primăvăratec pentru ca bătrînii să înţeleagă că se poate trece, cu zîmbetul de formă pe buze, peste orice vînătoare de accident sau accident de vînătoare. Tata Adrian Montague şi tata-socru Ion Capulet (cît pe-aci scapet, zic guri rele) se regăsesc în aceeaşi barcă, indiferent dacă are sau nu vîsle. Încuscrire politică, la bine sau la… mai vedem. Tata-socru Capulet preferă ca dregătorul cel rău al Veronei să-l aibă în vedere. Şi l-a avut (cu toate că e dificil de stabilit unde ţinteşte cu adevărat… privirea).

Îngropată (pentru moment) securea războiului dintre guelfii şi ghibelinii din marele partid. S-ar părea că guelfii Prea Onorabilului Barak Pontificatorul ar fi luat-o peste nas. A doua oară. După ce partida guelfă a pierdut conducerea întregii Verone, cu 2 luni în urmă, în faţa unui saltimbanc nici guelf nici ghibelin, ci mai degrabă agent veneţian mascat. Dar nici ghibelinii de ceardaş (grupul de la Cluj, toţi 3) nu s-au văzut şi nu s-au auzit (o performanţă pentru aşa vorbeţi profesionişti). Dreptu-i că lucrurile nu sînt clare. Nici nu vor fi.

Nu am voie să trec peste meritele lui Moş Ion Montague, care la cele 80 de primăveri ale sale, a urcat din nou pe meterezele cetăţii, reuşind prin răcnetul de război şi mişcarea verticală a braţului (mai mult de sus în jos) să spargă grupul compact al marilor negustori (foşti baroni), al slujitorilor lui Mircea-Tybalt şi al aliatului maur viril de sector 5.

Spre disperarea lui Nistor, Ciuvică, Pieleanu şi alţi bădini şi grecoaice de antenă cică de casă. Adică, n-a învins varianta modernă şi europeană. Compusă din baroni şi un transoceanic. Deh, baronii sînt buni sau răi în funcţiei de flamura sub care se strîng. Oricum, interesantă eticheta de europeană pentru tabăra Geoană. De unde se vede că brandul european e tot made in America. Nu ca brandul neaoş al lui Moş Montague ăl bătrîn.

Transformat în Montague & Capulet Inc. partidul merge mai departe, cu Moş Montague, care nu uită, nu iartă şi nu e singurul, salvînd din nou ziua pentru ceata lui.

Să vedem ce va mai fi cu Romeo şi a lui Julietă de partid.

Bill (aşa e acum) Zgîlţîiesuliţă, roade-ţi unghiile codoş bătrîn, dragostea şi-a luat revanşa. Cu vîrf şi-ndesat.

Erată: Ilie Capulet, nu Ion Capulet. Mai grav, dar se consideră licenţă literară, nu Ilie a fost vizat pentru dregătorie de către tiranul cetăţii ci Marian, tot un Capulet. Asta e.

P.S.  Se configurează un grup de Capuleţi de casă, modern şi european, de stîngă europeană (dreapta avînd treabă), etc. Dacă nu se regăsesc acolo „grupul de la Cluj” şi Guşă cu toată Lavinia lui, nu are nici un chichirez. Pot să sper, nu?

Oprescu în aia a lui Vanghelie

Ca între primari.

Destinatarul iniţial, Geoană, nu prezintă importanţă. Un şef de partid care vrea să rămînă şef de partid. Treaba lui. Un vice care îl trimite în aia a (vice)lui ca să arate… nu ştiu ce vroia să arate, poate o stăpînire bună a limbajului, o subtilă artă a comunicării… neinteresant.

Cu primarul cel mare se schimbă datele problemei. Băiatul vorbeşte împiedicat şi cu fraze interminabile, o performanţă. Vulgar. Nu dă doi bani pe massmedioţi. Lăudabil. E doctor şi doctorii sînt spurcaţi la gură. Mda. Se crede mare coios. Fiecare cu obsesia lui. Nu dă doi bani pe prostime. Hopa! Ia să ne aducem aminte o altă exprimare de a sa, de la prima venire a frigului puternic, după primii morţi îngheţaţi. Spunea prmarul: „a început operaţiunea de colectare”. Citat exact. Cei amărîţi devin pachete, gunoi. Începe să mă intereseze. Astăzi, la puţin timp după ce vorbea prostii, în calitate de primar general, cum că aduce armata să asfalteze Bucureştii (o tîmpenie nici măcar demagogică), e arătat cum linge tălpi de asfaltişti şi îi îndeamnă să se facă că lucrează (minciuna caramitrică primordială sub care s-a înfăptuit „revoluţia”), le face sugestia să cîrpească nişte gropi prin locurile mai vizibile, de ochii lumii (asortată cu o înjurătură numai bună pentru perioada postului). Acum mă interesează mult. Cînd anteniştii scriu pe ecran „Oprescu se face că asfaltează”, îşi trage figura de cioclu înnegurat şi ameninţă cu „ofensă adusă autorităţii”. Moment în care fac trimitere la titlu.

„Dacă face treabă bună…”, auzi de multe ori. Tocmai, nu o face. Poate că îşi face treaba. În interesul lui. De multe ori în capul nostru. Cînd îl vezi pe măgar cum se înforţoşează, nepăsîndu-i că e filmat, pentru că, în megalomania lui, se crede împărat (nu, nu mă refer la Vanghelie, tot baba Oprescu e rechemată pe scenă) îţi vine să-i tragi palme (tot ne aflăm sub domnia lui Palmă-vodă). Ăsta nu m-a păcălit, îmi părea destul de evident că joacă pentru alţii. Chiar aşa, de ce trebuie să-l suport, pe banii mei, pe un golan cu ifose, vulgar, tembel, prost crescut şi, iată, hoţ televizat (nu, nu mă refer la preşedinte, tot baba Oprescu e chemată pentru bis). Probabil, conform teoriei răului inevitabil, pentru că alegerea permanentă între rău şi un rău mai mic exact acest tip de disperare vrea să inducă, dacă nu era Oprescu era altul tot rău. Posibil. Dar ce ne facem cu tiranul mărunt care pregăteşte tronul pentru tiranul mai mare? De cînd se crede Oprescu muuult peste trăitorul obişnuit? Nu e bună întrebarea. De ce îl lăsăm? De ce îi lăsăm pe derbedei să se cocoaţe în poziţii mult peste utilitatea lor, mult peste competenţele lor, mult peste norocul lor. Şi, mai ales, de ce nu îi dăm jos?

Între aia a lui Vanghelie şi „ofensa adusă autorităţii” îndesată pe gît, ce e de preferat? Să întrebăm primarul.

Mătrăşiţi ratingiştii !

Cea mai periculoasă specie vizibilă. Mai sînt şi invizibilii sau puţin vizibilii. Care se folosesc din greu de ratingişti.

Cele mai evidente forme de manifestare sînt reprezentate chiar de agenţiile de rating. Există însă şi ratingişti neomologaţi oficial care pot fi mai răi: agenţii guvernamentale, comisii ad hoc sau permanente, onguri, instituţii cu aşa-zis caracter ştiinţific şi combinaţii diverse între acestea. Combinaţii = complicităţi.

Reţeaua puterii din penumbră se bazează pe acest mod de operare. Din acest motiv bursele nu mai au nici o semnificaţie, drepturile politice au devenit tendinţe de modă, activităţi economice corecte sînt făcute praf, teorii „ştiinţifice” abracadabrante devin legitime (mai ales devin finanţabile).

Ratingiştii au întotdeauna stăpîn şi pretind întotdeauna că sînt independenţi.

În caz de SUA, de exemplu, alde Moody au sugerat timid, preţ de o zi, două, că ratingul AAA pentru datoriile americane ar putea fi puţin cam prea bun. După care au tăcut cînd au fost luaţi de urechi. Administraţia SUA recunoaşte cu nonşalanţă că se va dubla datoria publică în următorul deceniu, deşi de pe acum cifra este astronomică. Deficitul bugetar va atinge 33% anul acesta. Datoria SUA rămîne cea mai bună din lume, of course.

În caz de România, o babă agresivă şi un rîrîit chel şi ras pe cap (ăştia au ieşit în faţă ca păduchii, cabala e reprezentată chiar de parazitul numit agenţie) au găsit metoda pentru asasinarea Institutului Cantacuzino. Respectivele lepădături lucrează pentru ANM – Agenţia Naţională a Medicamentului. Cînd isteria cu gripa A (part two)  era în toi, prin noiembrie, aflam şi eu că România face parte din grupul select de 8 ţări care pot produce toată gama de vaccinuri necesare.  Cum produsele respective sînt la fel de bune ca importurile (nu discut despre vaccinarea pentru a preveni îmbolnăvirea cu gripe umflate cu pompa mediatică, mă interesează vaccinurile cu adevărat necesare), dacă nu cumva mai bune, atunci ratingiştii au schimbat criteriile de aprobare a echipamentelor cu care se obţin, în aşa fel încît să aibă motiv să nu mai permită institutului să le realizeze. Mătrăşirea imediată a unei asemenea agenţii criminale! 

Poate mai revin, acum mi-e silă.

P.S.  Poliţistul care  a pălmuit-o pe profesoara ţigancă trebuie dat afară, fără menajamente. Ţigănia (cuvîntul pentru comportament neadecvat) nu se elimină cu palma, nici măcar prezidenţială, la fel cum curvăsăria ungurească, cu moft şi metodă, dar, vezi Doamne, cu maneră nu poate fi eliminată prin forţă. Adevărul trist e că în teritoriile ocupate de şovinismul ungar şi în enclavele ţigăneşti nu se respectă legile. Punct. Poliţiştii, procurorii, judecătorii trebuie să acţioneză pentru aplicarea legilor prin metode legale. Poliţia e a statului român, nu e o forţă privatizată a ungurimii care vrea să purifice etnic regiunea autonomă. M-am săturat de trădătorii mizerabili care termină ţara cu metodă, lasă să apară şi să se dezvolte tensiuni care vor exploda în conflicte, tocmai pentru că se doresc aceste conflicte. Privesc la A3 şi nu-mi vine să cred. Animalul Guşă nu vede cum un poliţist loveşte deliberat, calculat, o persoană.  Nu, gata, puroiul dă în cangrenă! Adevărul e că subiectul se potriveşte cu titlul. Băgătorii în seamă ipocriţi, ticăloşi, vînduţi, care populează politicul românesc, mestecă propagandistic toate imbecilităţile cu schepsis, ambalate sub formă de drepturi ale omului minoritar, pentru ca, după aceea, să joace cartea rasismului abia mascat pentru că ştiu că diversiunea dă bine la gloata condusă în prăpastie exact de ei, toţi aceşti lachei care parazitează şi distrug cu adevărat societatea trebuie mătrăşiţi.

Scutul frunză de smochin

N-am găsit comunicatul. Voi fi înţeles eu greşit, le-o fi încurcat televiziunea unde a fost prezentat? Mă îndoiesc. Cred că era prea tembel formulat şi s-a făcut pierdut.

Să trecem. Există şi pe saitul MAE şi se pot culege informaţii şi de prin alte părţi o descriere a intenţiilor cu privire la scut. Etape, estimări, desfăşurări.

Cîteva lucruri sînt foarte simplu de înţeles. În primele faze avem de a face cu un proiect destinat 100% interceptării de rachete ruseşti, iar îmbunătăţirile din ultimele faze au ca scop interceptarea cu prioritate a… exactement… rachetelor ruseşti.

Azi, iranienii nu au rachete care să atingă decît, cel mult, Bulgaria. Turcia înţeleg că nu se pune, deşi e un membru esenţial al NATO şi ţară vecină cu Iranul. Amplasarea rachetelor contează. Nu aperi Parisul cu rachete trase din România (pe partea descendentă). Dacă intenţionezi să le interceptezi în partea ascendentă, cu cît sînt mai aproape de punctele de lansare cu atît mai bine. Evident, dacă s-ar fi avut în vedere rachete iraniene, amplasarea ideală a scutului ar fi fost Turcia. De ce o tot ţin una şi bună cu iranienii? Pentru că nu văd cine altcineva ar avea, cît de cît, capacitatea tehnică şi militară, s-ar afla la o distanţă medie de Europa şi care să fie avut în vedere ca posibil inamic terorist (păi cum altfel)? Israelul, care are şi bombe nucleare şi submarine lansatoare de rachete nu se pune, fiind un stîlp al democraţiei. Hezbolahul din Liban? Mmnu. Hamasul? Vai de capul lor! Siria… nu, ăştia sînt periodic bombardaţi preventiv. Poate nebunul din Georgia? Parcă era de-al nostru. Unii care au strecurat rachete cu rază medie, pe cămile, prin Uzbekistan sau ceva de genul ăsta? Destul de improbabil, nu credeţi?  Cine ar mai rămîne, cin’ să fie?

Ar mai rămîne ruşii, vizaţi prin toate fazele proiectului şi, la limită, China şi India, posesoare de rachete intercontinentale, în fazele dinspre 2015-2020.

În comunicatul amuzant, care nu e de găsit, ne scuturam inocenţi, subliniind că nu participăm decît la amplasarea de rachete pe sol, nu şi naval. Americanii (s-ar înţelege că vor fi singurii care vor instala rachete antirachetă pe nave) nu au ce căuta în Marea Neagră, pentru că există o convenţie internaţională care interzice staţionarea vaselor militare ale ţărilor neriverane. Foarte bine, şi atunci? Nebuloasă. Antirachete au şi acum în Golful Persic şi pe ruşi nu-i deranjează. Astealalte, de mai dinspre noi, da. Ruşii fiind extrem de idioţi şi neînţelegători în ale balisticii.

De ce îmi pierd timpul demonstrînd o evidenţă? Nu ştiu, aşa că trec mai departe. Dacă ruşii sînt cei vizaţi, care-i problema? Exact asta. Rusia este singurul rival al Occidentului dpv al armamentului nuclear. Toate celelalte ţări cu armament nuclear (Israel, China, India, Pakistan) nu contează în comparaţie cu Rusia. Nici ca număr, nici ca putere distructivă, nici dpv al calităţii rachetelor sau al varietăţii mijloacelor de livrare la ţintă, nici a posibilităţilor de coordonare prin satelit sau al întinderii teritoriului. Doar că puterea Rusiei depinde de certitudinea că, indiferent dacă sînt atacaţi primii, răspunsul lor distruge total atacatorul. Certitudine care nu se ştie dacă va mai fi atît de certă în viitorul mediu. Putin a alocat o pondere importantă din cheltuielile militare părţii nuclear-strategice, în detrimentul armamentului convenţional. După dezastrul elţînist, ajutat şi de cîţiva ani buni pe piaţa petrolului şi gazelor naturale, a reuşit să frîneze declinul. Însă Rusia nu-şi permite acum cheltuielile pentru menţinerea întregii game de mijloace necesare pentru a avea siguranţa că poate răspunde devastator la un atac nuclear de amploare. Cu submarinele stau prost, sateliţii nu sînt schimbaţi şi modernizaţi suficient, aviaţia se restrînge şi planurile de viitor sînt modeste, chiar dacă dpv al performanţelor tehnice stau bine. Scutul ar putea fi exact cantitatea care să încline balanţa, în sensul că Rusia pierde încrederea în capacitatea ei de a da un răspuns devastator. În aceste condiţii, singura strategie care îi rămîne la dispoziţie este riposta la primul semnal de avertizare. Adică să utilizeze tot armamentul nuclear în cazul în care identifică o ameninţare iminentă. Fără timp de reanalizare. Chestie de cîteva minute şi cu răspuns global, nu gradual. De ce? Într-o măsură importantă şi din cauza scutului, care nu va fi prea eficient la un atac masiv, şi pentru că rachetele ruseşti de la sol sînt mai vulnerabile şi modificările geopolitice au împins limita amplasării lor mult mai spre est, deci mai departe, mai ales pentru rachetele de rază medie şi scurtă. Amplasamentele rachetelor antirachetă devin ţinte prioritare, nu e nevoie de prea multe rachete nucleare care să treacă prin scut pentru a le face praf şi pulbere, împreună cu sute de kilometri pătraţi din jur.

Noua doctrină militară rusă, aprobată recent, permite folosirea armelor nucleare chiar dacă Rusia nu este atacată nuclear, în condiţiile în care îi sînt ameninţate interese vitale. Ceea ce denotă o schimbare exact în sensul abordării americane. De altfel, sună a preemptive strike.

În general, cheltuielile şi timpul necesar pentru inventarea şi dezvoltarea de sisteme defensive vor fi mai mari decît pentru sistemele ofensive, dar intenţia americano-occidentală vizează posibilitatea ca peste 10-15 ani Rusia să se afle, fie şi temporar, într-o situaţie de inferioritate clară. Riscurile vor fi atunci imense.

Lumea e nervoasă

Ieri

OTV – emisiune despre autonomia pe care o forţează ungurii. La telefon un telespectator enervat îi spune realizatorului cam aşa: „nu sînt români numai în cele 3 judeţe (vizate de unguri pentru regiune autonomă) şi piticul Boc cu ceata lui de Muppets să nu creadă că vom sta cu mîinile în sîn”. Reacţia relizatorului – minimă. Nu i-a atras atenţia cu „ai grijă cum te exprimi”, nu tu vorbă despre amenda CNA, nu i-a închis telefonul. Doar a încercat să o dea cotită cum că prost nu e ăla care cere ci cel care dă, destul de abilă abordare, de altfel.

TVRM – final de emisiune pe teme de cum se circulă, parcagii, semne de circulaţie aiurea, incompetenţii puşi pe pile politice. Realizatorul, enervat, încheie cu „să se ducă dracului piticul porno Boc” şi anunţă că tema următoare va ataca problemele care dor acum, „că guvernanţii au înnebunit de tot„. În platou, invitaţii, 2 colonei de poliţie, zîmbeau aprobator.

Airbagul Boc va rezista la impact?

Tic, tac

„Scutul” antirusesc nu apără de buzduganul antiromânesc

Mi-e tot mai greu. Nu îmi place să consemnez. Nu îmi place (exprimare eufemistică) rolul de obsevator pasiv. Ca individ şi ca element al unei categorii, fără îndoială, cuprinzătoare. Nu îmi place nici dualitatea tot mai accentuat schizofrenică dintre viaţa de zi cu zi şi absurditatea discursului sau ticăloşia transformărilor din societate.

România se află într-o situaţie mult mai gravă decît în 1989. Nu ştiu dacă starea de nemulţumire este mai răspîndită decît atunci şi ştiu că nu există nici o intenţie din exterior de a „ajuta” la răsturnarea situaţiei. Dimpotrivă, convine (unora) agravarea ei.  Starea de nemulţumire poate fi influenţată, citeşte atenuată, prin metodele cunoscute. Uzura internă însă nu o poate nimeni opri cu alifii de picior de lemn. Statul a murit, acum văd cum pierim ca naţiune. Nu cred că există ieşire paşnică. Nu ştiu dacă există ieşire cu şanse de succes, dar nu astfel se pune problema cînd explodează ceva. În nici într-un caz nu dezbaţi viteza exploziei sau clasificarea tipului de explozie. Văd în schimb cum creşte o nemulţumire tot mai avizată. O parte din cei care se complăceau în complicitate, prin tăcere, au început să fie mai activi. Poate şi ca o reacţie instinctivă pentru că le sînt ameninţate interesele sau reduse perspectivele, poate şi din alte motive „egoiste”. Totuşi, şandramaua se va prăbuşi peste toţi, iar paradisul de aiurea care să-i primească nu e pentru oricine. Dacă a mai rămas vreun colţ de paradis neameninţat.

Hai că există o sincronicitate. Mergea televizorul pe Realitatea pentru că se afla şi Mircea Dogaru prezent la o emisiune. Concluzia lui: ne aflăm într-o situaţie mult mai gravă decît în 1989, „pentru că atunci eram loviţi doar în stomac”. A continuat cu: „vom încerca să detensionăm situaţia pentru a salva statul” (aici e optimist, statul român nu mai există, dar înţeleg, avem încă forma şi oamenii şi o pace internă).  

Ţara se împarte pe regiuni după placul ungurilor şi al prietenilor de prin UE. La jaful „obişnuit” comis de străini ne-a fost aruncat în spinare sacul împrumutului fmist, venit peste criza de fond a sistemului occidental care crapă, peste largheţea tăricenistă care consuma deficit (pardon, genera) cu polonicul, peste prostia bocistă şi peste nebunia (uneori interesată, alteori  sinceră) băsesciană. Sîntem în continuare prinşi în discuţii (televizistice, politice) colaterale. Totuşi ceva începe să se simtă. Victoria lui Băsescu a consumat ultimele rezerve de energie ale unei imposturi. Acum se topeşte zăpada odată cu iluziile. Poate că ar trebui să le mulţumim torţionarilor FMI. Nu ne-ar fi pus la cazne dacă nu era nevoia bancherească, aşa le-am încasat pe toate la un loc. Alienşii care ne conduc devin tot mai străini, tot mai ciudaţi, pînă cînd vor părea groteşti şi periculoşi pentru mult prea mulţi.

 Probabil unii trăncănitori mai abili încearcă să mute accentul spre pegra de afaceri băştinaşă, probabil încă le merge mult peste aşteptări. Picătură cu picătură, tot mai mulţi vor vedea dincolo de corupţie şi clientelism. Garnitura robinetului s-a slăbit, picătura devine firicel de apă. Salarii micşorate, pensii ciuntite, şomaj extrem, datorie externă de neplătit care trebuie „servită”. A intrat în luptă artileria grea a realităţii. Cît timp şi cît de mulţi vor mai sta cu ochii închişi? Cît timp străinii care deţin economia românească şi transferă averea românilor afară vor mai rămîne invizibili? Străini care depind de exploatarea resurselor naturale, umane, a capacităţilor industriale româneşti şi de piaţa românească. Nu au unde să fugă cu sursele bogăţiei lor pentru că nu pot fi mutate.

Cît timp?

 P.S. Ce rost are scutul ne spune MAE, prin vocea media, mai clar, mai amuzant şi mai tembel decît îmi imaginam. Nu găsesc comunicatul pe saitul lor, sper mîine.

Due(l)(t)

Toată lumea pare fericită că vom avea scut. Ce să mai zici? Că prostia se plăteşte? E suficient să privim în jur.

Una din ele va primi Oscarul pentru rol secundar, cred. Nu mă trage inima să scriu despre lucruri serioase. Deocamdată mi se pare suficient că se întîmplă. Something is in the air.

panta rei odată!

După ce m-am ţinut 3 postări la rînd de filme, am tupeul, privind la televizor, să afirm că omenirea suferă de sindrom down. Adică am ajuns jos de tot. Mai down de atît… se poate, dar nu e indicat.

E iarnă! De aia apare fenomenul suspect, pe bază de apă rece, cu aspect iniţial pufos şi culoare albă. Fenomen aparent cunoscut speciei, ba chiar şi civilizaţiei. Există descrieri, se pot vedea picturi, mai încoace în istorie apar şi înregistrări video. Amundseni absurzi au înotat pînă la brîu în fenomen pentru a înfige steguleţe la poli, în regiuni copleşite de fenomen.

Acum înţeleg. Încălzirea globală nu e temută ci dorită! Doar perversitatea politică şi ambiţia verzilor (ce nume suspect, dacă vroiau să fie credibili s-ar fi numit albii) de a fi băgaţi în seamă au transformat o dorinţă fierbinte (le am cu adjectivele!), puternică, în teamă mimată. Omenirea vrea să uite fenomenul albicios. Omenirea s-a săturat de gheţari, calote, puf viscolit şi de ruşi, cu gazul lor cu tot. Omenirea nu mai vrea apa albă cristalizată decît în rezervaţii de schi şi săniuş, în thrillere şi horroruri climaterice. Nu mai vrem ca Radu Mazăre să ajungă cu greu la aeroportul care trebuie să-l verse pe plajele de la Rio. Gata! Politicienii să facă ceva, acum, imediat! Încălzirea globală să fie transformată în realitate, prin decret. Iarna şi orice propagandă în favoarea fenomenului să înceteze! Să terminăm cu defetismul anti încălzire globală. Avem nevoie de ea, să o întîmpinăm cu inimile deschise. Fii ai soarelui, aruncaţi lanţurile de iarnă, bocancii de puşcăriaşii ai grămezilor de apă agregată într-o stare nenaturală (nu contează ce aţi fost învăţaţi în şcoală – aţi fost minţiţi!), aruncaţi lopeţile, simbol al încovoierii sub opresiunea apei solidificate abject, priviţi monstrul fleşcăit în ochi şi întoarceţi-i spatele.

E iarnă. Ce ciudat!

(jos, jos de tot)

P.S.  Fetiţa cu codiţe făcute colăcel nu a mai primit portocala. Ea nu crede. Americanii par cuprinşi de lehamite. Nu găseşti popoare iubitoare ca al nostru prin toate coclaurile, unchiule Sam!

3 (şi ultimul)

Portocaliul pare să fie o culoare periculoasă. Cel puţin aşa ni se sugerează prin coduri. Să vedem cît de daltonişti se dovedesc ucrainenii, dacă aleg o fetiţă cu codiţe împletite, strînse ghem, sau nu.

Mai erau 2 filme. La The blind side am decis că nu mă mai uit. Nu am verificat care mai e lista nominalizaţilor. Iniţial erau cele 10. Dacă a mai dispărut vreunul… fiecare alege onomatopeea dorită.

An education te face să regreţi, din nou – în cazul meu, epoca. Se petrece la începutul anilor 60, în Anglia. Nu eram încă născut, dar n-are importanţă. Film englezesc. Se vede, pînă şi asfaltul respiră meserie. O paranteză. A serious man se petrece pe la  început de ’70. Voi face o afirmaţie categorică. Cinematografia trebuie împărţită, pe lîngă epoca filmului sonor şi cea a filmului mut sau a epocii color vs alb-negru, în filmul de dinainte sau de după expansiunea telefoniei mobile. Nu cred că trebuie să argumentez. Am plasat paranteza aici pentru că diferenţa a reieşit mai izbitor prin comparaţie, avînd ocazia să văd filmele unul după altul. Se înţelege că telefonul mobil distruge filmul, sper. Închid paranteza. An education e un film plăcut, uşor, foarte în ton cu relaxarea filozofică care domină filmele în ultima vreme. În opoziţie cu încrincenarea (azi sînt axat pe maniheism). Pe de-o parte e bine. Dacă vrei să lupţi cu tîmpeniile politically correctnessului trebuie să nu faci valuri. O atitudine de bun simţ, o prejudecată sănătoasă, combaterea isteriei, combinarea(!?) binelui şi răului în aşa fel încît să-i toceşti colţii celui din urmă, cam acestea ar fi armele utilizate. Bine, nu te atingi de tabuurile mari, vorbim despre filme nu despre revoluţie. Toţi joacă bine, englezeşte cu măsură, puţin americanizat pe alocuri, să nu uităm că America e un imens ghetou care are nevoie de clişee şi doar de acolo se scot banii cei grei. Carey Mulligan se potriveşte cel mai bine cu rolul. Nu e Audrey Hepburn, e o actriţă bună în vremurile care i-au fost hărăzite. Un film în care nu se dă cu toporul, ba chiar se ascultă muzică bună, se fumează, se trăieşte puţin în păcat, neviolent, nu foarte dramatic sau pervers. Hoţii nu sînt perfecţi, părinţii nu sînt complet cretini, profesoarele nu sînt chiar atît de închistate, dar nici sidneypoitierice, adolescenţii nu te fac să vrei să schimbi specia. Nu am concluzii şi nici nu cred că există.

Up in the air ar fi cel mai bun dintre filmele comune dintre nominalizaţi (iniţiali, aparenţi, nu-mi mai bat capul cu logica şi criteriile oscaristice). Sper ca Vera Farmiga să ia Oscarul la categoria ei. Pentru că a fost teribil de sexy într-un rol interesant, dacă te gîndeşti. Se pare că eu m-am gîndit. Probabil îl va lua cealaltă, Anna Kendrick. Un film probabil plătit integral de către American Airlines, dar chiar nu deranjează. Un film despre criză. Cumva pe dos, cu precauţie, dar nu lipsit de inteligenţă. Văd disidenţi peste tot. Altfel, un western. În rolul pistolarului singuratic, Clooney. Condamnat, nu e prea limpede de ce, să rămînă singur. The lonely rider cu avion în loc de cal. Imaginile aeriene dintre scenele filmului punctează excelent golul sufletesc. Amestec de optimism(!?) – salvaţii pe cei mai tineri! – cu fatalism, aici intră cam tot poporul şomer. Ar fi bine să faci ce ai de făcut atunci cînd e timpul, chiar împotriva carierei (ce blasfemie!) sau a ambiţiilor recordistice de tip american (ce blasfemie!). James Bond (privatizat) fără license to kill (cu pistolul). Sper că nimeni nu a înţeles nimic. Un film la care poate te uiţi pînă la capăt… aici aş mai fi adăugat ceva, dar e totuşi doar un blog. Computerul, alt blestem. Se vede şi în film de ce.

ta ta

 

Viaţa ca un film prost 2

Remake la postarea de ieri? Cred că nu.

Voi relua o observaţie de ieri, totuşi. Dacă îi lăsăm pe americani să instaleze rachete antirachetă pe teritoriul nostru, indiferent de amploarea unei confruntări nucleare dintre ruşi şi americani, noi vom pieri cu certitudine (o certitudine certă; se va vedea de ce am adăugat paranteza). Acestea fiind scrise, să continuăm filmul despre filme.

Să elimin întîi pe Up. Un desen animat trist. Poate nu e aşa, i-am acordat cîteva minute la început şi alte cîteva pe sărite. Pare mai mult un film pentru bunici nostalgici. Se poate considera că am dat rasol.

Despre un film bun:

Era să sar peste A serious man. Din cauză de tarantinită. Aş fi greşit. Cel mai interesant film dintre toate cele 8 văzute (se pun şi Precious, unde fiecare minut e un coşmar şi cele 10 minute pierdute ar trebui să-mi confere automat dreptul la pensie, şi Up, care nu prea avea ce căuta în categoria respectivă de la bun început). Nici fraţii Coen – regizori, scenarişti, producători ai filmului – nu sînt cunoscuţi a fi prea întregi la cap. Artistic vorbind. Nici în A serious man nu lipseşte o doză de zgubilism. Un film etnic, cum ar spune americanii, dar ce diferenţă faţă de etnicul Precious! Din capul locului trebuie să recunosc că nu l-am înţeles. Mă face să mă gîndesc, mă bagă în ceaţă, mă trimite pe urmele personajului principal sau încearcă să mă ferească de greşeala acestuia (care?). Dacă există un răspuns, o explicaţie clară, indubitabilă, pentru mesajul filmului, mie mi-a scăpat sau nu am cunoştinţele necesare să îl/o înţeleg. Avem de a face cu o parabolă, despre partea asta sînt sigur. Oare? La ce? Îndepărtarea de tradiţie? Posibil. Prin prisma reperelor noastre, filmul ar ilustra o tragedie. Totuşi, parcă pentru prima dată înţeleg că pînă şi în/pentru tragedie ar fi loc de nuanţă. Acesta ar fi un plan. Alt plan ar fi cel al certitudinii date. Fizicianul care recunoaşte că nu înţelege paradoxul lui Schrodinger, însă înţelege matematica prin care acesta se exprimă, soţul credincios, tatăl calm, profesorul corect, evreul integrat pînă la ultima rotiţă în comunitate, care face tot ce trebuie şi ce înţelege că se aşteaptă de la el, e blestemat. Exprimă o certitudine raţională. Toţi cei din jurul său îi sînt inferiori, nici unul nu prezintă nici pe departe corectitudinea sa, dar toţi par să fie integraţi mult mai bine în lume. Trăiesc într-o certitudine naturală. Singurul individ care se apropie de certitudine prin meserie, devine din ce în ce mai ezitant, pînă cînd face greşeala finală, trece le cap du non retour. Oare? Face o alegere despre care ştie că nu e bună, pentru care se frămîntă. În contrast izbitor cu ţăranca din Galiţia de la începutul filmului care nu ezită să lovească în posibiliul dybbuk (strigoi?). Trăsniţii de Coen pun semnul întrebării şi în genericul de final, în cast, după dybbuk, aşteptîndu-se probabil ca unii ca mine să încerce să afle de acolo care ar fi fost intenţia lor. Nu ştiu. Blestemul pe care îl aruncă asupra viitorului şi pe care băiatul lui  îl vede sub forma tornadei e real, se va întîmpla datorită lui, slăbiciunii de o clipă sau era scris? Poate blestemul datorat crimei din Galiţia, de demult, dacă strigoiul nu era strigoi. Cum vorbeşte Dumnezeu (Haşem) cu tine? După ce vezi filmul, scena cu primul rabin, cel tînăr, nu mai pare o glumă, iar obsesia respectivului cu parcarea din spatele clădirii, ca o formă prin care Dumnezeu îţi atrage atenţia asupra lumii, nu mai pare o obsesie amuzantă. Rabinul cel bătrîn îi confirmă puştiului că Dumnezeu i-a vorbit prin cîntecul lui Jefferson Airplane? Poate. Poate refuzul tatălui de a accepta consecinţele (doar financiare?) abonamentului la Columbia Records, făcut pe ascuns de către puşti, e o crimă. Poate personajul principal nu are vină nici cînd schimbă nota coreeanului, în definitiv acesta îi declarase că înţelege paradoxul pisicii moarte-vie (dybbuk-ul fizicienilor?), ce mai conta certitudinea matematică, la care picase. Nici nu ştim ce urma să se întîmple, poate tornada vieţii trecea fără urmări. Nu prea cred. Don’t you want somebody to love when the truth is found to be lies and all the joy in you dies? Îndemnul de la începutul filmului „receive with simplicity everything that happens to you” îmi pare tot mai imperativ.

P.S.  Acum au rămas doar 9 filme nominalizate pentru cel mai bun film. A serious man nu mai era (pe saitul Oscarurilor). Să primim întîmplările vieţii aşa cum sînt.

Viaţa ca un film prost

La propriu.

În vreme ce bursele cad un pic, de unde se vede că se găsesc întotdeauna imbecili care nu se învaţă minte şi mai cred că bursa ca sursă de alimentare cu bani pentru afaceri corecte există încă, în vreme ce diverşi sorosi dau tunuri cu specularea monedelor, în cîrdăşie cu agenţiile de rating care  desemnează ţintele, probabil şi în acord cu mari căpetenii ueiste care mai dau astfel cîte un balon de oxigen fraţilor americani pe seama ţăranilor spanioli, portughezi, greci (români nu, noi pregătim o ţintă mare pentru armele nucleare ruseşti, ce să-şi mai bată capul cu morţi docili ca noi), în vreme ce americanii continuă să provoace China (logic, confruntarea s-ar putea să fie nevoie să înceapă mult mai devreme, imperiul american scîrţîind din toate încheieturile) ca să-i testeze reacţiile, în vremea asta eu mă uit la filme.

Mi-am propus să văd filmele nominalizate pentru Oscar, cele 10 nominalizate la categoria cel mai bun film. Bine, doar 9, că la Avatar nu mă uit. Dacă e să ia toate premiile n-are rost şi, oricum, aştept jocul. Aşa e acum. Altădată, la întrebarea „ai citit cartea?” se răspundea cu „aştept filmul”. Acum la „ai văzut filmul?” răspunsul corect e „aştept jocul”.

Mare greşeală! Mare de tot.

Mai am unul şi, dacă adun suficient curaj, mai încerc cu altul la care am cedat, e drept nici nu mai aveam timp sau energie nervoasă după deprimarea anterioară.

Să încep cu cel mai periculos. Sub nici o formă să nu încerce cineva să se uite la Precious. Există căi mult mai umane de sinucidere sau de intrare în catatonie. Am văzut vreo 5 minute de la început şi alte cîteva pe sărite. Credeţi-mă pe cuvînt, e o experienţă traumatizantă pentru privitor. Cei care pot urmări filmul ăsta de la cap la coadă trebuie stocaţi pentru eventualitatea unei invazii extraterestre, ar fi, cu siguranţă, cea mai bună armă a noastră, nimic nu le poate clinti psihicul.

Cine spune alienşi, spune District 9. Nu e prea rău. N-are ce căuta printre nominalizări… stai, stai, nu, prin comparaţie are. Actorul principal joacă foarte bine într-o transformare şi de atitudine şi… Film sud-african. Are ceva primar, mai altfel decît belfăreala holywoodiană. Cea mai interesantă latură e foarte fin schiţată în dezumanizarea „firească”, plasată într-un viitor apropriat, uşor de recunoscut ca prezentul cel mai prezent. Nu e plictisitor, clişeele sînt integrate cursiv. Poate fi privit după-amiaza, cu floricele de porumb la îndemînă. Final decent. Deşi ar fi trebuit să mă pună pe gînduri uşurinţa cu care am intrat în jocul societăţii schiţate acolo, îmi dau seama că am acceptat-o deja.

Filmele lui Tarantino sînt demente, nu neapărat proaste. Inglourious Basterds e dement, cretin, pe alocuri abject. Prost. Bine, Tarantino nu face filme, adună tablouri. Aşa e şi cu tîmpenia asta. Tabloul de la început şi cel din tavernă sânt bine făcute, ca două poveşti scurte. Demente şi astea. Fără îndoială. Brad Pitt are un rol de rahat. Dialogul e, pe alocuri, bun – altă caracteristică tarantinică cu care abate atenţia de la incapacitatea de a se concentra la ansamblu.  Ansamblul, cît e, dă un film bolnav, de om bolnav, destinat unor primitivi. Satisface obsesii, probabil şi personale. Cine vrea să-l vadă ciuruit pe un Hitler grotesc de către un psihopat evreu care, anterior, stîlcea cu bîta de baseball un prizonier de război neamţ, după ce „colegii” lui i-au scalpat pe morţi, la indicaţiile Pittului, va primi ce doreşte. Probabil, mă îndoiesc că tarantinul şi-a bătut capul, unii vor găsi vreun simbol scremut pe acolo, poate legat de ideea de film, cinematograf, iluzia pe care filmul în general, ca unealtă, o poate crea. Nu există nici un simbol. 3 roluri sînt bine jucate. Excesele aparţin tot regizorului. Cei de l-au nominalizat sînt la fel de bolnavi.

Concurentul lui Avatar, The hurt locker, e regizat de Kathryn Bigelow. Mi-a plăcut un film al ei, Strange Days, care a fost făcut după un scenariu de James Cameron, pretendentul la coroană din acest an. The hurt locker, hmmm, război în Irak, „războiul e un drog” scrie la începutul fimului şi încearcă să convingă că, pentru eroul principal aşa şi e. Un film prea lung. Nici una din scenele importante nu e credibilă, nici actoriceşte, nici militar, nicicum. Isteriile obişnuite ale armatei americane de film, foarte grijulie să nu omoare dacă poate să urle. Noroc cu echipa de mercenari, probabil englezi după accent, a lui Ralph Fieness, care nu apucă să vorbească prea mult înainte de a fi lichidată de lunetiştii inamici. Lichidaţi, la rîndul lor, de trioul american din care face parte adictidul nostru. Probabil o încercare discretă  de reabilitare a americanilor în faţa englezilor, recunoscuţi pentru profesionalism (şi cîrcătoşenie). Spre deosebire de Tarantino, toate scenele trebuie să ilustreze cîte ceva: nesăbuirea, curajul, camaraderia, stresul, ciudăţenia, umanismul, furia justificată. Didactic. Exploziile sînt frumoase. Puţine, dar bune. Logica lipseşte aproape cu desăvîrşire. Irakienii obişnuiţi sînt de decor, cu excepţia unui puşti clişeu. De ce e un concurent? Pentru că e propus la multe categorii, pentru că David Morse are un rolişor stupid şi băiatul nu ratează învingătorii, pentru că e un film despre războiul din Irak care nu are nimic din adevărurile deranjante ale realităţii. Un film aseptic. 

Gata, am obosit. An education şi Up in the air sînt filme. Nu grozave, nu de Oscar, dacă prin Oscar se mai poate înţelege recunoşterea acordată calităţii, dar filme. Poate mîine.

De la Thomas Jefferson citire

„If the American people ever allow private banks to control the issue of their money, first by inflation and then by deflation, the banks and corporations that will grow up around them (around the banks), will deprive the people of their property until their children will wake up homeless on the continent their fathers conquered.”

În 1913 au cedat cotrolul asupra monedei unui consorţiu de bănci private. Ţările emergentului imperiu UEist au cedat controlul către o entitate supranaţională, transformînd băncile naţionale în filiere ale acestei entităţi. Alte combinaţii banchereşti la nivel mondial, construite în timp, formează o reţea paralizantă care controlează fluxul financiar mondial. Nici grupul iniţial de bănci care a preluat controlul în SUA nu a apărut din senin, dar asta e o altă poveste.

Băncile naţionale nu sînt bune în sine, reprezintă un instrument al statului care îi permite acestuia să exercite o putere mult mai mare decît i-ar permite resursele obţinute prin taxare. Dar şi pentru rău există grade. O bancă naţională subordonată parlamentului e una, o bancă naţională acţionînd independent de reprezentanţii naţiunii este, de fapt, subordonată intereselor private. În contextul actual e integrată reţelei care serveşte interesul privat globalizat. Pretextul vînturat  pentru necesitatea independenţei băncii naţionale faţă de puterea politică formală nu rezistă. Atribuţiile băncii depind de lege, dacă parlamentul vrea, poate să modifice legea, aşa că niciodată banca nu poate primi o garanţie politică absolută că va funcţiona după bunul plac. Puterea băncii şi subordonarea reală  se văd tocmai din independenţa de facto, sprijinită virulent de tot ce înseamnă mijloc de influenţare a opiniei publice.

Treptat, statul a devenit o unealtă aproape complet aservită unei oligarhii care, deşi dispune de multe marionete politice, îşi exercită controlul cu deosebire prin instituţiile financiare, devenite din furnizori de putere pentru stat controlori direcţi ai acestuia. Transformarea se accentuează odată cu campania de globalizare. Diversitatea intereselor naţionale, care nu pot fi dictate numai de ban, a făcut şi face mai complicată stăpînirea de către oligarhiile financiare. Lipsa de omogenitate etnică, religioasă şi nu numai, face din structurile foarte mari  un teren perfect de acţiune. De ce au nevoie de un control politic formal, global, cînd se pare că reuşesc şi prin structurile actuale să domine? Pentru că, dpv al funcţionării economiei, totul este o cacealma. Se apropie momentul cînd puterea bancherească, prin pîrghiile statelor pe care şi le-a subordonat, va trebui să recurgă la forţă pe o scară mare. O lume cu poli de putere care pot supravieţui uraganului reprezintă o variantă înspăimîntătoare pentru bancheri. Nu e deloc întîmplător că toată agitaţia în favoarea globalizării se face în occident, zona dominată total de oligarhia financiară. Atît timp cît există zone care nu sînt integrate sistemului de control financiar într-o măsură care să le facă complet dependente de acesta, rămîne o mare necunoscută în joc. Bancherii nu sînt atît de subtili încît să accepte o astfel de lume (normală).

Există nuanţe, ca peste tot, însă nici cei mai buni profesionişti nu se pot opune curentului dominant. Nu cred să existe vreo speranţă din interiorul sistemului bancheresc. Ultimii 2 ani nu au arătat vreo diferenţă semnificativă între acţiunile din SUA sau UE. Nu există o abordare diferită, ambele s-au grăbit să arunce bani publici către bănci, ambele au acceptat fără crîcnire rolul de vechil, cu populaţiile destinate să preia şocul crizei. Scara la care s-au întîmplat lucrurile e uimitoare. Imensele cantităţi de bani (în parte fictivi, care se vor materializa în devalorizarea monedelor), imposibil de monitorizat, se vor transforma în datorie publică. Ce s-ar fi întîmplat dacă UE nu mergea pe calea americană? În orice caz, lumea ar fi văzut la lucru doua variante, una cu bancheri cocoloşiţi şi alta cu bancheri şi deponenţi (să fim sinceri) lăsaţi să-şi asume (lipsa de) responsabilitate. Comunizarea pierderilor nu e dreptate socială. Cu atît mai mult cu cît, mîine, situaţia se va repeta. Dar, în realitate, nu s-a pus cu adevărat problema abandonării bancherilor speculanţi. Nici pentru o clipă.

Pare destul de limpede ale cui interese sînt apărate.

Adevăratele Oscaruri – 2010

Cel mai bun film:  Avatarul – regia: marea finanţă internaţională; producător de_legat: Mugur Isărescu; regizori secunzi: diverşi; regizori scunzi: Boc; scenariul: se scrie permanent; în rolul principal: poporul român

O saga impresionantă, o poveste fără de sfîrşit. Cea mai mare producţie a tuturor timpurilor. 22 de milioane (+/-) de figuranţi.

New York Times: Epic!
Financial Times: Fabulos! O adevărată lecţie! Un film care trebuie văzut de fiecare bancher.
The Economist: Cel mai bun raport profit/investiţie iniţială din istorie!
Pravda (english edition): !?

Film interzis în China şi copiilor sub 16 ani.

Cel mai bun actor într-un rol principalTraian Băsescu pentru rolul Traian Băsescu din 2009 – Realegerea precum şi pentru rolul Traian Băsescu din bijuteria cinematografică regăsită şi difuzată în premieră în 2009: Palmul de la Ploieşti (working title: Pumnul de la Ploieşti)

Cea mai bună actriţă într-un rol principal: nu s-a putut acorda. Pentru că nu s-a putut.

Cea mai bună regie: un colectiv – pentru filmul 2009 – Realegerea.

Cel mai bun scenariu: S.O.Vîntu şi Viorică Hrebenciuc pentru Miezul nopţii în grădina banului şi răului.

Cu această ocazie s-a aflat de colaborarea intensă pe care Viorică a avut-o cu Clint Eastwood la realizarea filmului Midnight in the garden of Good and Evil. Deşi filmul românesc (director’s cut) a fost vizionat doar într-un cerc restrîns, aprecierile pentru scenariu sînt superlative. Se bănuieşte că regia ar aparţine lui Traian Băsescu. Dacă, potrivit martorilor, S.O.Vîntu joacă magistral (în filmul lui Eastwood rolul său revenea lui Kevin Spacey), Mircea Geoană ar avea o prestaţie submediocră (mult sub interpretarea lui John Cusack). Magia voodoo din filmul eastwoodian ar fi fost înlocuită cu flacăra violet. Tema înscenării s-a păstrat. Consecinţele rămîn de văzut.

Cea mai bună imagine: Miezul nopţii în grădina banului şi răului.

Avem doar o fotografie, dar care denotă atît de multe posibilităţi! Operatorii au vrut (şi a rămas aşa) să fie consideraţi anonimi.

Cel mai bun actor într-un rol secundar: Traian Băsescu pentru 2009 – Realegerea (first release) sau 2009 – Realegerea? (working title).

Aici a ieşit pe un loc secund, care i se potrivea mănuşă.

Nici varianta nici titlul provizoriu nu au fost acceptate de către casa de producţie, care a decis să dea lovitura, obţinînd astfel…

Cele mai bune efecte speciale: un grup interdepartamental, menţiune specială pentru MAE şi SIE, pentru filmul 2009 – Realegerea.

Este singurul caz din istoria cinematografiei cînd acelaşi colectiv este propus şi la acordarea premiului Nobel pentru fizică. Efectul accelerării localizate a timpului în secţiile de votare din străinătate se consideră a fi o descoperire revoluţionară care poate da naştere unei noi teorii a relativităţii extrem de restrînse, dar cu efecte extrem de generalizate.

Cea mai bună actriţă într-un rol secundar (best supporting role): Elena Udrea pentru filmul Convorbirea telefonică.

Un rol complex în care Elena Udrea o sprijină (supports) pe Elena Udrea, ea nefiind Elena Udrea.

Cea mai bună scenografie: Robert Turcescu pentru scena jurămîntului din 2009 – Realegerea.

Cel mai bun film străin: nu se poate acorda în România pentru că toată populaţia joacă într-un film care îi este străin.

După o scurtă, dar convingătoare, convorbire telefonică (alta, nu filmul), se acordă premiul pentru

Cel mai bun producător de film: Conu’ Costache Dinu Patriciu pentru Palmul de la Ploieşti.

Demenţa

Obama to seek major increase in nuclear weapons funding

Nu cred că am simţit vreodată mai clar limitele comunicării. După ce am citit/aflat de noua mişcare, sinele meu a tăcut. Greu de explicat. Nu am fost surprins, nu mi-a amorţit mintea în faţa unei noi dovezi de ipocrizie, de mizerie umană, de strategii absurde şi periculoase. Nu e nouă nici logica inversă, orwelliană, după care se ghidează şi cei care decid şi cei care transmit mesajul, răsucind şi aburind tot ce se poate răsuci sau aburi. Nici jena sesizabilă care îi cuprinde pe unii care nu mai pot învîrti minciuna tot mai groasă nu e chiar nouă, doar rară. Nu m-a cuprins deznădejdea, am fost doar, pentru un timp, în vecinătatea unei certitudini a cărei concluzie ar putea suna aşa: sîntem terminaţi.

Certitudinea care mi-a produs tăcerea interioară, o detaşare a raţionalului ca după cea mai măiastră şi argumentată pledoarie prin care şi-a încheiat rolul şi rostul, este aceea că trăim în plină demenţă a sistemului. Nu mi-a părut nici rău, nu a venit nici repulsia sau ura. Nu ar avea nici un sens.  Dacă un Joe Lieberman e psihopat sau Obama e un mincinos cu o ambiţie nemăsurată, dacă unor deştepţi care se cred deştepţi li se pare că au mai făcut o mişcare deşteaptă pe tabla de şah strategic, dacă asupra puterii complexului militar-industrial-ştiinţific (tot uit să pun discursul de adio al lui Eisenhower – cu subliniere pe partea în care avertiza asupra pericolului coruperii şi subordonării cercurilor ştiinţifice) nu cred că plana vreun dubiu, nu am avut pînă acum certitudinea că monstrul are o viaţă a lui, independentă de numărul şi poziţiile ocupate de demenţi cu acte în regulă, de arivişti, de lacomi sau de genii.

Bani oricum aveau, un mesaj de ameninţare sau momeală pentru o nouă vînare de vînt printr-o altă cursă a înarmărilor nu era necesar, astfel de lucruri se ştiu, nu e nevoie de tam-tam. Contextul le e profund defavorabil, momentul stupid ales. Ce mai contează o porţie de ridicol pentru premiantul Obama la butoiul de ridicol în care l-au aruncat cînd i-au dat Nobelul! Ce mai contează credibilitatea! Oricum nu le pasă, oricum vor porni la război cînd şi unde vor. La fel de sigur cum vor da faliment. Multe dintre cele prinse în articol sînt cunoscute într-o măsură sau alta.

Totul este atît de inutil sau de gratuit încît cred că ne aflăm în faţa unei manifestări evidente de nebunie a sistemului, ca un gest complet nelalocul lui care, dacă i s-ar întîmpla unui individ, ar şoca imediat pe cei din jurul său.

Nebunie periculoasă cînd dispune de jucării de megatone echivalent TNT. Noi ar trebui, probabil, să ne temem de armele nucleare iraniene, care nu există, sau de vreo bombă atomică rătăcită în sacoşa unui terorist. Bombă ajunsă acolo pentru că, nu-i aşa, există arsenale nucleare care nu mai prezintă siguranţă. Uhum. Se înţelege că şi cel american ar fi unul dintre ele. Atunci trebuie modernizat şi pentru asta trebuie construite noi facilităţi, de utilizat la inventarea şi testarea unei noii generaţii de bombe. Să se simtă în siguranţă(!?) dacă semnează un nou tratat cu ruşii prin care să mai rămînă doar cu 1675 capete nucleare de fiecare. Uhum. Dacă nu se face astfel, psihopatul Lieberman ameninţă că turma lui de republicani nu ratifică. Acelaşi individ a forţat recent aprobarea în senat a unui pachet de sancţiuni înpotriva Iranului care, dacă vor fi puse în aplicare, vor constitui un act de război împotriva unei ţări care nu deţine nici o armă nucleară. Uhum. Exact acum, cînd banda lui Blair a fost dezonorată public pentru minciuna cu armele de distrugere în masă care a dus la invadarea Irakului. La instigarea Liebermanului şi a altora suferind de aceeaşi boală. Care se vede a fi boala  sistemului.

Nu există cămaşă de forţă pentru sistem.

––

Am să adaug transcrierea unei  bucăţi mici dintr-un dialog interesant (pentru cine are chef şi timp) care ilustrează bine, zic eu, starea de saturaţie la care încep să ajungă americani care observă şi gîndesc.

It is us versus them.  It is a class war, it’s the people who already have money using the state against the rest of us.  Left, right and center and libertarian and everybody oughta be at least agreeing on the shape of the conflict.

There’s an entrenched elite right now that is just all about protecting themselves.

The problem with these guys that we are talking about today and how these people who fail over and over keep rising up and getting more powerful and more control over our lives … it’s like an aristocracy … this was supposed to be a meritocracy, they didn’t want to live in a rigid system where is all about what family you were born into or what corrupt privilege you happen to get. Granted, it’s hard to make that work in a clear way but there’s a scale here and we are way on the King George end of the scale these days. … They’re fewer and fewer good jobs out there and they’re taken out by the sons and daughters of this entrenched elite. And in that sense there really is a class war.

Eu cred că s-a trecut dincolo de un război de clasă (chiar şi în sensul unei ostilităţi crîncene care şterge deosebiri ideologice numai ei să cadă) sau de o stare prerevoluţionară, cred că întreaga reprezentare despre (posibila) organizare politică a omenirii pîrîie din temelii. Cumva ne-am atins limitele şi nebunia sistemului le expune tot mai crud.