Monthly Archives: Martie 2010

Rostul se află dedesubt

(şi un posibil început de definiţie pentru un verb care nu există; poate nici nu e verb)

a delibera

Trăim între amintire şi speranţă.

Locul dintre îl numim evidenţă. Dacă sîntem provocaţi să îl numim cumva.

Evidenţe: Nu am mai scris pe blog. Nu e chiar primăvară. Nu am ieşit încă din criză. Sînt evidenţe pentru că îmi amintesc (ne amintim, eventual) că am scris pe blog, cu oarecare regularitate. Că la sfîrşit de martie se întîmplă ceea ce recunosc ca primăvară. Pentru că anumite criterii de evaluare a stării economice (de la portofelul personal pînă la cifrele politicienilor) erau mai bune în urmă cu doi ani.

Speranţa ar consta în repetitivitatea (posibilităţii) amintirii (pot să-i spun în funcţie de context experienţă, pregătire, antrenament, nu contează). Toate sînt amintirea unui efort sau unei stări din trecut pentru o speranţă din viitor. O speranţă de mai ceva, de cam la fel, de mai puţin (ceva negativ) prin comparaţie cu amintirea. Nostalgia reprezintă doar amintirea amintirii, fără speranţă.

Amintirea şi speranţa se raportează la timpul fizic, biologic, real. Evidenţele se raportează la o stare de timp zero pe care o receptez ca independentă de scurgerea timpului fizic (deşi nu este independentă). Abstractizăm, formalizăm (în sens matematic), inventăm reguli care ar decurge din principii. Ne raportăm prin aceste metode la un timp al principiilor, al filozofiei, poate o subclasă a unui timp al lui Dumnezeu. Un timp în care toate există (sau pot exista ca un rezultat al înţelegerii principiilor şi consecinţelor care decurg) într-o stare nealterată şi nealterabilă. Ni se pare.

Sîntem fiinţe finite care purtăm ca ale noastre doar amintirile. Genele, cunoştinţele nu ne aparţin. Le primim, fără voie sau prin alegere. În timpul real ne rămîn doar ca amintiri pe care ne bazăm pentru a face corelaţii pe care să le comparăm cu amintiri şi corelaţii de amintiri. În speranţa că vom ajunge undeva, vom obţine ceva, vom evita altceva, vom descoperi (ce anume, altă corelaţie?).

Timpul filozofic a ajuns să ne fie duşman, să ne fie făcut duşman. Pentru că speranţa nu trăieşte în abstracţie şi formalizare, pe de o parte. Pentru că nu sîntem algoritmi, dar se doreşte să devenim, pe de altă parte. Pentru noi s-au inventat (de către oameni) numerele aleatoare, care nu există în lumea fizică. „Dumnezeu nu joacă zaruri” se pare că ar fi spus Einstein. Dumnezeu nu ne-a făcut să dăm cu zarul, îmi permit să mut imaginea într-un plan mai puţin abstract. Putem bîjbîii cît cuprinde, nu despre asta e vorba. Nu cred că trebuie să evaluăm speranţa. Pentru că ne minţim. Ori algoritmii care ne sînt construiţi pentru a ne cuprinde ţin de simulări, de rostogoliri de numere aleatoare după principii matematice, destinate unor mulţimi matematice. La fel, statisticile devin amintirile altora (sau ale nimănui) prin care ar trebui să le înlocuim pe ale noastre. Mă îndepărtez.

Vroiam să remarc aici că viaţa omului nu se desfăşoară în timpul principiilor, acolo ne jucăm, fericirea ţine de timpul care trece plin, nu de formalizarea lui şi respectarea regulilor… acelea. Regulile noastre există, doar că nu le putem exprima atît de bine (deci nu le putem formaliza) încît oricine, oricînd, să le recunoască din respectiva formulare. Regulile le trăim şi nu văd cum am putea inventa reguli care să ne facă mai fericiţi, pentru că ar fi produsul unui alt plan al existenţei, unul fără amintiri şi fără speranţă.

(mpm)  Road to nowhere – Talking Heads

Well, we know where we’re goin’
but we don’t know where we’ve been.
And we know what we’re knowing’
but we can’t say what we’ve seen.
And we’re not little children
and we know what we want.
And the future is certain
give us time to work it out.
Anunțuri

Un posibil răspuns pentru Draghi

Cum comentezi puciul esuat a lui Bolcas?

Din punctul meu de vedere PRM-ul ar fi avut de castigat daca ar fi fost condus de Bolcas. Pe Vadim l-am suspectat mereu de un ego-nationalism de opereta, o diversiune similara cu Jirinowsky in Rusia, tocmai pentru a decredibiliza si vulgariza (in sensul peiorativ al cuvantului) miscarea nationalist-elitista din Romania.” (Draghi Puterity)

„Puci” nu e cam mult? Nu ştiu exact ce se întîmplă acolo. Cînd erau în parlament, parcă erau mai mulţi… mulţumiţi.

Vadim nu e Jirinovski, iar naţionalismul, dacă e numai elitist, atunci nu este deloc. Problema lui Vadim din ultimii ani stă în erodarea celui de-al şaselea simţ politic, tocit mult. Cu un plus de rigiditate, de iritabilitate, în plan personal. O uzură vizibilă şi foarte explicabilă.

L-am văzut pe Bolcaş des în ultima vreme, el era la televiziuni (şi Funar, care ieşea la bătălie pe teme dure şi era placat la rupere de haitele RealităţiiTV), cu excepţia showurilor lui Vadim, de oră şi audienţă de vîrf. Un Vadim folosit de PSD, din nou, din păcate. Din păcate (altul) a fost şi sabotat, tot de hrebenciuci. Pentru că aşa scrie la mizerabilul scenariu.

Bolcaş nu are nici un fel de impact. E un causeur aproximativ, un tip civilizat, cam iritabil (la fel ca Vadim, dar mai slab în reacţie), ezitant (Vadim e invers, se avîntă cînd nu e cazul).

Naţionalismul românesc e în bună parte confiscat, la nivel electoral, de PSD – de asta şi pierde în Ardeal, unde naţionaliştii români văd probabil mai clar nimicul pe care îl „livrează” PSD de atît timp. Cînd nu e aliat pe faţă cu ungurii. Că nu mai văd în PRM alternativa, e problema PRM.

Naţionalismul cu globalismul nu pot trăi împreună. Vadim sau Bolcaş sau Funar, oricare ar fi, nu va face nimic cu fundul în două luntre. Nu trebuie să dai cu pietre, dar dacă nu construieşti un set de idei ferme care să combată sistematic ideologia globalistă, atunci ce rost mai are? Oricum, stăpînii cred că acum ar fi momentul să spulbere definitiv PRM. Poate vor reuşi. Ura elitistă îndreptată împotriva lui Vadim e cît se poate de autentică. Iar in problemele fundamentale Vadim nu a greşit. Să-i văd pe Toinette şi pe Victoraş cum vor împiedica regionalizarea şi masacrarea constituţiei şi parlamentului. Îi văd, nici scaunul lui Geoană nu par să fie capabili să-l menţină, deşi constituţia e foarte clară. Sau îi ajunge blestemul pentru 2003, de avem acum o „dublă suveranitate” (vorba vine, e la fel ca incompatibilitatea dintre naţionalism şi globalism) care le (ne) iese pe nas ?

PRM fără Vadim nu există. Un fapt. Dacă s-a ajuns într-un punct mort, să-i văd pe toţi naţionaliştii ăştia, care au ajuns la PSD (80%) şi PD-L, că fac ceva. Să refacă PUNR-ul, de exemplu. De care s-a ales praful prin Gavra, Tabără şi alţii, toţi unul şi unul.

Mai trebuie menţionat un lucru. Dacă autorităţile statului român vor să-l spulbere, cît şi ce poate face un partid care se luptă cu statul? Dacă Hrebenciuc nu îl întorcea din drum pe Geoană, cînd ajunsese deja la TVR, în miercurea dinainte de primul tur, aş fi crezut că există o urmă de dorinţă în PSD pentru a rupe alianţa de facto dintre cele 3 partide agreate de străini. Nu există. PRM, cu Vadim sau cu altul, nu va putea realiza nimic pînă cînd blocul slugilor străinilor nu va fi spart. Nu se poate din afara lui. Dacă nu o fac patrioţii care se presupune că ar mai exista pe acolo, nu o va face decît o revoluţie, cînd va veni şi cu toate consecinţele urîte.

Se poate trăi în mizerie şi sclavie. Asta facem acum. Eu cred că există un punct de la care se va naşte o reacţie, impusă de o combinaţie dintre demnitate şi interes, dacă nu şi de instinctul de supravieţuire. Poate mă înşel. Doar şi americanilor, nemţilor sau francezilor le place să fie scuipaţi în ochi, chiar şi cu o cămară ceva mai plină.

Imaginarul bolnav se hrăneşte cu minciuni

Minciună sau dezinformare sau prostie sau lene şi conformism cît cuprinde. Lipsă de standarde de calitate, nivelare în jos, simularea stimulării egoului, mimarea familiarităţii, mimarea competenţei, lipsa de respect faţă de cititor sau de privitor. Jurnalism, cu alte cuvinte.

Iată cum se inventează… oraşe. Cam cît de jos se mai poate coborî?

Fiction of Marjah as City Was US Misinformation

Marea operaţiune de la fîsul mic. Plătim bani şi sacrificăm vieţi ca americanii să împuşte fantome în oraşe care nu există !? Ca să cîştige nişte… (îmi epuizez epitetele) războaie de imagine cu propria lor naţie, păcălită cu succesuri multe ? Mai bine oraşe fictive decît oraşe distruse, dar pentru joaca asta ar putea să mai stea şi pe la casele lor, iar noi cu atît mai mult.

Genocidul” armenilor şi alte insule

Aş fi putut scrie despre Nini, Relu. Nu, n-aş fi putut. Mutu-Chivu, EBA-Ridzi, Nuţi-Băse… e prea mult. S-a ales Crin şi va avea succesuri multe cu Nini şi Relu alături. Ba chiar şi cu Chili sau Nori. Viitorul preşedinte… să bat în lemn. Viitorul preşedinte plat. După unul cu bulbuci. Nu cred şi mă doare-n fund care dintre propuşii Triadei se alege.

În 1915, turcii i-ar fi omorît pe armenii din, pe atunci, Imperiul Otoman. În masă. Prin deportare forţată şi condiţii inumane care au condus la multe victime. Armenii numesc povestea genocid. Turcii nu acceptă. Există şi aici 2 părţi cu 2 adevăruri. Recunosc, problema nu mă interesează excesiv. Oricum, eu fac parte (părticică) din selectul club de 2 (doi) al popoarelor genocidare. Nemţii şi noi, atît.

Cu vreo 3 zile în urmă, americanii (senatul sau camera, pot să verific care; mi-e lene) au adoptat un bill prin care recunosc, identifică, declară, se scarpină în fund şi se scutură de mătreaţă – ceva de genul ăsta, că a fost genocid. Turcii, normal, şi-au rechemat ambasadorul de la Washington.

După 95 de ani.

(Ne)întîmplător, un personaj cu un rol foarte important în dezvăluirea masacrului genocidar se numea Morgenthau şi era ambasador american la turci. Fiul său va fi cel care va da numele planului Morgenthau prin care Germania, învinsă iar, ar fi trebuit redusă la o naţie de sclavi primitivi. Planul prevedea dezindustrializarea totală şi reducerea Germaniei la un stat care să depindă integral de străini. O consecinţă imediată: interzicerea importului de piese şi echipamente pentru agricultură. Guri rele îndrăznesc să spună că, urmare a începerii aplicării planului, ar fi murit, de foame, un număr imens de germani. Cifrele variază enorm, aşa că trecem peste ele. Planul genocidar(!?) a fost abandonat de către americani cu scaun la cap, inclusiv la protestele guvernatorilor militari americani de atunci. O familie specializată pe genocid, s-ar zice. 

În 1915, Imperiul Oroman se alătura Germaniei în războiul împotriva Imperiului Britanic. Începuse deja campania engleză de propagandă cu scopul schimbării curentului de opinie neintervenţionist din SUA. Conform acestei propagande, de exemplu, soldaţii nemţi aruncau copii (belgieni) nou-născuţi în aer şi îi prindeau în vîrfurile baionetelor de la puşti. Interesantă imagine. Aproape că nu ai nevoie de televiziune. Existau afişe, ce-i drept. Cum-necum, dorinţa fierbinte a englezilor şi a partidei războiului (imperialiştii încă lipsiţi de imperiu ai americanilor – Cuba, Filipine erau doar de gust) s-a îndeplinit, în 1917.

Turcia, deşi a luptat bine, a fost învinsă, alături de Germania. S-a ales cu Ataturk şi fără imperiu – trecut la englezi, francezi, italieni. Islamul a pierdut Marele Califat. Enver paşa, rivalul lui Ataturk şi cel considerat principalul genocidar  al armenilor, a pierit într-o luptă, prin Asia centrală (de unde veniseră strămoşii lui, turcii selgiucizi – primii care au avut ceva de împărţit cu armenii, de genul, eu iau capul, tu rămăi cu partea de la gît în jos),  omorît de soldaţii unui batalion armenesc al armatei roşii.

Ataturk – tătucul – şi statul secularizat (citeşte, dacă priveşti mai de la vest, anti-islamic) al militarilor a durat pînă azi. Posibil va mai dura. Ceva, în profunzime, se mişcă.

Iar grecii, la sugestia partidului aliat cu madam Merkel, de acelaşi buzunar şi acelaşi nume ca la noi (liberal democrat), ar trebui să vîndă Creta şi alte insule. Să înţeleg că există deja cumpărători ?

Stăpînii voştri au decis

Mă şi miram. Alături de bănci şi asigurări (adică tot bănci în altă formă), fondurile private de pensii – fonduri de investiţii formate cu bani luaţi abuziv din contribuţiile salariaţilor – păreau uitate. Ei bine, nu! Operaţiunea de gangsteri „Împrumutul”, prin voia cupolei FMI, nu a uitat de acest bastard vînjos al societăţii banchereşti. Sifonarea de bani trebuie să crească de la 2,5% la 6%, se dă liber la creşterea comisioanelor  (profiturile celor care le administrează) – vor fi deduse din banii pe care sclavii unui stat complice îi transferă în aceste găuri negre – şi, în perfectă corelare cu punctul anterior, nu vor mai fi penalizate dacă nu realizează profit cel puţin egal cu inflaţia, pot chiar să înregistreze pierderi. Adică, la foarte scurt timp după ce au fost lansate, regulile se modifică în aşa fel încît devin fonduri comune de investiţii, fără nici un fel de garanţii, riscul fiind pe barba clientului. Numai că… clientul nu şi le-a asumat voluntar, iar banii provin din birul operat de forţa coercitivă a statului. De drept, desigur.

Seamănă cu operaţiunea de îndatorare a societăţilor comerciale pentru a fi vîndute pe nimic, cu condiţia plătirii datoriilor, urmată de ştergerea datoriilor la scurt timp după privatizare ? Orice coincidenţă poate fi considerată întîmplătoare doar în mintea omului de tip nou.