Monthly Archives: Noiembrie 2010

Cum scrie în text

E nasol. Cuvînt potrivit, descrie și urîtul și prostescul. Cu o doză de fatalism specifică rasei. Cică vine din țigănescul nasvalo care ar însemna întîi bolnav.

O lume bolnavă, care se va face bine la fel de bine precum un animal împăiat arată bine, doar că e puțin mort.

Irlanda kaput. Previzibil, prevăzut, cred (sigur) că vituperam liniștit cu mai multe luni în urmă pe marginea festinului oferit bancherimii pe seama viitorului Irlandei. Normal că nu a folosit la nimic. Azi, un referendum repetat mai la vale, a venit ziua pedepsei (prima dintr-un lung șir de zile negre). Ghiara UE-FMIstă înfiptă în inima Irlandei scurmă mai adînc decît în Grecia. Cînd va veni rîndul României, artificial aruncată în crunta sclavie, va scurma și mai adînc (pînă acum am văzut doar începutul).

E nasol. Sînt cîteva luni de cînd, în țidula primită de la FMI, ni se cerea lichidarea a 200 de spitale, aproximativ jumătate din cele existente. Nu a fost un secret de stat, a apărut ca știre puțintel. După care a dispărut prin tăcere. Acum vine sluga Băsescu cu mesajul, adicătelea „de-al nostru”.  După ce am fost frăgeziți, cît s-a putut într-un interval scurt, cum că spitalele sînt prost administrate, iau foc, sperie turiști israelieni de 80+ ani prin sărăcia afișată, chiar dacă doctorii sînt buni au rămas prea puțini. Ce mai, de ce să nu le închidem, bani aruncați.

Ah, Irlanda percepe taxa de 12,5% corporațiilor. Procent care va rămîne neclintit. Ce contează chinurile de austeritate la care vor fi supuși băștinașii!

Tovarășul Michel Barnier, fost ministru de externe al fostului stat francez suveran, etc, actualmente komisar ueist, întrebat dacă nu e prea de la obraz ca plebeii să strîngă cureaua în vreme ce împuțiții să poată să-și bată joc la nesfîrșit, a achiesat că trebuie armonizate toate taxele de acest fel pe teritoriul ueist. În jos. De altfel, tovarășul Barnier (cică gaullist, de dreapta de felul lui politic, tempi passatikomisarul n-are mamă, n-are tată, n-are patrie adorată) părea încîntat de ocazia pe care o oferă criza pentru impunerea federalismului ueist, adăugînd mimat-afabil că francezilor ar fi bine să le iasă din cap ideea de UE franțuzească. Surprise, surprise.

Au fost asasinați doi fizicieni nucleariști iranieni. Nu era mai simplu dacă începeam cu Einstein, Oppenheimer, Teller, la vremea lor? Dacă tot apărăm moralitatea, etc.

Ați văzut cum arată președintele sud-coreean? Dacă nu, nu vă mirați. Nebunii nu sînt cei arătați cu degetul, răul e în altă parte, nici măcar bine ascuns.

Wikileaks a început să reverse gunoiul diplomației americane. Tipii ăia fermi, onorabili, morali, etc. Aștept să văd ce mai scriau de prin București diverșii Mosesrosapepeguestenbaumi sau umbrele lor. Mai știi, poate le nimereau. Poate descriu și pozițiile.

E nasol.

Anunțuri

Aha, pentru asta e nevoie de „voluntari”

Germany to scrap conscription mid-2011

Fără „voluntari” nu se pot menține efective suficient de mari în provinciile de pacificat de la marginile imperiului occidental.

Chestie care se numește apărare, eventual și națională. Cred că 3704 km – atît separă Bucureștii de Kandahar – ilustrează perfect conceptul de apărare națională la distanță, cu armată din „voluntari”, consumabili în cîteva zile dacă ar fi să lupte în războiul adevărat de la capătul lumii, la Chișinău de exmplu, de neînlocuit cu alții cînd ai o populație lipsită de orice pregătire militară adevărată. Nasol cu recruții lipsiți de instinct globalist, ce viață ar fi pe baștanii fără țară dacă răcanii s-ar lăsa cărați cu tonele în teatrele de operațiuni, eventual murind glorios cu talibanul de gît pentru cota 3,14 x 2, colț cu orașul ăla inexistent pe care l-au cucerit marinșii mai anul trecut.

Sper să aibă grijă americanii pe unde îi trimit pe „voluntarii” nemți, nu de alta, dar să nu ne prindă cu cele cîteva batalioane operaționale mai prin vale de Kandahar, dacă le vine prin cap nemților să dea o mînă de ajutor ungurilor ca să ne-o tragă pe la spate. Cealaltă mînă de ajutor le-o dăm chiar noi. Mă rog, noi. De prea multă vreme.

Fîl, fîl

Democrația își ia zborul.

(poză luată de pe pagina de start/campanie de strîngere de fonduri a unuia din saiturile preferate antiwar.com)

Consiliul

Mi-a plăcut de un bărbat în putere aflat în mulțimea de oameni care aștepta să ajungă la moaștele Sfîntului Mina. Întrebat pentru ce se află acolo, omul a răspuns că a venit să se roage pentru a ne recăpăta România. Simplu.

În vremea aceasta, măscăriciul care jură strîmb se tîra în fața Consiliului Investitorilor Străini (!?), în traducere, pentru că denumirea oficială e, bineînțeles, în engleză. Ce FIC (engleză) sau CIS (română), să fim serioși, avem de a face cu consiliul colonial.

Iată-i compoziția actuală:
Dragos Dinu (A&D Pharma Pharmaceutical); Patrick Gelin (BRD Groupe Societe Generale), Hildegard Gacek (EBRD), Gilbert Wood (Hall, Dickler); Markus Wirth (Holcim); Victor Kevehazi (KPMG); Jean Valvis (LaDorna); Veronica Savanciuc (Lowe); Kurt Strohmayer (Marriott); Richard Moat (Orange); Sofronis Strinoupoulos (Piraeus Bank); David Fuller (PricewaterhouseCoopers); Jose Medran (Procter & Gamble); Shachar Shaine (Tuborg); and Dieter Schulze (Ursus Breweries).

Aceștia sînt împuterniciții celor care stăpînesc România. N-au investit practic nimic, au fost împropietăriți cu majoritatea surselor de venit ale țării, consumă resursele României și munca românilor, îmbogățindu-se fără risc și fără efort. Cînd nu au preluat de-a gata capacitățile industriale, cu piață cu tot, băncile, cu tot lanțul de filiale, patrimoniul, contractele sau monopolurile naturale, cum ar fi distribuția de utilități vitale, atunci au primit scutiri de taxe extraordinare, au putut opera șmecherii contabile peste care autoritățile statului au trecut cu vederea, au fost scutiți de datorii acolo unde firmele statului, cînd erau ale statului, au fost executate cu supra de măsură și împinse astfel în dificultăți create artificial, pe care reformatorii le arătau cu degetul strigînd isteric „gaura neagră, gaura neagră !”. Găurile negre actuale, aflate în proprietatea străinilor, se comportă la fel ca verișoarele lor cosmice, sug absolut tot ce se află în raza lor de acțiune. Reformatorii tac mîlc asupra subiectului.

Consiliul colonial al jefuitorilor străini sau gașca bancherilor care îl convoacă, nu contează, măscăriciul prestează.

Restul nu e decăt trăncăneală mediotă.

Ajută-ne, Sfinte Mina, să ne recuperăm țara !

P.S. Cînd corectam textul de mai sus, la televizor se încheia un documentar despre dificultățile Greciei, difuzat de TV5. O mamă care își ținea bebelușul în brațe: „dacă nu ne mai rămîne decît varianta plecării din țară, atunci prefer să sară totul în aer”.

Încă ceva, consiliul colonial a pus de o carte albă – decret:
Noul Consiliu va continua sa faca lobby pe langa Guvern, reiterand aspectele mentionate in Cartea Alba. Implementarea recomandarilor continute in Cartea Alba a FIC-ului va fi o provocare majora pentru Guvern in activitatea sa viitoare. FIC este pe deplin pregatit sa continue sa acorde intregul sau sprijin Guvernului pentru a-l asista in transpunerea in practica a recomandarilor din Cartea Alba.” (http://www.fic.ro/press/press.php?pag=14 )

Să nu le rupi gura? Cine sînt lepădăturile astea, în definitiv? În cîteva zile pot fi și vor trebui să fie eliberate de „povara” deținerii samavolnice a surselor de profit ale țării. Să-i văd atunci, investitorii lui pește, cînd nu vor mai avea de unde să care în afară „investițiile”.

Cele două lumi

Nu sînt egale din nici un punct din vedere.

Numeric sînt o mînă. De obicei întinsă după pomană sau după furat.

Creativ sînt sterpi, iarăși hoți, înguști și sclifosiți.

Intelectual nu pot reprezenta nimic pentru că nu au idei proprii și le lipsește curajul, nu pot impune respect.

Pentru cealaltă lume nu pot să prezinte un interes real deoarece nu își asumă riscuri, prinși sub plasa servilismului zgîrciob. Sînt plicticoși.

Cealaltă lume îi plătește, a lor mestecă și regurgitează. Sieși suficientă. În timp ce fraierii cred că se dă de ceasul morții pentru binele și devenirea lor de fraieri.

Lumea lor e protejată de media – cuvînt lat și din ce în ce mai spurcat. Cealaltă lume trebuie să se spele continuu de împroșcăturile mașinăriei. Fraierii cred că balele fac parte integrantă din cultură, dar nu se pot obișnui cu ele. Nu le permite stomacul.

Lumea lor ar supraviețui fără fraierii păcăliți din cealaltă lume. Adulația la care tînjesc nu e vitală. Cordoanele ombilicale prin care sug și conexiunile prin care primesc impulsurile de comandă i-ar ține în viață o vreme. Din afară. 

Revenind la fraieri, la fanii fără idol, dar aflați în căutarea lui. Minim moralii, moralizatori cît cuprinde, au avut grijă din prima clipă să amintească, furînd vîrtos de la trecut, că e necesar un model. Adică ei. N-a ținut, nu ține, pînă și fraierii trec cu privirea peste modelele propuse, nici nu le văd. De ce oare? Poate află de la Societatea Academică din România. Komintern după Komintern, societate academică după partid comunist, ambele din România. Măcar recunosc, precum numărul de neșters al fiarei, că sînt veșnic flotanți, cu valiza pregătită pentru drumul spre metropola care i-a inventat. Poate acolo nu mai sînt din ci băgați în.

Lumea degeaba e atît de ușor de identificat. Poate să o confunde cineva? Nu se recunoaște din descrierea de mai sus, voit sumară? Nu se fac asocierile imediat? Există vreun dubiu asupra validității lui „dai într-unul, dai în toți” în ce-i privește? Sînt interschimbabili.

Una dintre lumi e în plus.
Poate exista fără cealaltă cît timp are un „afară” care să o alimenteze (chiar dacă, în prezent, grosul hranei vine de la lumea parazitată peste care se umflă excrescența). Dar nu pentru multă vreme. Din motive extraculturale, mai mult contabile.

România sub ocupație

Ultimele două zile au dovedit cu prisosință că statul nu ne aparține și că nu mai este loc pentru nuanțe auto-sedative sau pentru așteptări deșarte.

Nu avem voie decît să-i servim pe stăpînii străini, primind în față, drept răsplată, scuipatul lor gros și nesimțit.

Între ejacularea de ură, prea precoce și prea vizibilă, a monstruosului A. Cornea și damage control-ul răcnit teatral al moș-sadicului Ciutacu sau scrîșnetul negru și comandat al codașului (de la coadă; folosită și la topor) cu epoleți discreți C. Diaconescu ne aflăm noi, românii cu suflet de români. Îngrozitor de mulți. Adevăr tocmai descoperit cu înfricoșare de  jivinele vîndute prin genă sau ordin. Drept care au turbat. Jivine iremediabil incompatibile cu esența noastră. Imposibil de integrat, imposibil de a fi acceptate ca un corp străin, de care ai putea uita eventual, pentru că dau în puroi de fiecare dată cînd gindul îți fuge la ai tăi și al tău, de fiecare dată cînd vrei să plîngi în liniște pentru ca să poți întrezări continuarea firească, pentru ca să poți ajuta lucrurile să se așeze în rostul lor după înfrîngerile inevitabile care fac parte din ale vieții.

Disperați de posibilitatea ca răscolirea produsă de plecarea lui Adrian Păunescu în mijlocul clocotului actual să nu ridice vălul  sau să nu cumva să coaguleze o reacție neprinsă în programul ocupantului străin, ciumații au apărut în toată hidoșenia lor, ascunsă altfel față de cei mai mulți sub un strat de dispreț superior.

Moartea e o înfrîngere inevitabilă, un dat în timp, necesar pentru trăirea în acel timp, ca o delimitare. Paradoxal, poate reprezenta un moment prin care ceilalți, supraviețuitorii, pot înțelege mult mai limpede că nu există numai înfrîngeri inevitabile pe bucata de drum măsurată prin timp, că nu trebuie să murim de vii cînd nu ne temem de moarte și, mai ales, că nu avem de ce să omorîm viața în urmașii noștri doar ca să oferim un tărîm pustiit de oameni cu suflet și cu vitalitate ocupantului străin. Liberi în suflet și în gînd, ne vom elibera și în istorie, în timpul prezent.

Ei știu asta. 

Groaznice vipere, îți dau frisoane cînd întrezărești răul din ei, te îngrozești din nou cînd constați că nici măcar nu sînt haimanale învechite în ura coclită de viața lungă de disimulare. Nu, ăștia mai tineri ne urăsc sincer, probabil cred că, dacă se află la a doua generație, pămîntul acesta e al lor, ei dețin dreptul și noi trebuie să ne transformăm disciplinați în sclavi docili, acceptînd vinovății extrase din acuzele inventate de părinții lor natural-ideologici sau, tot un drac, de superiorii lor (ierarhici – cum se întîmplă cînd te afli în serviciu cu treabă).

Uite că sîntem aici, chiar dacă ne-ați omorît din nou Viteazul ! 

Idioților profunzi, ne-ați mai asigurat pentru o generație anticorpi față de unii ca voi fiindcă nu aveți habar cum să împiedicați sacrificiul, degeaba simțiți pînă la nivelul celular spaima de necuprinsul din el.

O țară sub ocupație, dar vie. Și nu este a voastră. Chiar deloc.

Adrian Păunescu

Ar trebui să fim conștienți că îngropăm o comoară, că o vom ascunde pentru a o păstra pe mai tîrziu, pentru alții ca noi. Cu speranța că vor mai fi alții ca noi.

Adrian Păunescu a avut șansa de a fi viu într-o lume care mustea de viață, care izvora spre lumină după mulți ani de luptă subterană, triumfînd. Pentru un moment, cum se întîmplă. A avut neșansa să fie viu într-o lume a țării lui care întîi s-a anchilozat pentru ca apoi să moară, sub ochii noștri, ai lui.

A putut demonstra în cei douăzeci de ani profetizați de „bestia Brucan” că omul pe care te puteai supăra cînd avea 30, 40 de ani, te putea supăra altfel, mai subtil, dar cu aceeași vitalitate copleșitoare, pentru că avea și are dreptate. Pentru că a fost consecvent.

Există dobitoci… îi vedem. Prea des. Pedeapsă pe care trebuie să o suportăm. Nedreptate pe care va trebui să o pedepsim cu asprime. Acum, îngropăm o comoară. În „văzul” unei lumi noi, oarbă la lumină, analfabetă. Sub ocupație străină.

Păunescu a dezgropat comori și le-a adăugat comoara inimii lui. Talent, geniu, noroc, inspirație, rezonanță, înțelegere, ce mai contează ! Să avem grijă să nu se uite, pentru că nu poate fi furată. De asta îi și înfuriem. Nu știu și nu pot să ne fure comorile de acest fel, speră doar că nu vor fi regăsite de generațiile care se vor trezi și se vor elibera. Speră doar că slugile lor vor reuși să ne asmuțească veșnic unul împotriva altuia, că vom mesteca mereu temele date de stăpîni. Păunescu nu are stăpîn.

Paranteză minoră: dacă ar fi existat ceva care să merite prețuit la membrii clicii din epoca Brucan, cît ar mai fi dat vreuna din slugi să fie băgată în seamă de talentul cu dichis al lui Adrian Păunescu !

Egoiști, vrem să fie cu noi. Știm că totul e trecător, mai puțin ce fac cei ca el. Am vrea mai mult, am vrea să nu se termine, chiar dacă ne doare cînd ne bucurăm și plîngem cînd avem pentru ce, fără să realizăm ce bucurie este că (încă) putem. Cum plîngem ca să uităm durerea. Totuși, nu avem voie. Trebuie păstrată și ea, dacă vrem să mai existe alții ca noi, cîndva, și să apară alții ca el care să dezgroape comori.