Monthly Archives: Ianuarie 2011

„Orderly transition”

Vrea madam Clinton în Egipt. Citește „la Sfîntu Așteaptă!”. Da’ prin România, Ucraina, Liban, Georgia nu prea vă mînca grija pentru „orderly”.
Important din mesaj (și din mutră)… sînt cam fierți.

Egiptenii nu se lasă. Nici în Cairo, nici în Alexandria sau Suez (locuri în care bătaia a fost mai mare). Cererile sînt simple: Mubarak și oamenii lui trebuie să cedeze puterea. Chestie care pare de neconceput pentru americani. Azi. Peste o zi, două, mai vedem. Ce se întîmplă acolo NU e sub controlul „agenturilor”, indiferent dacă se dau peste cap să-l recapete. Nasol pentru unii, interesant pentru alții.

Egipt

I-a venit rîndul lui Mubarak. Scleroza occidentală a amînat „rezolvarea” problemei pînă… acum. Cînd s-ar putea să fie prea tîrziu.

Cred cu tărie că nici CIA, nici Mossadul, nici securiștii egipteni nu au idee ce ar putea face. Izbucnirea egiptenilor se află în faza de sinceritate și naivitate optimistă trăită de noi vreo 2-3 zile în decembrie 89. Cineva se va ridica deasupra, eventual. Sigur există GDSiști și FSNiști acolo. Milioane de tineri (jumătate din populație are sub 30 de ani) vor rămîne nemulțumiți fie și în cea mai favorabilă variantă – pur și simplu viața trece mult mai repede decît se poate petrece o schimbare atît de radicală încît să asigure libertate și prosperitate celor mai mulți. Moftangii intelectuali (elita de paie) se vor cățăra mai sus decît merită (nu merită nimic, fie vorba între noi). Armata va rămîne neputincioasă pentru că mobilitatea (în toate planurile) nefirească indusă de tehnologie o face incapabilă să transfere, în timp real, rigoarea și coerența în administrarea „haosului” modern. O țară condusă vreme de decenii de către militari-administratori va trebui să găsească altceva peste noapte. „Ieșirea din rînd” ar pune Egiptul împotriva Americii, Israelului și cățelului UE. O simplă privire peste hartă e suficientă ca să vedem ce riscuri imense pîndesc țara Nilului.

Pe de altă parte, perspective nebănuite se pot deschide. Pentru Egipt, dar și pentru restul lumii. Scriam, exact cu 1 an în urmă, următoarele: „Imperiul americano-occidental se bazează pe 2 piloni principali: Turcia şi Egipt. Spre  deosebire de Japonia, de exemplu, a cărei societate s-a occidentalizat deplin, cele două ţări nu au fost complet recodificate genetic. Pentru Egipt nu este necesară dezvoltarea unei argumentaţii, pentru Turcia discuţia ar putea fi mai lungă.

Egiptul este aproape la fel de important, strategic mai ales, ca Turcia. Poate deveni catalizatorul lumii arabe. Toate regimurile pro-occidentale (Maroc, Algeria, Iordania, Arabia Saudită – ca să iau doar țările semnificative dintr-un motiv sau altul) sînt putrede. Chiar și cele care, în epoca decolonizării, au avut o legitimitate au pierdut-o demult. Bascularea Egiptului în afara zonei de control occidentale ar modifica echilibrul geostrategic mult dincolo de granițele sale.

Occidentul ar vrea o soluție de tip est-european, o păcăleală de 20+ de ani, democrații de gargară care să mascheze regimul colonial, impus prin metode globaliste de această dată. Poate că așa va fi. Dar nu e sigur.

Mai scriam, tot cu aproape un an în urmă: „Ataturk – tătucul – şi statul secularizat (citeşte, dacă priveşti mai de la vest, anti-islamic) al militarilor a durat pînă azi. Posibil va mai dura. Ceva, în profunzime, se mişcă.” Se aplică și pentru Egipt. Alde Nasser-Sadat-Mubarak, un fel de tătuc reîncarnat, prezintă o limitare majoră, întîlnită și la noi. Toți au încercat să se descurce în cadrul unui model străin. Adaptat, îmblînzit poate, nu este cel al locului. Cu atît mai mult, cred, într-un stat islamic după religie, arab după limbă, aparte (în lipsă de alt termen mai sugestiv) după istoria multimilenară. Componenta anti-islamică a operat, de aemenea, cu ferocitate în Egipt (ca și în Algeria, de exemplu). Dezvăluirile Wikileaks cu privire la regimul Mubarak stau mărturie caldă – cu rol de amplificare a nemulțumirilor (alături de cronica a 30 de ani de trădare din partea căpeteniilor palestiniene, alt motiv foarte proaspăt de inflamare a opiniei publice arabe față de autocrații impuși, sprijiniți, manipulați sau cumpărați de către occidentali). Ceva în adînc s-a mișcat, iar acum începe să se manifeste la lumină.

 Varianta islamică de care se teme occidentul (tot  într-o închistare de clișeu propagandistic, similar cu cel al democrației de export) pare singura variantă operațională – alta decît o variantă actualizată de colonizare occidentală. Totuși, eu cred că se poate și altceva.

Vremurile dau în pîrg, undeva trebuie să se nască altceva. Poate că presiunea occidentului (altfel o șandrama care pîrîie din toate încheieturile) e încă prea mare în Egipt și orbirea imperială nu lasă loc de exprimare decît extremelor, nu sintezei. Poate că nu.

Privesc cu speranță acolo. Nu atît, sau nu numai, pentru egipteni cît pentru partea de lume de dincoace de Mediterană. Occidentul are cea mai mare nevoie de o transformare radicală. Eliberarea reală a coloniilor, coagularea politică după criterii naturale, diversitatea ca sursă de opțiuni sau de invățăminte, repunerea în circulație a unor virtuți umane doar maimuțărite acum ar putea grăbi transformarea occidentului. De preferință în bine.

Ben Ali, Hosni,

tic, tac

Marile Putori nu fac schimbări din plăcere ci de nevoie.
Aici e mare nevoie. De preferință ieri.
Nu de alta, dar între nimic și 1% șansă de a supraviețui gloanțelor sau bombelor, 1% arată foarte promițător.

(ne)lămurire

„Regimul Băsescu” nu este diferit de „regimul Iliescu” sau de „regimul Constantinescu”.

Dacă toată perioada comunistă putea fi comprimată sub denumirea de regim comunist, la fel trebuie procedat și acum, aproximarea fiind chiar mai bună. Doar denumirea regimului rămîne de ales. (Eu l-aș denumi brucanist, după blestemul informat aruncat de respectivul și în speranța că, la terminarea celor 20 de ani, se va alege praful de regim, nu de țară, cum se vrea).

Mai mult, dacă pentru perioada comunistă se pot observa două tipuri distincte (prima parte – pînă spre anii 58-64 = regim de ocupație; a doua parte = comunismul naționalist), pentru regimul post-decembrist nu se regăsește în mersul nației vreo tendință sensibil diferită de linia dictată de comanda străină, manifestată sub forma unui nou regim de ocupație – colonialismul globalist. Sigur, anii guvernului Văcăroiu au fost mai buni dpv al administrării, însă cedarea în fața pretențiilor străinilor a fost permanent prezentă și atunci, chiar dacă nu la modul criminal și imbecil din mai tot restul perioadei 89-2010.

Omogenitatea, să-i zic ideologică, perioadei 89-2010 e sigur mai mare decît cea din cei 45 de ani de comunism. Unde vreau să ajung? La o lămurire. Înlăturarea „regimului” Băsescu nu poate fi suficientă. „Regimul” C. Anonescu (bat în lemn) sau „regimul” M. Geoană (bat în lemn) sau orice alt nume (de ex. Udrea – bat în lemn pînă fac gaură) ar purta după viitorul președinte (văd că așa s-a înrădăcinat), nu va reprezenta o necesară schimbare decît dacă va inaugura cu adevărat alt regim politic, nu o nouă satrapie.

Evident, nu acord nici cea mai mică încredere triadei (PDL, PSD, PNL), căreia i se adaugă UDMR-ul pentru a forma cavalcada celor 4 călăreți ai apocalipsei.

Românii au un anumit instinct. Îmi explic astfel și gradul de pasivitate al unei mari părți a populației, alta decît cea care ar fi pasivă oricum. Nu poți construi acțiunea politică doar pe instinct, în schimb instinctul poate să te facă să nu cauționezi acțiunea altuia cînd ceva din adîncul tău se opune. Raționalizarea simplificatoare, chiar simplistă, pe care o fac mulți dacă sînt îndemnați să explice de ce nu au încredere, nu e decît o formă de prosteală în ton cu superficialitatea vremurilor.

Intervalul de regim brucanist numit Băsescu trebuie să se încheie. Odată cu el trebuie să se termine și coșmarul cel lung. Nu se va întîmpla prin simpla permutare de partide și moftangii.

Nelămurirea stă într-un paradox ignorat (de obicei cu rea credință). Tot cu oamenii pe care îi avem acum am face trecerea într-un regim politic post-brucanist. E ușor de zis fără Crin, fără Geoană, fără Udrea (fără Udrea!) sau (pot spera, nu?) fără V. Stoica, C. Avramescu, HRP… se cunosc. O bună parte vor rămîne, ba chiar e posibil să se convertească. Credibili sau nu, cîtă vreme schimbarea s-ar produce pașnic, vor rămîne.

Nelămurire care nu face decît să sublinieze nevoia recunoașterii și popularizării reperelor adevărate. Vrem prosperitate? Atunci degeaba măsurăm GDP-ul dacă nu vedem cum se scurge în afară. Vrem capitalism? Atunci să căscăm ochii cînd ni se oferă mărgele pentru terenuri, pentru resurse naturale, pentru capacități industriale numai bune de folosit, sau vorbe goale pe post de promisiuni pe care le plătim cedînd piețe de desfacere, poziții avantajoase obținute cu greu, chiar monopoluri. Vrem moralitate? Atunci să nu reformăm statul distrugînd spitale la ordin, în vreme ce permitem bancherilor să care afară banii împrumutați de stat pe spinarea noastră în urma șantajului acelorași bancheri. Vrem ingeniozitate? Atunci să nu permitem transformarea universităților în anexe ale corporațiilor sau să tăiem accesul la educație miilor de copii săraci.

Putem fi liberi. Blestemul lui Brucan trebuie spart. Nu se va întîmpla prin mimetism UEist sau autoamăgire cu un nou „regim” în cadrul aceluiași regim.

N-am nici un chef

să scriu. De fapt, sînt lipsit de chef în general.

Dacă tot am aterizat pe aici (pentru că am comentat… cîteva comentarii) și nu mă simt în stare de un text mai substanțial, plasez doar o mărgică pe post de prognoză-pariu cu mine însumi.

PDL-ul va fi terminat cînd V. Stoica sau alt șobolan de același calibru va părăsi corabia de partid a matrozului. Poate ia și L-ul cu el.

Nu are, bineînțeles, nici o importanță, nu există vreun semn care să ofere un pic de speranță, permutările cu Partidul C, joaca de-a cine va fi capătul din față și care din dos între liberali și pesediști sînt deprimante și nu prevestesc decît o nouă capitulare în fața străinilor. Rămînem sau ne adîncim și mai mult într-o zonă pre-revoluție și îmi doresc doar ca inamicii să nu citească mai bine situația decît sîntem noi în stare. N-aș mai suporta un nou Brucan.