Monthly Archives: Februarie 2011

Dezmorțirea

Pînă cînd vă mai lăsați prostiți, românilor?

Cît veți mai crede în „alternative” care nu sînt decît recombinările facțiunilor aceluiași partid unic – partidul slugilor străinilor?
De unde atîta orbire încît puteți accepta, mereu și mereu,  minciunile „tehnocraților”, experți nevoie mare, funcționari mizerabili ai cabalei globaliste care ne calcă în picioare?
Cîte rezerve de îngăduință mai sînteți dispuși să consumați pînă să hotărîți că v-a ajuns de privilegiile pe care le acordați minoritarilor de tot felul și că a venit timpul să puneți capăt nerușinării cu care vă răsplătesc cei mai mulți dintre ei?
Cînd veți decide că, indiferent de conflictele de opinii sau de interese, trebuie să ținem piept, împreună, atacului sistematic, înverșunat, dat de străini asupra libertății, demnității, muncii și bogățiilor noastre, naturale sau create?
Cînd veți deschide ochii și veți hotărî că toată otrava jignitoare care ni se picură în minte, cum că sîntem leneși, hoți, pizmași, troglodiți nu e decît o propagandă idioată, mestecată de niște snobi tîmpiței și propagată de o mass media integral controlată de dușmanii noștri?
Cît mai răbdați să vi se ia mîndria de a fi un neam vechi pentru a fi înlocuită cu etichete ueuropene de mall?
De ce ne vindem sufletul pentru amăgiri nici măcar confortabile?

Cei mai vinovați sîntem noi, ăștia care ne permitem să scriem bloguri, să hoinărim pe internet, cu bani pentru computere și internet, și curent, și mîncare, cu casă, fără grija reală a vieții de mîine. Om fi 10-20-30%. Mai sînt 1-2% bogați (vina e alta, nu bogăția; știu ei), vreo 5% dependenții lor, oarecum privilegiați. Pe ăștia din urmă nu se poate conta, evident. În schimb, ei contează pe pasivitatea noastră de fond, pe moleșeala sinucigașă, dar și pe greșeala gravă pe care o facem dîndu-ne pre mult cu părerea cînd, în esență, după atîția ani și repetări ale răului, cauzele sînt clare.

Cum contează cu disperare pe această formă de amorțire și adevărații stăpîni din afară.

Noi, cei mai puțin defavorizați, sîntem complici. Să nu ne mințim singuri. Printre noi se află intelectuali care și-ar merita numele pentru profesionalismul exercitat în meseria lor, autentic cultivați, dar care sînt prea superficiali în a înțelege simple adevăruri economice sau politice. Nu au scuză, îmi pare rău. Mai mult ca oricare alții nu au dreptul să fie prostiți atît de ușor. Probabil, cauza ar trebui căutată prin zona orgoliului. Da, poate sînteți meseriași pe felia voastră și îmbrățișați multe cu mintea, dar sînteți fraieri în treburile cetății. Treziți-vă!

Nu am chef să cîntăresc virtuțile schimbărilor lente sau ale răsturnărilor, nu are rost pentru că la noi nu se întîmplă nici unele nici celelalte. La noi moare o nație pentru că, simplu spus, ruptura dintre cei mai învățați și cei mai năpăstuiți devine catastrofală. Individualismul nu e egal cu un egoism chior. Limitele acțiunii individuale nu sînt o scuză pentru disprețul față de mulțime. Mai ales că nici pentru momentele cînd inacțiunea ar fi indicată mulți nu găsesc tăria sau inteligența de a fi consecvenți cu ei înșiși. Mai ales că, măcar uneori, mulțime vom fi cu toții, dacă valurile istoriei se vor sparge mai violent peste noi.

Avem o mare lipsă. Îi iubim prea mult pe străini.
Știți care ne este bestemul aruncat de poetul național! Ne vor mînca inima cîinii.
Mai bine ne scuturăm de vraja aruncată periodic de venetici, e suficient să deschidem ochii, după care vom putea privi amuzați la zvîrcolirile lor neputincioase cînd vraja a fost ruptă.

Da, pot să ofer și sugestii, unele probabil aplicabile, dar nu acesta e rostul. Există adevăruri prea clare, acolo, aici, în jurul nostru. Nu soluțiile vor lipsi, odată ce evaluarea se va face de la sine de către tot mai mulți. Îmbrobodirea se folosește de predispoziția spre moțăială, să-i zic socială, a fiecăruia. Tot așa, fiecare trebuie să-și găsească propriul „energizant” care să-l apere de somnul conștiinței și, eventual, al rațiunii.

Războiul nu e pace. Dacă toți sînt egali atunci unii nu sînt mai egali decît alții. Gata și cu Orwell ăsta, ne-a avertizat îndeajuns, cum ne-a și demobilizat. Dușmanii nu sînt nici atît de subtili, nici inepuizabili și, cu atît mai puțin, invincibili. Nici măcar cei sădiți în interiorul fiecăruia.

The show must not go on!

Evidența mușcă de fund

Cel puțin începe să muște. Pînă și din fundurile cele mai nesimțite. Cîte unul, mai iute de picior, poate că nu-i va simți colții încă, în inconștiența foarte bine interesată, călduță, care oferă cîte o pîine albă multor slujitori imperiali.

Poate va dura mai mult de o generație, nu cred, soarta celui mai mare imperiu din istorie s-a scris deja. Imperiul celălalt, mai subtil, care cuprinde și UEa și pe occidentalizații asiatici, continuă doar în măsura în care anumite „afinități elective” pot funcționa fără jandarm universal. Nu pot. Îmbîrligarea corporatistă nu e iubire. Nu e deajuns.

Timid încă, dar din ce în ce mai frecvent și mai fără ocolișuri, căței mai mici, foști dulăi unii dintre ei, vor să se „emancipeze” la timp. Probă că, în termeni istorici, lucrurile se precipită.

How will America handle the fall of its Middle East empire?

„The great question is whether America will take its diminished status gracefully, or whether it will lash out, as empires in trouble are historically prone to do.

The biggest problem is that America wants democracy, but only on its own terms.

The history of the Arab world since the collapse of the Ottoman caliphate in 1922 can be divided schematically into two periods: open colonial rule under the British and French, followed by America’s invisible empire after the Second World War. Now we are entering a third epoch, when Arab nations, and in due course others, will assert their independence. It is highly unlikely that all of them will choose a path that the Americans want. From the evidence available, President Obama and Secretary of State Clinton are muddled and incapable of grasping the nature of current events.

This is where the British, who have deep historical connections with the region, and whose own loss of empire is still within living memory, ought to be able to offer wise and practical advice.

The links between the US and British defence, security and foreign policy establishments are so close that perhaps it is no longer possible for any British government to act independently.

It is time we became a much more candid friend, because the world is changing faster than we know.”

bun de citit

Libya: Is Washington Pushing for Civil War to Justify a US-NATO Military Intervention?

„The Libyan people should be on their high guards. In is clear that the U.S. and the E.U. are supporting both sides. The U.S. and the E.U. are not the allies of the people of the Arab World. In this regard, the U.S. supports Qaddafi on the ground through military hardware, while it also supports the “opposition.” If the so-called Western governments were serious about democracy, they would have cut their business ties to Libya, specifically in the energy sector, before 2011.

Both Washington and the powers in Brussels could co-opt opposition forces. They have supported Gaddafi, but they do not control him or his regime like they controlled Ben Ali in Tunisia and Mubarak in Egypt. Libya is a very different story. The objectives of Washington and Brussels will be to strengthen their control over Libya either through regime change or civil war.”

Cine vine după Gaddafi? FSN-ul?

Frontul Național al Salvării Libiei. Cu sediul la Washington, he, he. Deocamdată.

Libya: the rest of the story.

Ibrahim Sahad and his NFLS formed the National Conference of the Libyan Opposition (NCLO) in London in 2005.

The Sahad’s NCLO began organizing the February 17th “Day of Rage” right on cue as Egypt fell so the mainstream media apparatus could swing around and put the focus on Libya. Conveniently, the media needs only move from Cairo to Egypt’s western border and wait for Sahad’s men on the ground to secure them a base of operations, presumably in Libya’s eastern city of Benghazi. Qaddafi apparently understands the role of NGOs and the foreign media, which is why they are not in the streets of Libya’s cities, and coverage has been admittedly daunting.

It turns out that both the corporate owned news and the US State Department/corporate funded Movements.org are getting their reports entirely from Sahad’s NCLO in Washington, who claims to be in contact with “first hand” reports out of Libya. Other NFSL members including one in Dubai, are also supplying the media with this “first hand” information. These reports have become the basis for accusations of “genocide”, the convening of the UNSC, economic sanctions, threats directed toward Libyan security forces that attempt to quell protesters, and NATO enforced no-fly zones.”

Parcă ar exista o ironie sadică a istoriei. Sau planuri care nu se dau la rescris niciodată…

Porcărie globalistă pentru prostovani

„Întoarcerea armelor” de către diplomați libieni și acceptarea situației, absurde dpv al regulilor diplomației, de către organizații sub egida ONU (cel puțin) reprezintă încă un semnal îngrijorător, o bună indicație cu privire la halul de confuzie deliberată către care ne împing globaliștii.

Reprezentanții diplomatici ai unui stat suveran pot să-și dea demisia, apoi n-au decît să țină conferințe de presă sau să-și exprime dezacordul cu propriul guvern cum doresc ca persoane particulare, dar nu pot să pretindă că reprezintă „poporul” (sau pe oricine altcineva decît autoritățile recunoscute pe plan internațional) și să continue să ocupe postul diplomatic respectiv.

Nu mai vrea persoana să servească guvernul respectiv, foarte bine, lasă locul liber, indiferent că se află în post la o ambasadă sau pe lîngă o organizație internațională. Nu îi place vreunei țări de Libia și guvernul ei, foarte bine, să rupă relațiile. N-au decît să recunoască după aceea guverne în exil sau ce vrea mușchii lor. La fel, Libia poate fi exclusă din organizații internaționale dacă se poate dovedi că a încălcat reguli statuate. Dar nu accepți demisionarul ca pe un reprezentat valabil… al cui!?

Porcărie globalistă foarte transparentă. (Ne putem lăuda cu priorități în domeniu – vezi „ambasadorul golanilor” la Paris, Paleologu seniorul.) Cît de proști îi cred sforarii pe oameni? Sau, mult mai îngrijorător, cît de neinformați, în vecinătate cu prostia, chiar sînt mulți dintre noi?

Pronostic oscaresc

Anul trecut am simțit corect filmul care a luat Oscarul.

Anul ăsta, cu toate că e singurul din cele nominalizate pe care l-am văzut, mă hazardez să afirm că va fi cîștigător The king’s speach.

Cam asta merită englezii. Nația, nu producătorii sau actorii. Nu mă refer la lupta unui rege trecut cu bîlbîiala. Nu, deloc. Sînt cîteva minute acolo mai mult decît semnificative. Dacă aș fi englez, m-aș simți îngrozitor de umilit. Dacă aș fi englez, probabil nu aș fi observat. Dacă nu se înțelege nimic din ce am scris, atîta pagubă. Bine că nu sînt englez.

Apropo, regele englez nu va mai fi defender of the faith ci defender of the faiths. Alde Thomas Becket avutără dreptate.

Mesajul de triumf e oricum adresat tuturor privitorilor.

Imperiul contraatacă !?

Posibil. E dubios ce se întîmplă în Libia. Cel mai vechi (și sigur!) semnal a fost cel al felului în care mass media se făcea că informează de acolo. Nu o făcea de loc, toate știrile puțeau a „made in Hollywood”, a „60000 de morți la Timișoara”. Marele atu al occilor, ciudățeniile vecine cu nebunia ale liderului libian. Al doilea atu, contextul favorabil răsturnărilor de regimuri învechite  furnizat de mișcările din Tunsia și Egipt.

Realitatea? Nu știm sigur. În orice caz, nu e cea care se vrea a fi insinuată în privitorul comun. Acuzațiile cele mai odioase care se aduc regimului gaddafist nu se verifică deloc. Nici povestea cu bombardamentele de aviație, nici cea cu mercenarii străini. Violența? Sigur există pe scară largă. Dar cine o exercită? În orașele „eliberate” nu a fost monopolul regimului. Proba cea mai simplă – transferul operat de occi-media în ultimele zile: „protestarii” au devenit „insurgenți”. Mda. Dar cam așa păreau din prima. Ieșiți la bătaie și, foarte curînd, posesori de arme. Acum arborează drapelul regalist pre-Gaddafi. Măi, să fie!

Se mai și încurcă în paginile cu instrucțiuni. Cu cîteva zile în urmă, occi-media pomenea de amenințarea cu tăierea livrărilor de petrol și gaze venită din partea „insurgenților”.  Acum, pentru că poporul occidental (trebuie să) se oftică pe cei care le taie gazul, intenția e pusă pe seama lui Gaddafi. Stoparea livrărilor, ba chiar distrugerea conductelor și altor instalații de către Gaddafi & co ar fi, citez, „un alt zvon care nu poate fi verificat decît dacă se va întîmpla” – citat exact; funambulesc; ce vremuri trăim!

Iar de două zile, SUA și cu maimuțoiul francez, se agită că trebuie intervenit. Adică ei. Să salveze poporul libian. Sictir, criminalilor! Chiar nu vă e rușine, cînd omorîți zeci de afgani pe zi, după ce ați distrus Irak-ul eliberîndu-l, cu zeci de mii de morți după ce l-ați ocupat, după ce ați răspîndit haosul umanitar, începînd cu Somalia acum 20 de ani, pe care ați salvat-o ucigînd-o, mai aveți tupeul să pretindeți că apărați pe cineva? În afara burților de bancheri murdari, bineînțeles.

De penibilul veto antipalestinian al SUA din consiliul de securitate ONU nici nu merită amintit. Decît ca menționare a elementarului adevăr că există suficient gaz de pus pe focul care a izbucnit.

De ce acest circ? Pentru că le fuge pămîntul de sub picioare. Revolta arabă este sinceră și profundă. Cauzele sînt vechi, prea vechi, și prea clare. Status quo-ul nu mai poate fi menținut. Și atunci, ameroccidentul se simte obligat să facă ceva. Nu ceva bun, ei, asta-i acum!? Ce știe și el. Diversiune. Bombardamente, invazii, de-naționalizări de industrii vitale, pene de control înfipte la stînga Egiptului și la dreapta Algeriei în caz că le vin idei (80+, respectiv 30+ milioane, nu doar 6). S-ar lega. Mai avem și turma de „experți”, „ong”-uri”, „societate civilă”, toți paraziții inventați pentru dominație, care au căpătat o viață a lor, au devenit un balast inerțial, grotesc, imens, care se autogenerează ca o molimă hămesită. Care are nevoie de acțiune ca să se autojustifice.

Mă tem că se inventează un nou „drept la ingerință”. Ce mai contează ambalajul, telenovelă colonială să fie. „Mă tem” e un fel de-a spune, la cît de idioți sînt nici nu mă așteptam la altceva. Dacă vor să și-o facă cu mâna lor… 

Cel mai mare nebun nu e Gaddafi.

Raw

Rău, da’ bun!

I got a problem
and my problem ‘bout to get me down

I got a problem with my woman, with my girlfriend
and my wife (I got 3 problems track)

Femeilor președintelui

Se dedică. Femeilor, iubirilor și trăirilor președintelui. Și lu’ unchiu Esau.

Pînă apuc să încarc în „box” un album excelent, cu un nume foarte potrivit – Raw – așa cum îi place și președintelui, ca fiară ce e, ne mulțumim „doar” cu clipul de mai sus.

Revoluția petrolieră libiană?

Marea Jamahirie e mai ciudată. Cam la fel ca liderul ei.

O ciudățenie aproximativă, de altă natură, arată așa:

Revoltele confirmate se petrec în Benghazi și Aldabiya, cele două orașe estice care apar și pe hartă.
5 din cele 6 terminale petroliere (și unul, singurul cred, de gaz lichefiat) se află în estul țării.
Rețeaua de conducte care leagă cîmpurile petroliere cele mai importante (dintre cele exploatate) se vede pe hartă unde e.

Un Benghazist șef-local a amenințat că taie exportul de petrol și gaz către Europa dacă nu sînt ajutați să-l dărîme pe Ghadaffi (după ce, pare-se, cu ajutorul unui batalion al armatei care a întors armele ar controla orașul).

Un fiu de-al lui G. (dinastii potențiale, ca peste tot) amintește de posibilitatea unui război civil. Care ar fi, după mine, bine delimitat geografic: est contra vest.

Seamănă, „la nevoie”, cu sfîrtecarea Sudanului, căruia i s-a luat cea mai mare parte a teritoriului cu petrol (chit că etnic și religios diferit de restul, nu ca în Libia).

Libia are unul dintre cele mai bune potențiale în privința posibilității de a găsi importante noi rezerve de hidrocarburi și este perfect plasată ca să adape UEa. Americanii au și ei prea puține procente în companiile de acolo. Poate că va cîștiga cel dintre localnici care dă mai mult, careva din estul neclar sau urmașul/ii lui G. Poate înfulecă Egiptul (pre/post) revoluționar estul și dă petrolul Israelului ca să-l vîndă ei ueuropenilor. Italienii (cei mai mari importatori de petrol/gaz libian) ar merita-o cu vîrf și îndesat.

Zic și eu. Alții dau cu parul.

Roundabout

Along the drifting cloud the eagle searching
Down on the land
Catching the swirling wind the sailor sees
The rim of the land
The eagle’s dancing wings create as weather
Spins out of handGo closer hold the land feel partly no more
Than grains of sand
We stand to lose all time a thousand answers
By in our hand
Next to your deeper fears we stand
Surrounded by million years (Yes – Fragile – Roundabout)

După Piața Tahrir, oamenii au mai cucerit un loc sub soare, numit în engleză Pearl Roundabout, undeva în Manama, Bahrein. Nu prea contează, nu? Cu atît mai puțin cu cît nu au practic nici o șansă, cîteva sute de mii priviți cu ură de toți regii, șeicii, gorilele, Flota a 5-a, iubitorii de stabilitate pe pielea altuia, temătorii de extremiști.
Și totuși…

 

FMIUEa satanică

Alo, alo!

FMI-ul a cerut de acum 1 an și jumătate să se închidă 50% dintre spitalele românești. S-a spus atunci asta – trei vorbe în două-trei știri sau comentarii de cîteva zeci de secunde. Dar s-a spus.

Acum a venit momentul execuției. Ce nu se înțelege?

UEa, care e parte simbiotică cu FMIul în pachetul ucigaș, tace mîlc. Aceeași UE care mănîncă rahat despre înaltele standarde medicale la care trebuie să ajungem. Aceeași UE (bună pentru stăpîni) care fură specialiștii români scoși pe drumuri de teroriștii ei financiari, specialiști care ajung, evident, în țările-metropolă pentru a le satisface lor nevoile în vreme ce le sporim pe ale noastre. Exodul doctorilor are, iată, o explicație simplă. Nu Băsescu, nu Boc, nu ungurul ministru, nu alt executant criminal (aspru pedepsibil, neîndoios) reprezintă cauza. Elefantul din prăvălia cu porțelanuri nu este atît de diafan pe cît ar vrea să ne facă să credem.

UEa macoveică

Miră pe cineva (cretinii excluși) dacă comisia ueistă laudă DNA și acțiunea de tîlhari în disperată nevoie de o deturnare a atenției (cea cu umilirea noastră, a tuturor, prin circul terorist în care vameșii au fost tratați ca mistreții prinși la înghesuială pe „domeniile” măcelarului Țiriac), aceeași comisie de macovei fără țară criticînd în schimb parlamentul național?

E vorba despre „raportul despre justiție”, dacă nu vă doare în cot de el. Atitudine normală, de altfel, trebuie menționat doar ca o ilustrare periodic enervantă a nenumăratelor forme de parazitism „comunitar” cu schepsis, monitorizări cum ar veni, necesare pentru ca niciodată să nu se poată ieși din ghearele nulităților lacome, paravan pentru ca adevărații sugători de vlagă românească să poată să se înfrupte la nesfîrșit. Cred ei.

Nu vom evita conținutul cupei cu otravă, o vom goli probabil pînă la fund, prea cuminți, prea zăpăciți de operatorii de alba-neagra. Însă sfîrșitul acestei monstruozități antiumane și antinaționale va fi la fel de spectaculos pe cît îi este de mare ticăloșia diavolească. Ferice de cei care vor supraviețui molimei, să sperăm că vor căpăta anticorpi pentru multe generații.

Standing by

Aștept continuarea din Egipt, pentru că va fi o continuare, oricît ar vrea producătorii să suspende următoarele episoade. Mai ales acum cînd au trebuit să împingă în față o juntă militară, după ce s-a văzut că maimuțoiul designat (ca să folosim cuvinte-moft), vicele, trebuie să stea la dos fiind extrem de nepopular.

Optimiștii îmi vor spune că voi aștepta mult și bine. Le zic optimiști fiindcă înțeleg spaima lor față de răsturnările mari, cu a lor desfășurare imprevizibilă. Optimiști ai status quo-ului. Înțepenirea, nu tradiția. Lipsa de idei clamată ca final de analiză. Sau de istorie – la optimiștii cu poziție pe un stat de plată.

Eu nu cred că voi aștepta prea mult, dar mai importantă e partea cu inevitabilul. Optimiștii, tot mai triști, ai lui plus ça change, plus ça reste la même (chose), se fac că sau poate chiar cred cu adevărat în infailibilitatea propriilor bons mots. Sfîrșitul imperiilor este un dat. Faptul că va veni alt imperiu, după un timp, faptul că se confundă o răsturnare dintr-o provincie cu dărîmarea puterii imperiale pe ansamblu – de unde dezamăgiri ulterioare, alte constatări empirice făcute de sus, cu istoria comprimată în cîteva gînduri, sau alte greșeli de interpretare făcute la cald, nimic din acestea nu schimbă verdictul. Potentații cad, pier, acumulările lor se risipesc, proiecția puterii lor asupra altora dispare.

Vanitatea vanităților sau, mai frumos spus în limba noastră, deșărtăciunea deșărtăciunilor, totul este deșertăciune. Adevărat. Poate că nu există o ierarhizare în deșertăciune, sigur lecția ne privește pe toți, dar exemplele… exemplele cele mai convingătoare le dau tocmai căderea potentaților, ca indivizi sau ca state. De la Babilon pînă la împrăștierea iudeilor în lumea largă, de la imperiul de 1000 de ani (care a durat vreo 12) pînă la soarele care nu apune niciodată (sub 200 de ani, cu îngăduință, cam atît nu a apus), de la pristolul de la Roma din care vroia să dea calului ovăz, plimbat în cușcă la final, pînă la imperiul celest, pe bună dreptate numit așa, că în secolul 19 cam rămăsese fără teritoriu de atîtea concesiuni smulse cu pușca, peste tot se recitește avertismentul.

Pentru un om 10 ani înseamnă mult, 20 foarte mult. Cînd dăm dismiss intervalelor de fără imperii, de imperii doar cu numele, de imperii care agonizează, anulăm și zecile, sutele de ani, de vieți mai libere. E mult 1 an sub imperiu, dar tot atît ține și fără imperiu. La même chose nu e chiar la même.

Acum am intrat într-un asemenea moment al istoriei. Anticipatorii de meserie se străduiesc, sînt convins, să dea formă unei noi structuri imperiale, globale sau nu, cu aspirații globale în orice caz – blestemul fiarei. Ei, și? Nu înțeleg avertismentul vechi. Cum putem bănui că nu îi vor înțelege manifestările noi cînd nu cred în nimic altceva decît în propriile scheme, iremediabil defecte.

Eu doar observ. Nu-mi convine, dar alt rol nu am. Standing by poate fi la o margine de drum, cu toți ceilalți care trec pe lîngă tine, incapabil să intervii cînd observi că au luat-o aiurea, sau trist că ai ratat un moment, măcar pentru tine, prin neimplicare. Poate fi o stare de pîndă, de alertă. Riscuri îți asumi întotdeauna, indiferent că îți trebuie mai mult timp ca să constați efectele ce le vor confirma, retroactiv, existența. Îi înțeleg pe optimiștii neschimbării, am și eu confortul meu de observator, tabieturile, mofturile. 

Însă inevitabilul, mon cher, inevitabilul nu bate la ușă, o smulge din țîțîni. Nici o cantitate de PRostire nu mai contează, nici cînd ți se vîră cu polonicul pe gît (vezi și post scriptum-ul)

P.S. Inițial vroiam să scriu cîte ceva despre USL. E touși un răhățel prea tembel ca să merite atenție. Deocamdată sau pentru o perioadă, ca să preiau ironia altcuiva.

Baltagii

Pentru cine vrea să citească o cronică amănunțită a perioadei dintre cele 2 zile de mari manifestații în tot Egiptul, cu detalii despre apariția baltagiilor și pigmentată cu informații din culise :

Mubarak’s Last Gaps

Baltagiii pedeștri costă 10 dolari, cei călări 70. De „ședință” (cavalcadă de zi și bătută de noapte).

Cît despre privitul în „globul de cristal” pentru a afla ce va mai fi, autorul scrie așa (subscriu în totalitate) :

„As Omar Suleiman is promoted to become the new President of Egypt, this appointment will be hailed by Western governments and media as a great victory by the pro-democracy forces and as the expression of the will of the Egyptian people. Political and economic reforms will then be promised to the people, in an effort that allows great leeway in internal reforms but keep foreign policy intact.

However, this move will undoubtedly divide the country. The leaders of the revolution, namely the youth, who have led the demonstrations for the past two weeks and sacrificed blood for it, would continue to press for total and clean break from the previous regime. They will also be supported by popular and grass-roots movements such as the Muslim Brotherhood.

On the other hand, other opposition movements, which have little or no popular support bur were largely created by the Mubarak regime as a décor to portray a democratic image, will accept Suleiman and embrace the new arrangements in order to have a seat at the table and get a piece of the pie. The Egyptian public will likely be split as well.”

Amanpour să ne pupe-n cour

Americanii se străduiesc pînă la hernie să-l dea jos pe… Mubarak. Da, da!

Violenții (nu foarte, foarte) pro-Mubarak au agresat-o cu vorba pe madam Amanpour, mare nomeclaturistă de CNN. Într-o engleză stricată, un solid egiptean i-a spus să se care că o urăsc, pe americani așijderea. „Da’ de ce?” a întrebat madam. „Pentru că ești rea”. Să mai spună cineva că nu există o forță a sintezei în omul simplu, fie el organizat de… aceiași americani, ca să se facă că sînt cu poporul și dau jos dictatorul în prelungirile de după o repriză de 30 de ani.

Noi, acum, prostimea imperiului occidental, ar trebui să vibrăm cu emoție pentru încă un timp, întrebîndu-ne dacă pică sau nu Mubarak, uite se clatină, vai, nu, ba da, Victorie, a picat, revoluția a triumfat, Omar Suleiman face reforme și poartă dialog! Adînc.

Nu e foarte interesant, intriga se descifrează ușor, dar măcar există. Dovadă că băieții se străduiesc.

Nu-i așa că, în 1989, românii ar fi fost bucuroși să plece Ceaușescu, iar alde Dan Iosif să negocieze pînă-n toamnă cu Iulian Vlad (un om civilizat de altfel)? Dar dacă rușii s-ar fi pronunțat în favoarea lui pe motiv că ne paște haosul, nu-i așa că entuziasmul ar fi crescut pînă la cer?

Pînă una, alta, pro-mubaracii dau cu pietre și sticle cu benzină, foarte rar se mai împușcă cineva. Li se răspunde, într-o oarecare măsură, la fel. Dar să nu se păcălească cei care cred că există un echilibru de forțe. Nu există. Poți crea situații care să-ți ofere un pretext pentru un anumit tip de reacție, al armatei sau cui o fi, starea de fond (nemulțumirea generalizată) rămîne.

Mubarak mumificat

Noul dictator al Egiptului „vicele” Omar Suleiman, fostul securist șef, ca să simplificăm (prea ne încurcam în nuanțe), a calculat și hotărît el perioadele, ce anume va fi amendat la constituție, cine va avea voie sau nu să participe la alegeri, că dacă e nevoie și de alte amendamente constituționale se vor face după alegeri, că vor identifica responsabilii din spatele dezordinilor (aparent pe cei din spatele pro-mubaracilor, dar formularea e ambiguă) și vor fi pedepsiți, că ancheta se va efectua cu rapiditate și ferocitate („fiercely”).

Lui Mubarak i se aplică fîșiile, în speranța că nu se usucă de tot pînă la toamnă.

Deci așa arată pasul doi. Dacă le iese schema americanilor, începerea războiului mondial (explozii sociale violente, generalizate și conflicte armate în lanț – în special în lumea musulmană care ar fi umilită grav încă o dată) e o chestiune de cîțiva ani.

Nu sînt convins că le va ieși pasul doi. Individul Omar arată mult mai periculos decît muribundul Hosni, egiptenii, care știu de pe pielea lor ce au pățit, mira-m-aș să piardă avantajul enorm pe care încă îl dețin.

Interesantă metoda de sufocare lentă prin paralizarea voită a serviciilor esențiale, selectate atent ca să nu creeze panică (le lași curentul, de exemplu). Cairo (20 de milioane) se pretează la experiment, la fel cum Ciudad de Mexico a fost numai bun pentru mizeria de manipulare cu gripa A (fostă porcină).

De ce ți-e frică nu scapi. Se aplică și marionetelor.

„Interviul” (îl văd la Euronews) continuă, „The police personnel performed well”, incredibil! Americanii ăștia chiar sînt sadici, cum poți împinge în față un asemenea personaj !? (Se anunță vremuri interesante în colonii. Băsescu va putea face ce vrea, se dă liber la teroare. Bun, prea se lungea minciuna.)

„Give the state a chance to protect you, give the state a chance to serve you”. Epocal!

S-a terminat acum,. Îmi fac cruce.

Cine îi vrea binele lui Mubarak?

Pare-se că nimeni. Băieții ăștia care au ieșit la dat cu pietre contra celorlalți nu fac decît să grăbească debarcarea. Cine îi mînă în luptă? Activișii PD (la egipteni se cheamă partid democrat național, nu liberal ca la noi)? Mossadul într-o disperare neîntîlnită (cum naiba cînd sînt recunoscuți pentru profesionism)? Securiști egipteni care nu găsesc alt mijloc de a scurta agonia periculoasă? Frăția Musulmană care să fi infiltrat tot? Armata care vrea să aibă un pretext serios ca să se desprindă de un general autentic, cu merite în războiul din 1973? Nu prea contează. Acum Mubarak nu mai poate sta pînă la toamnă.

Ajută chestia nouă la acceptarea vicelui sau a altei formule care să țină pînă la toamnă, dar fără Mubarak? Nu cred. Protestanții anti (cei mult prea mulți) vor fi mai furioși. Vrea cineva să aibă un pretext cam străveziu pentru o intervenție militară, chiar o juntă de tranziție? Joacă cu focul.

Vom vedea în curînd. Întîmplarea își are și ea locul.

Le țin pumnii egiptenilor, cu speranța că vor avea norocul să evite o parte din tot ce a fost mai rău la noi.

Cît despre americani și cățeii europeni care latră din spatele marelui dulău, imperiul se duce pe apa sîmbetei (sau vineri la musulmani).

Kerry: Hosni drag, ia ieși tu la pensie

John Kerry, care poate să o spună fără să se facă de tot de rahat, îi cere lui Mubarak să abdice.

Asupra primului pas, demisia lui Mubarak, nu are nimeni vreo îndoială (nu știu ce forță din lume s-ar gîndi să încerce să-l ajute să se mențină și nu văd cum ar putea să o facă). Pasul doi va fi mai interesant. Dar de abia pasul trei va fi cel care va conta cu adevărat. Cel cu Frăția Musulmană ca parte la guvernare.

De fapt, s-ar putea ca totul să fie decis de viteza schimbării. Cu cît va fi mai mare, cu atît occidentul va pierde mai mult. Americanii știu asta și încearcă să încetinească procesul. Mișcarea lui Kerry nu precipită lucrurile, doar poate reduce din furia și elanul mulțimii.

Mubarak s-a conformat. Pleacă la… toamnă. Nu prea cred. Too little, too late.
Dacă n-ar veni de la împărat, soluția ar fi acceptabilă. Dar vine de la împărat. Nu am impresia că egiptenii nu ar înțelege că elementul surpriză e tot ce au. În plus, alde Mubarak fac greșeli. Au scos cîteva grupuri de oameni pro (pare-se că și înarmați!?) și au dat la tv publică secvențe cu Mubarak de-a lungul timpului – garantat vor obține un efect contrar celui scontat.  Seamănă a avanpremieră la ce trebuie să se aștepte egiptenii dacă îl lasă pe Mubarak și pe americani să le stabilească o… orderly transition.

Mubarak nu mi-a fost niciodată la fel de detestabil precum mulți lideri vestici sau de prin alte părți, dar tocmai aici e buba – eu nu sînt egiptean. Din cînd în cînd îmi aduc aminte de asta. „Partenerii de încredere” nu prea își aduc aminte, ei știu tot.

Jordan’s king sacks cabinethmmm… repede, repede, ciaiști cu pașii mici… repede, repede… vine masa critică !

Egipt – Ziua Z ?

Your armed forces, who are aware of the legitimacy of your demands and are keen to assume their responsibility in protecting the nation and the citizens, affirms that freedom of expression through peaceful means is guaranteed to everybody.” (comunicatul armatei egiptene – Reuters)

În așteptarea marșului de „1 milion de oameni” anunțat pentru mîine (azi), pasajul de mai sus cam seamănă a epitaf pentru Mubarak & Co.