Monthly Archives: Martie 2011

Societatea civilă: în „căutarea nefericirii”

Nu voi contesta societatea civilă în sine pentru că nu există, ca suport al oricărei discuții, decît definițiile privitoare la ea și intențiile din spatele acestor definiții.

Căutam ceva și am ajuns, prin inevitabilul dorit de google, la wikipedia. Încercam să depistez, în măsura în care o formă bine aleasă pentru un concept de o cuprindere generoasă poate fi invenția cuiva, cine ar putea fi primul care a lansat „căutarea fericirii” („the pursuit of happiness”) ca expresie, ulterior consacrată, de o importanță căreia nu i-am dat atenția cuvenită.

Aproape ca de fiecare dată, citind, la un moment dat a apărut sentimentul de suspiciune față de o parte a informației furnizată de wikipedia (oficină de subtilă propagandă cu rădăcini cunoscute – de cine vrea să cunoască, bineînțeles). Partea aceea de „iar altcineva susține…”, hodoronc-tronc. Cînd apar controversele și interpretările „ajutătoare” ridic gradul de alertă.

Neîntîmplător, interpretarea altcuiva se lega de un aspect important, anume semnificația „căutării fericirii” în documentul care va populariza noțiunea în lumea largă – declarația de independență americană. În mod logic – se va vedea de ce – în textul „interpretativ” apărea menționată societatea civilă. Dacă tot mă aflam acolo, hai să văd opinia wikipediană despre societatea civilă.

Paranteză, nu numai amuzantă, care leagă definiția acceptată de wikipedia, deci de forțele care supervizează conținutul temelor sensibile, de actualitatea imediată. Definiția citată în wikipedia ține de London School of Economics, cea cu scandalul recent – a primit donație de la fiul lui Gaddafi, care și-a luat doctoratul acolo, donație acceptată la recomandarea lui Soros, el însuși absolvent al LSE.

Paranteză și nu chiar, pentru că definiția acceptată, aparținînd școlii de gîndire legitimată de wikipedia, este chiar lumea în care se lăfăie domnul Soros și societarii dumnealui și pe care ne ajută pe noi, muritorii de rînd, să ne-o însușim. O redau aici.

„Civil society refers to the arena of uncoerced collective action around shared interests, purposes and values. In theory, its institutional forms are distinct from those of the state, family and market, though in practice, the boundaries between state, civil society, family and market are often complex, blurred and negotiated. Civil society commonly embraces a diversity of spaces, actors and institutional forms, varying in their degree of formality, autonomy and power. Civil societies are often populated by organizations such as registered charities, development non-governmental organizations, community groups, women’s organizations, faith-based organizations, professional associations, trade unions, self-help groups, social movements, business associations, coalitions and advocacy groups.”

Este ceea ce se dorește și se lucrează din greu pentru a fi impus ca societate civilă și coincide, în bună măsură, cu societatea civilă – Mungiu. Un supra-stat care nu va mai avea nevoie de legi coercitive pentru că, după cum încerc să sugerez în continuare, atacă dreptul individului de a emite judecăți etice independent de scopurile societății. Devenită civilă.

Ne întoarcem la „căutarea fericirii”. Mai precis, la William Blackstone, autor al primului curs de studiu al legii („the knowledge of our laws and constitution was adopted as a liberal science by general academical authority” *) la Oxford, ținut nu cu mulți ani înainte de declarația de independență americană.

„Căutarea fericirii”, conform lui Blackstone, este un dar oferit omului de către Creator („… but has graciously reduced the rule of obedience to this one paternal precept, „that man should pursue his own true and substantial happiness.” This is the foundation of what we call ethics, or natural law.” *) pentru a putea evalua dacă acțiunile sale corespund sau nu respectării legii naturale (sînt bune sau rele; cele bune îți aduc fericire), lege introdusă în toate odată cu crearea universului și care, alături de legea revelată prin scrierile sfinte, „bate” orice altă regulă, inclusiv cele create de om.

Dacă Blackstone nu poate fi creditat ca primul inventator al expresiei „căutarea fericirii”, coerența școlii lui de gîndire în această privință se poate constata cu ușurință. Cum se potrivește foarte bine și cu logica textelor din Virginia (inițial) și a variantei modificate (pentru a nu lăsa loc „interpretărilor”) care va fi cunoscută drept declarația de independență, redactare atribuită lui Thomas Jefferson.

Apelul la legea naturală conferea legitimitate actului de sedițiune inițiat de coloniile engleze din America, uniunea legală cu suveranul fiind inferioară legii naturale. Expresia politică a legii rămîne cuprinsă în

We hold these truths to be self-evident, that all men are created equal, that they are endowed by their Creator with certain unalienable Rights, that among these are Life, Liberty and the pursuit of Happiness.

Nu știu ce a fost în capul lui Jefferson, nu știu dacă avea sau nu un plan ascuns. Cert este că, în logica interpretării contemporane lui a ierarhiei legilor (Blackstone) și în logica frazei celebre de mai sus, avem de a face cu atribute individuale, conferite  omului, nu societății, indiferent că exprimarea lor se face în raport cu existența altor indivizi, deci și a societății („By the absolute rights of individuals we mean those which are so in their primary and strictest sense; such as would belong to their persons merely in a state of nature, and which every man is entitled to enjoy whether out of society or in it.” *).

Drepturi inalienabile, absolute, care aparțin strict individului, conform autorității academice contemporane și logicii enumerării, cînd… hodoronc-tronc.

Societatea civilă de tip Soros încearcă să transfere, într-o viziune colectivistă, atributul individual al „căutării fericirii” către un grup sau sumă de grupuri din care este exclusă, de exemplu, familia. Sumă de grupuri care primește un „civilă” la coadă, dar, mai ales, primește dreptul de decide ce bine sau ce e rău peste individ, uzurpînd dreptul natural  al acestuia.

„Căutarea fericirii”, ca identificator al exercitării corecte a liberului arbitru, nu poate aparține și nu se referă la societate. „Căutarea fericirii” subsumată binelui societății, cum încearcă „interpretarea” și societatea civilă – Soros să impună, reprezintă o dramatică înfeudare a individului față de grup, încercîndu-se (culmea!) contrapunerea legii naturale (superioară legilor statului, considerate coercitive chiar în definiția LSE) nu pentru a apăra individul ci pentru a-l lipsi de un argument fundamental, pe care l-a invocat cu succes în istorie pentru a-și recăpăta libertatea.

* – William Blackstone – Commentaries on the Laws of England

Anunțuri

Ban Ban Ki-moon !

ban (engleză) = suspendat, demis, dat afară, mătrășit. Pe alese.

Cel mai nenorocit secretar gemeral al ONU, marioneta cea mai dezgustătoare. Dacă va fi lăsat să-și bată joc de rolul rezervat funcției, praful se va alege de organizație. Poate nu va fi un lucru mai rău decît să fie controlată de către globaliști, cum a devenit acum, însă ar fi păcat să nu existe o reacție de demnitate a multor state ale lumii, egal amenințate de ofensiva globalismului distructiv.

Voilà !

Uite că s-a realizat și previziunea cu ocuparea terminalelor de către favoriții occidentului. Rebelii anunță că vor putea începe să livreze petrol curînd.

NATO preia controlul operațiunilor ca să… le oprească. Așa reiese, cică vor verifica strict ca bombardamentele să nu se efectueze decît pentru protecția civililor.

Francezii (vorba vine, alde TV5, că francezii sînt la fel de pe dinafară ca și românii) recunoșteau dimineață că aliații/coalizații au atacat sistematic trupele libiene, distrugîndu-le blindatele, pentru a permite rebelilor să avanseze. Evident, în aceste condiții, s-a inversat marșul, acum de la est spre vest. Atacuri absolut ilegale, chiar și în termenii ridicolei, dacă nu ar fi ticăloasă, rezoluții ONU.

Acum, dacă livrările de petrol (ar fi interesantă discuția cum de poate funcționa sistemul fără ajutor străin – nu poate) se reiau, putem reveni, cît de cît, la ceva mai aproape de sensul penibilei rezoluții. (Gaddafi ar fi livrat în continuare Italiei, de exemplu, dacă occidentalii nu blocau, tîlhărește, fondurile naționale – nu Gaddafice.)

Dacă instaurarea unor reguli stricte NATO nu e doar prostire aruncată pentru privitorul mediu, inutilul homo occidentalicus, atunci putem să ne înnămolim liniștiți în procesul de divizare a Libiei. Tot n-au pe cine să pună deocamdată sau nu i-au popularizat încă CV-ul. Nici măcar pentru zona de est. O Libie întreagă, deschisă occidentului – cu industria petrolieră de-naționalizată – e bună. Două țări mai mici (e petrol și în vest doar), mai bine. Ce contează dacă una din ele va continua să fie condusă de Gaddafi, doar nu ne formalizăm decît atunci cînd și pînă unde ne convine.

Societatea civilă

Societatea civilă merită doar un șut în cur. Prin reprezentanți. Îi cam știm care. Poate un voluntar ceva mai curajos se oferă să încaseze, simbolic, altceva decît plata obișnuită.

O societate normală NU are societate civilă. Se observă din propoziția anterioară cum nu prea sună ceva corect… lingvistic. Sau logic. De asta am și scos în evidență NU-ul. Fără NU ar reieși că există o societate în cadrul societății care e altceva decît societatea dar o reprezintă cel mai bine. O reprezintă fără a fi aleasă, fără a se identifica, fără să-și asume alte poziții decît mîrîiala nemulțumirii veșnice. În schimb, societatea civilă trebuie mereu consultată. Și eu cred la fel, trebuie consultată la cap. Cum trebuie verificată la buzunare, pentru a vedea cine i le umple.

Formă de parazitism toxic, de mult dovedită a fi o metodă solidă de amestec din exterior, cu structurile cele mai vocale organizate ca ong-uri. Terenul de acțiune cel mai propice (și căutat) se află undeva în vecinătatea mediilor academic și cultural, cu multe ghilimele (suficient să ne gîndim la doi dintre reprezentanții cei mai autorizați – adică cu ok de la centru – Mungiu și Patapievici).

Reprezentanții legitimi, cei care ar trebui să facă legi pentru și să respecte dorințele electorilor, ascultă mai des și în probleme importante de societatea civilă decît de cei care i-au trimis în parlament sau în alte structuri reprezentative.

De unde s-ar putea trage concluzia că parlamentarii & co sînt proști, cei care i-au ales la fel, pentru că, altfel, nu se explică de ce trebuie să gîndească pentru reprezentanți și, prin extensie, pentru societate taman societatea civilă.

Evident, aleșii nu sînt proști și nici atît de nepregătiți în ale politicii, dimpotrivă. Identifică (ajutați) repede de unde bate vîntul și se lasă purtați de această formă de lobby, ilegală și imorală. Pentru că lobby înseamnă presiune nepermisă, exercitată prin bani și șantaj, asupra unor factori de decizie.

Dacă nu întotdeauna poți identifica societarii civili cu ușurință, odată ce încep să-și dea cu părerea te prinzi repede. Chiar și așa, ar fi inutil, păgubos, să te bați cu fiecare lefegiu în parte (plus media, învelișul lor de protecție și cale de infestare). Nu, n-are rost. Cel mai simplu mod de a curăța societatea de parazitismul toxic stă în interdicția formală, riguros monitorizată, ca aleșii să se uite în gura societății civile. Nu poți opri informația să circule, dar se poate stopa legitimarea parazitului obținută prin referirile pline de respect la acesta, prin obligativitatea de a lua în considerare orice amestec al acestuia în treburile cetății.

Societatea civilă nu reprezintă societatea, nu are nici o legitimitate, nu are resursele profesionale (altfel s-ar identifica) să sfătuiască în nici un domeniu, uzurpă rolul rezervat unei singure instituții, fie pe plan local fie național, pusă tocmai pentru a decide în probleme de lege și politică în afara influențelor.

Societatea civilă trebuie extirpată din organismul social. La fel cu orice pretenție venită din partea oricărui grup, indiferent că se ascunde sub masca ambiguității voite, de a sfătui, cenzura, contesta, face presiuni asupra reprezentanților legitimi în numele unei fantome gălăgioase. Gălăgie necesară pentru a da senzația și a purta vorba că bîntuie prin cetate o forță pe care nu o putem încadra în normal, dar, vezi Doamne, de care trebuie să ținem cont.

Puțintică luciditate

Privesc cu detașare prostiile emise de politicienii români în legătură cu atacul occidental asupra Libiei. Indivizi care nu sînt capabili să învețe prima lecție – să tacă cînd nu au habar ce vor (ei sau stăpînii), măcar pînă se mai așează lucrurile – măcănesc fără partitură. Partitură care e posibil nici să nu mai fie scrisă. Pentru că evenimentele se precipită și pentru că interesele dulăilor nu converg.

Între ăăă-urile prezidențiale, cu ridicolul comparațiilor copilărești, și tăcerea veșnic ezitantului Iliescu (da, el știe prima lecție), cele două extreme care definesc dezastrul politicii externe românești (care politică externă!?), prefer să prezint o analiză infinit mai profesionistă și mai… decentă. Pentru că lipsa de rușine, cînd nu e tupeu în toată regula, bîntuie printre angajații submediocri ai diverselor interese neromânești pe care îi numim, din inerție, politicieni. Ce mult lipsește acum un Adrian Păunescu.

The U.N. Goes to War

Un alt articol sugerează o explicație pentru votul Rusiei, și nu numai, printr-un posibil conflict Medvedev-Putin cu codiță americană la mijloc:

Gaddafi triggers Kremlin rift

Putin – la obiect:

Medvedev – în pădure:

––

Am anticipat corect. Ne plimbăm fregata mai spre Libia„To the shores of Tripoli” – cum zice imnul pușcașilor marini americani, ramură a armatei americane inventată într-o cîrciumă (Tun Tavern – cîrciumarul de acolo devenind primul ofițer însărcinat cu recrutarea), de unde și afinitățile cu alți frecvenți vizitatori de astfel de stabilimente.

Interviu cu trimisul rus pe lîngă NATO


13 martie 2011

„The thing is we don’t have any facts.”
„The footage we see on the american and british channels looks fake. They create an illusion of military action. Where are the aircraft, where are the bomb raids, where is the destruction and casualties we hear so much about? If all that is true, evidence should be now on the table of the security council.”
(nici la momentul votului nu a existat vreun raport al trimisului secretarului general ONU în Libia; s-a votat pe „dovezile” CNN & co. )

„We are not naive and well aware that some part of the special operations have long been done in Libya on the side of the opposition. Otherwise, Gaddafi to whom most of the army and police force are loyal could long have clamped down on the opposition. Since he has not done so yet it is a question of secret and illegal backing by special forces.”

Plus alte răspunsuri interesante.

Agresiune fățișă

„I assess that our actions to date are generally achieving the intended objectives,” said Gen. Carter Ham, commander, U.S. Africa Command. „We think we have been very effective in degrading his ability to control his regime forces.”

(bună potriveala între generalul Șuncă și ministreasa Șuncă-pe-băț – Rodham-Clinton)

Lăudăroșenia de tip CNNist (trecută, iată, la rubrica războiul civil din Libia) ne arată, totuși, ceva. Acțiunile militare occidentale în Libia se înscriu în categoria celor care urmăresc distrugerea capacității operative a forțelor armate libiene. Nici impunerea unei no-fly zone, după definițiile acceptate (băgate pe gît prin precedente – Irak, încă de după 1991, Serbia 1999), nu se limitează la simpla interceptare a avioanelor. Mod de operare foarte bine știut de cei care nu s-au opus la adoptarea mizeriei de rezoluție ONU. Însă distrugerea centrelor de comandă și comunicație, a blindatelor sau tancurilor, depășește chiar și foarte îngăduitoarea accepțiune actuală.

Cum mizerabila rezoluție lasă, practic, mînă liberă occidentalilor să facă ce vor – mai puțin să trimită trupe – nu e nici o mirare că… fac ce vor. Definiția pentru așa ceva există însă și e ceva mai veche decît no-fly zone, se numește agresiune și constituie, cu adevărat, un motiv de a apela la Consiliul de securitate ONU pentru… Libia, statul suveran, membru al ONU, cu reprezentați legitimi recunoscuți de toți (mai puțin Sarkozy) care este supus acestei agresiuni fățișe.

Pentru consumatorul mediu, redus la o simplă cutie de rezonanță, care răspunde la diverșii stimuli bine controlați din afara lui, poate că e „logic” să distrugi capacitatea militară a uneia din părți, întîmplător aparținînd autorităților, în vreme ce rebelii au dreptul să o mențină pe a lor. E și o formă de legitimare a unei structuri care, încet-încet, devine un „dat”, de care, nu-i așa, „trebuie” să ținem seama în orice evoluție ulterioară. Practic, occidentalii pregătesc, după scheme deja testate (Kosovo), o situație care să conducă fie la ruperea Libiei fie la acceptarea invenției „recunoscute” de Sarkozy drept putere legitimă (pentru că e acolo, protejată de occidentali, deci e un „dat”).

Chomsky: „The people don’t forget.”

„Mostly we’ve been asked to stay away.” (despre Libia)
[Obama]… in many ways he’s worse” [decît Bush]

Noam Chomsky and Jeremy Paxman’s interview in full (8 martie 2011)


part 2

(chit că și eu sînt un „climate denier”… doar nu trebuie să ne împăcăm în toate)

Din nou George Carlin

Parcă se simte nevoia unei noi injecții cu George Carlin, prea se potrivește cu năvălirea de cocksuckers care vrea să ne lămurească cum să gîndim toate, de la codul muncii pînă la invadarea Libiei. Iar visul american – you have to be asleep to believe it – nu e chiar atît de… numai american.

Farrakhan despre Libia

Ia să vedem ce zic unii mai puțin căcăcioși decît alde Sarkozy de Nagy-Bocsa.

[22 martie] – Ha, ha, ha, ce jegoși youtoubiștii, le tremură chiloții pe ei.

OK, direct la sursă (video inclus)

Farrakhan îl sfătuiește pe fratele Obama

„You can’t order him [Gaddafi] to step down and get out, who the hell do you think you are!?”

 [25 martie] – youtube permite din nou accesarea filmului – uite alba, nu e neagra.

Terminalele petroliere libiene

Pentru că s-au întețit trimiterile de la căutări legate de harta petrolieră a Libiei (conducte, zone de exploatare, etc), probabil datorită hărții de la postarea –  Revoluția petrolieră libiană? 

adaug un link de unde se pot afla multe alte informații interesante  LIBYA – The Oil Terminals :

„NOC has six oil terminals and storage facilities along the coast from Tobruk in the east to Az Zawiya in the west: Tobruk’s Marsa El Hariga, Zueitina, Marsa El Brega, Ras Lanuf, Es Sider, and Zawiya.”

NOC = National Oil Corporation – compania națională care controlează toate celelalte companii specializate pe cîte o verigă din lanțul exploatării, transportului, rafinării, comercializării petrolului libian.


(clic pentru harta mare; cele 6 localități unde se află terminalele sînt însemnate cu un disc negru în mijlocul unuia galben)

Evident că vor fi puncte strategice principale pentru „rebelii ajutați”. Probabil totul se va juca în jurul celor 4 din centru. Cînd occidentalii vor fi mulțumiți de „stabilitatea” obținută (după ce le vor fi cucerit rebelii) se poate trece la faza a doua.

Dacă rebelii se vor dovedi neputincioși…

Cine v-a pus ?

Arab League chief condemns killing of Libya civilians by Western powers

O reacție întîrziată

Urmăresc o emisiune la A3. Invitat istoricul Dinu C. Giurescu.

Acum, cînd se precipită dramatic procesul de destrămare a României – prin legile educației, a statutului minorităților și a regiunilor de dezvoltare, după ticăloșia spînzurării simbolice a lui Avram Iancu, la Miercurea Ciuc, de către un paramiltar ungur, după încă o rundă proaspătă de declarații criminale ale autorităților cele mai înalte din Ungaria, iată că se descoperă (pentru cei mai mulți, cărora la vremea respectivă probabil li se bombarda mintea cu tot felul de prostii) un adevăr simplu. Ungaria vrea Transilvania și acționează, în cea mai mare parte și cu cel mai mult succes prin organizația UDMR, pentru atingerea acestui scop. Dacă nu pot spera la toată, „măcar” la cît le-au dat Hitler și Mussolini, ba chiar un pic mai mult.

Articolul (re)descoperit, acum cînd arde casa, se poate găsi aici.

Nu se va întîmpla nimic bun, destrămarea se va produce, în toate planurile. Ar fi și ridicol să-i suspecteze cineva de patriotism pe liberali sau pesediști (luați ca partide, individual vor mai fi români printre ei, dar slabi, ezitanți cînd e cazul să acționeze eficient). Nici de la actualii complici, colaboraționiști, trădători pedeliști aflați (prin rotație) la aparat, nu așteptăm, evident, nimic.  

Cu bizantinismul m-am cam lămurit, funcționează doar cînd nu ai de-a face cu o înverșunare paranoică – de tip unguresc – sau metodică – de tip germano-UEist. Cu turcii a mers, cu teutonii, nu.

Ori ne vom construi destinul singuri, cu fermitate, răbdare și curaj ori vom pieri ca națiune.

Baletul cu portițe, ambiguități, teme secundare inventate la minut, presiuni nedrepte pe care nu numai că la acceptăm, dar le și justificăm, toată acțiunea politică bolnavă prin care nu ne punem niciodată problema cum să rezistăm ci doar încercăm să pierdem mai puțin, să ne doară mai puțin, să ne mulțumim cu cît mai puțin, trebuie să înceteze.

Toate partidele care colaborează cu UDMR și care acceptă să treacă legi antinaționale își trădează țara. Gata, ne-ați mințit destul, ori inversați politica ori faceți bine să dispăreți cît mai repede. Preferabil de bunăvoie.

Ca să fie clar

Refuz să fiu complice cu ucigașul Sarkozy la distrugerile și omorurile care vor fi comise de soldații NATO în Libia.

Refuz să fiu complice, la grămadă, la eventuala sfîrtecare a Libiei prin actuala intervenție externă.

Resping cu dispreț minciuna conform căreia bombardarea Libiei se va face pentru a proteja populația civilă.

Refuz să accept încă o complicitate tacită, în calitate de cetățean al unei țări NATO și UE, la distrugerea unei țări care nu a făcut României nici un rău.

Refuz să devin complice la încă o expediție de pedepsire și jaf, camuflată sub vorbele goale ale unor mincinoși dovediți, demascați în repetate rînduri, și sub acoperirea ridicolă a Consiliului de securitate al ONU, devenit o simplă mașinărie de ștampilat, la comandă, toate mîrșăviile comandate de către americani (cel puțin în sfera de influență pe care nu le-o contestă China sau Rusia – complice și ele prin neexercitarea dreptului de veto).

Refuz să accept dublul standard, nu mai înghit minciunile (multe deja demontate) furnizate de media controlată de aceiași ticăloși care nenorocesc politic, social și economic planeta.

Nu recunosc dreptul de a decide ce e bine și ce e rău, cine e bun și cine e rău unor maimuțoi politici lipsiți de orice urmă de onestitate și moralitate.

Războiul declanșat acum în Libia de către stăpînii coloniali de ieri și de azi, în care România a fost aruncată automat prin apartenența la NATO (indiferent că se încalcă, încă o dată, statutul tratatului) și UE, nu este războiul meu, îl condamn și îl resping.

E tot ce pot să fac și afirm acest lucru încă de la început, ca să fie clar, după cum scrie în titlu. Fie ca încă un păcat major să cadă pe capul criminalilor cunoscuți, nu am de ce să atrag pedeapsa și pe capul meu, tăcînd ca oaia în țarc.

Ce ușurare…

Banca Japoniei a fost imediat evacuată (dusă în bunker!?) și ne-a asigurat că nu va fi lipsă de bani lichizi. Bănuiesc că niște (încă) oameni au comis asigurarea respectivă, dacă n-or fi robotizat-o deplin.

Totul e în ordine, degeaba se forțează planeta cu 8,9 prin adîncuri, nimic nu poate perturba fluxul de lichdități, nici măcar plăcile tectonice. Magma ar face bine să ia notițe, poate se va fluidiza mai bine după modelul bancheresc.

Dacă nu știa cineva care este buricul universului…
––

Presimțeam că plutesc în aer și alte delicii.
Am aflat, din ce în ce mai ușurat (de bani, deocamdată), cum că se construiesc avertizoare de țunami la Sulina, Constanța și Varna(!?). Vor fi gata abia în 2013. Pînă atunci ne descurcăm cum putem, ne bazăm pe ochii de șoim ai lui Mazăre, în ținută de camuflaj și cu beretă roșie de parașutist, urcat pe turla geamiei cu megafonul la îndemînă.  Sînt convins că nu va fi lipsă de lichidități pentru un asemenea proiect inteligent. Adevărul e că ne cam săturaserăm de zbenguiala valurilor seismice pe litoralul românesc. Aștept interdicția de zbor sub 10 m altitudine pentru pescăruși și obligativitatea cîntăriri persoanelor care doresc să intre în mare – pentru filtrarea supraponderalilor. Nu pot împărtăși toate ideile, păstrez pentru mine cîteva cu bun potențial de finanțare comunitară.

Picătura libiană

Rebelii ar fi fost „outgunned” (găvări CNN) de către forțele lui Gaddafi, dar rezistă într-unul din orașele de pe coastă, terminal petrolier, aflat cam la jumătatea distanței dintre Tripoli (vest) și Benghazi (est). Numai bun de o linie a frontului care să se transforme, mai știi, într-o linie de demarcație.

Întrebarea ar fi, de ce și mai ales cînd au devenit gunned. Au apărut deja informații cu privire la gunnuirea lor încă din momentul zero, cu guns aduse din afară. Las scepticismul să opereze și pentru partea aceasta de informație, însă s-a văzut de foarte devreme că protestatarii (pe atunci, rebeli acum) acționau cam… paramilitar. Mai ales că se plîng (CNNic sau BBCic sau similar) cum că nu prea s-ar pricepe pe la ale războiului și ar vrea ajutorul lui nenea occidentul.
––

Apropo de guns. Iată cum renaște „gunboat diplomacy”. Un „diplomat” englez, însoțit de vreo 7 SAS și 1 MI6, desantează lîngă Benghazi să ia contact, în misiune exploratorie carevasăzică, cu rebelii. Să se informeze, deh. Cam ca mine, care aș vrea la fel, doar că n-am SAS sau MI6, nici fregată în larg. Aventurile puerile (prinși, încătușați, armament confiscat, trimiși acasă) nu mă interesează. M-ar interesa cum își permit măgăria, de unde resursele de tupeu care ar trebui, după mintea lor, să fure atenția de la nerușinarea nemaipomenită cu care se amestecă, mereu, încălcînd norme elementare de comportament diplomatic și legile internaționale?

Un rezumat pe cît de onest se poate

Un dialog între doi evrei inteligenți și competenți în materie. O temă care influențează, uneori decisiv, toată politica internațională de 100 și mai bine de ani: Israel-Palestina.

Editat, e drept, poate mai bine așa, punctele de dezacord au fost probabil atenuate. Rămîne o descriere reușită, comprimată fără a pierde din esență. N-o fi adevărul absolut, cred însă că bate orice altă tentativă (de care am eu cunoștință) de a reda cîteva decenii de istorie tumultoasă, cu informații vitale pentru a înțelege cum stau lucrurile.

În plus, dezbaterea a fost înregistrată cu cîțiva ani înainte de wikiscurgerile lui Assange și se poate vedea cum o parte din ele se confirmă. De fapt, e invers, dovadă că informația poate exista deja, putea fi accesată, însă numai popularizarea ei contează.

 Norman Finkelstein vs Shlomo Ben Ami 
 
part 2 | part 3 | part 4 | part 5 | part 6

Mullen: Mințiți, bă !

După militarii ruși a venit rîndul șefului militar american să spună același lucru:

„Adm. Mike Mullen, chairman of the Joint Chiefs of Staff, told the committee that despite media reports of Libyan aircraft attacking rebel areas, the Pentagon as of Wednesday had not confirmed any such attacks. He also said it must be assumed, in planning for the possibility of establishing a no-fly zone, that Libya’s air defenses are substantial.” ( Realistic options for ousting Gadhafi look limited )

Nu mai mințiți atîta, medioți nenorociți !

Dubito cît mai mult

Una din datoriile principale pe care le ai, ca om care gîndește (nu ca  intelectual* !), stă în exprimarea îndoielii. Despre orice, poate, în orice caz asupra temelor care apar subit, din senin aproape, și care sînt îmbrățișate imediat de un mare număr de oameni cu un uimitor de mic număr de păreri diferite.

Ai dreptul să te entuziasmezi, normal. Inevitabil vei da dovadă de partizanat, mai devreme sau mai tîrziu. Îți va fi imposibil să te detașezi complet de atitudini mai vechi, de poziții la care ai ajuns printr-un efort măcar de timp, dacă nu și de inteligență. Cu atît mai mult, exprimarea îndoielii presupune o componentă care ține de antrenament. Cu alte cuvinte, delăsarea în conformism produce colesterol pentru intelect (nu pentru intelectuali!).

Nu construiești, nu ajungi la concluzii corecte numai prin îndoială. Dar nici nu vei începe nimic dacă nu te îndoiești de valabilitatea, generalitatea, gradul de precizie sau sinceritatea unei afirmații, propuneri, teorii. Chiar a ta fiind, pînă îți răspunzi mulțumitor la întrebări. Cu atît mai mult la ale altora. 

Bine, în ziua de azi, nu se ajunge atît de departe, dacă scoți nasul în lume. Inchizitorii nu te ard pe rug, după proces, te îngroapă instantaneu, informatic, dispari din noosferă. Mă rog, din aia care, cică, contează. Chestie care ar trebui să ridice semne de întrebare, să producă un început de îndoială cu privire la, știu eu, onestitatea inchizitorilor, nu?

Nu toți pot opera inchizitorial. Nici nu vor toți, din fericire. Există convinșii. Prin confort (atenție la colesterol!). Printr-un fel de  agorafobie. Mă explic. Toți trăim momentul de „știu mai mult și constat subit cît de înspăimîntător de puțin știu”. Nu e o stare plăcută, poate duce la blocaj. Dar e necesară. Trebuie să revină. Cînd dispare de tot, ceva nu e în regulă. Exită convinși pe bază de cronofobie (un fel de). Cei care nu cred că le ajunge timpul cum să mai și pună la îndoială una sau alta? Există cei cărora li se rupe, dar se simt… obligați. Elegant, nu-i vom băga în seamă.

Există și momente cînd vrei să le rupi gura. Pe bună dreptate, atunci cînd o nedreptate sau o sumă de nedreptăți te face să clocotești. Interesant cum uneori încpem să clocotim pe teme date, care, cu o minimă activare a îndoielii, am constata că nu ne privesc și nu ne afectează. Dar dacă unii vor să ne afecteze, te joci? Păi, da. Hai să ne jucăm, măcar din cînd în cînd. Un dubiu de bază ar trebui să planeze asupra regulilor jocului. Mai ales cînd ne trezim în plin set de reguli, nu se știe de unde apărute, nervos justificate de, cum le zice, actorii principali.

Mă întreb uneori, ce nu e în ordine cu modul nostru de a fi, cum de nu se activează instinctul de conservare în planul inteligenței, de ce nu exită un reflex similar cu retragerea mîinii din foc, pe care eu l-aș vedea manifestîndu-se exact sub forma apariției unei îndoieli semnificative. Nu am răspuns, poate liberul arbitru conține și nevoia de a parcurge drumul spre starea în care să ți-l poți exercita în cunoștință de cauză. Pînă voi afla, îmi permit să mă îndoiesc de supoziția anterioară. Darămite de bombardamentele gaddafice din Libia, de un paregzamplu, din păcate de actualitateNe privește, nu ne privește? De ce nu ar fi valabilă întrebarea, automat, în privința actorului american? Ce aură de certitudine răspîndește de adorm imediat îndoielile? Și de ce miroase a frică docilitatea cu care se încolonează mulți, convinși ca la un semn.

În definitiv, dacă lumea vrea simplitate, cine sînt eu să ridic dubii, nu? 

* – Meserie vag definită, accesibilă prin inițiere tacită. Persoanele care o practică sînt supuse unor reguli fluctuante, nu pot cădea pradă inhibițiilor și trebuie să înțeleagă rostul excomunicării. Nu și pe cel al comunicării. De evitat.

Adevărul după Botiș

Gura ministrului Botiș adevăr greșește, ups, grăiește.

Sistemul de pensii e un sistem piramidal, ne anunță. Da. Nu numai din motive demografice și de conjunctură (citește prăduire) economică ci și din cauză de furt de forță de muncă de către UE.

Au sărit ca arse toate oficinele media, inclusiv cele pretins contra. Stăpînii s-au speriat rău și dau nervos din picior în fundul maimuțoilor politici și medioți.

Sigur, e mai complicat, FMIUEa joacă la două capete, o scăpare din asta poate anunța alte reduceri de pensii, de exemplu. De ofticat cu spume, i-a ofticat comparația neautorizată, dar atît de inspirată, cu schema Ponzi. Asta e, acum pensiile sînt majoritar de stat, dar pe măsură ce ponderea fondurilor private va crește, comparația ministrului se va dovedi și mai corectă. Bine, nu cred că ajungem noi, ca stat, pînă atunci, din n motive.

Botiș a enunțat teoria restrînsă. Aștept generalizarea ei la întreg sistemul economic, o schemă Ponzi planetară.

Completare: se pare că domnul Botiș ar fi dispus să riște, individul Botiș ar prefera să plaseze bani cu risc mai mare (hi, hi) decît să-i dea contribuție pentru viitoarea pensie. Noi nu știm exact la ce altă schemă Ponzi se gîndește (bursă, imobiliare), dar îi urăm succes.

Nu e bine

Țiganul împușcat în cap, cu șanse mici de supraviețuire, hoț surprins la furat împreună cu complici e o victimă firească a degenerării grave introduse de cagularea actului politțienesc în România.

De la descrierea de ieri, din care se înțelegea că, după cîteva focuri de avertisment și unele îndreptate spre roțile automobilului cu care au fugit hoții, s-a tras în plin, azi se insinuează varianta ricoșeului. Logic. Prea puțea.

Nu-i plîng pe hoți, nu îi prefer polițiștilor, dar nu pot accepta senin jegoșenia anticetățenească a descinderilor brutale, a devastării apartamentelor, a terorizării celor, suspecți sau nu, surprinși la locul descinderii, a arestărilor în masă, dictatura diverselor procuraturi sau altor instituții alfabetice, cum se zice la americani, și aura neagră a acțiunilor în forță, gîndite nu ca o descurajare a bandiților ci pentru ca să impresioneze privitorii și, caz după caz, să-i frăgezească pentru a accepta o stare aberantă drept normalitate.

Nu folosești arma oricînd, nu merită să omori pe cineva pentru o infracțiune care, în mod evident, nu punea în pericol fizic pe nimeni. Polițiștii nu erau amenințați, nu a fost o situație în care trebuiau să decidă într-o secundă. Să zică mersi dacă scapă cu ricoșeul.

Prea sîntem luați drept cetățeni de mîna a doua.

Niște unii

La televizor (unde altfel?) au cerut sprijin. Pentru rebelii din Libia (sau cum le va fi spunînd la ora la care scriu).

Un titlu, fără video, îmi spune că niște unii (aceiași, alții?), au cerut sprijin aerian! Măi, ce tari sînt! Mîine, mă aștept să specifice și modelul avioanelor și al muniției de care au nevoie, țintele și tot ce e necesar, potrivite impecabil pe posibilitățile tehnice și logistice ale forței americane din larg.

Între timp, basmul cu aviația gaddafică continuă.  Avem acum un atac cu un avion care ar fi aruncat o bombă, după niște unii, care nu era bombă, după niște unii-alții, care a cazut pe o plajă ridicînd un norișor de nisip. Ca să-i sperie pe protestanți/insurgenți/rebeli, cum pretind niște unii. Probabil era o psyop de-a lui G. prin care vrea să demonstreze că ridicolul, dacă te scremi mult, ucide. Da, glumesc! Pfui, în ziua de azi trebuie să te ciupești permanent, prea des nu-ti vine să crezi pînă unde se poate merge cu prostia. Sau ticăloșia. Amîndouă.

Niște unii… mai ales medioți.

Trădarea merge mai departe

Cu suflu nou, imediat după congresul udemeriștilor, protocolul coaliției-1 prevede adoptarea rapidă a statului minorităților și a legii regiunilor de dezvoltare. Bașca modificarea constituției, că doar a vrut poporul (30% cu furt) parlament unicameral la „referendum”. Las’ că vedeți/em voi/noi!

Pun un pariu simplu. Cealaltă parte a establișmentului, coaliția-2 – liberalo-pesedistă, nu va face nici o încercare hotărîtă de a dărîma actuala majoritate (tot de furt) pînă nu vor fi aprobate cele două cerințe criminale.

Păcat că nu mă pot teleporta peste 100 de ani ca să încerc să explic românilor de atunci cum a stat treaba cu această epocă odioasă pentru nație. Avertismentele scrise, mărturiile rămase de la înaintași care au trăit aceleași trădări nu par să ne vaccineze.

Să nu aud de ibovnicii ungurilor (liberalii) și de slugile minoritarilor de orice fel (pesediștii). Locul vostru, alături de nenorociții pedeliști, e în bolgia infernală.

Oamenii cinstiți rămași printre voi ar face bine să aleagă cît mai repede cu cine merg mai departe, cu trădarea sau cu țara?

Libia: no fly, pe bune

Șefii militari ruși au afirmat că nu există nici o dovadă, din monitorizările permanente pe care le fac în Libia prin satelit, că ar fi fost folosite avioane de luptă.

Da, dar te pui fantomele care bîntuie în media occidentului?

„Băieții” vor să se amestece, așa cred ei că le este bine și la vară cald. Cu partea a doua s-ar putea să o nimerescă și să le fie extrem de cald. La fund, pe bază de RPG nu de încălzire globală.

Fenechiu sau Vadim?

Reducerea TVA la tranzacțiile imobiliare și încurajarea creditului pentru consum sau naționalizarea Petrom ?

Liberali care nu știu cum să se mai gudure pe lîngă UDMR sau … contrariul ?

Măi, ce complicată alegere!

Războiul fantomă

Dom’le, e sau nu război în Libia?

Orașe ocupate/eliberate de protestatari/insurgenți există. Control al acestora asupra unei părți a industriei/exploatărilor petroliere există. Gaddafi există și el, la Tripoli. Armament abandonat sau capturat din depozite am văzut. Zgomote de împușcături și oameni care aleargă sau chiar răniți am auzit/văzut puțintel.

Atacurile alea aeriene, miile de morți insinuat că ar fi victimele lui G. (fără afirmații răspicate; cine cunoaște modul de operare al propagandei înțelege – se lasă loc pentru minciuna prin… completarea de către publicul țintă a ceea ce ar spune media, dar nu poate, pentru că minciunile directe nu se mai poartă ca altădată) nu știu unde sînt în afară de relatările de presă.

Mai degrabă, se vrea un război. Nu e logic de ce, dacă G. abia se mai ține de un fir, după cum sîntem îndemnați să credem, e nevoie de pregătiri militare americane (sigur, tot informații neverificabile)? Dacă G. e încă puternic, înseamnă că nu e lipsit de sprijin intern (aici se potrivește frumos zvonistica cu mercenarii africani – ar masca în mintea publicului extern sprijinul intern + „odioșenia”). Dacă nu e lipsit de sprijin, dacă poate opera aviație militară ( = baze, piloți, logistică), dar a pierdut rapid controlul asupra estului, iar opozanții anunță deja că au format o armată, parcă nu prea seamănă a revoluție, a izbucnire spontană, a val popular care mătură tot.

Comparațiile cu România ’89 țin doar pînă la un punct. Libia are o organizare descentralizată, tribală cum le place occidentalilor să-i zică, probabil ideală pentru divide et impera. Cred că, poate nu atît de simplist cum ne obișnuiesc „experții” să abordăm un subiect, triburile joacă un rol, nu ca structuri deplin autonome, cu organizare inclusiv militară (ca druzii sau alte facțiuni din Liban, de exemplu), dar cu potențial bun pentru a putea fi folosite ca atare, măcar pentru o bucată de timp. DAR… pentru așa ceva trebuie să fi fost ajutate din timp.

Nu putea fi răsturnat G. altfel? Hmmmm…

Se cam coace o situație incredibil de favorabilă occidentului, vechea povestea cu „intervenția umanitară” într-o țară căzută în „haos” datorită unui dictator rău-rău. Avînd ca bonus posibilitatea – susurată insistent, dacă nu complet adevărată – unor diviziuni secesioniste. Mai mult, în asemenea condiții, „încăpățînarea” lui G. va putea fi arătată drept cauză a ruperii Libiei. Ce convenabil! 

Noi, bineînțeles, nu avem probleme cu ungurii – tribul.

Un gînd fără zi

O Românie în care Victor Ciorbea și Emil Constantinescu par, privind în urmă, băieți de treabă și competenți prin comparație cu prezenții era de neimaginat acum 15 ani.

Invers, dacă nu se putea întrezări decăderea de acum, poate că peste 15 ani inimaginabilul de azi, dar în varianta pozitivă, va deveni realitate. 

Nu e o speranță, nici măcar un exemplu foarte sugestiv. Nu pot să afirm că se dovedește ceva prin comparația aleasă, nici că operează o creștere „entropică” a răului nici că ar fi obligatorie o ciclicitate. Am însă ferma convingere că nimeni nu are habar ce va fi peste alți 15 ani, nici cele mai înrădăcinate mafii nici cei mai șmecheri experți.  Întrebarea ar fi cum se poate exploata inerentul  moment de optimism atunci cînd observi că griul din jur se arată la fel de opac și pentru cei aflați pe cai mari?