Agresiune fățișă

„I assess that our actions to date are generally achieving the intended objectives,” said Gen. Carter Ham, commander, U.S. Africa Command. „We think we have been very effective in degrading his ability to control his regime forces.”

(bună potriveala între generalul Șuncă și ministreasa Șuncă-pe-băț – Rodham-Clinton)

Lăudăroșenia de tip CNNist (trecută, iată, la rubrica războiul civil din Libia) ne arată, totuși, ceva. Acțiunile militare occidentale în Libia se înscriu în categoria celor care urmăresc distrugerea capacității operative a forțelor armate libiene. Nici impunerea unei no-fly zone, după definițiile acceptate (băgate pe gît prin precedente – Irak, încă de după 1991, Serbia 1999), nu se limitează la simpla interceptare a avioanelor. Mod de operare foarte bine știut de cei care nu s-au opus la adoptarea mizeriei de rezoluție ONU. Însă distrugerea centrelor de comandă și comunicație, a blindatelor sau tancurilor, depășește chiar și foarte îngăduitoarea accepțiune actuală.

Cum mizerabila rezoluție lasă, practic, mînă liberă occidentalilor să facă ce vor – mai puțin să trimită trupe – nu e nici o mirare că… fac ce vor. Definiția pentru așa ceva există însă și e ceva mai veche decît no-fly zone, se numește agresiune și constituie, cu adevărat, un motiv de a apela la Consiliul de securitate ONU pentru… Libia, statul suveran, membru al ONU, cu reprezentați legitimi recunoscuți de toți (mai puțin Sarkozy) care este supus acestei agresiuni fățișe.

Pentru consumatorul mediu, redus la o simplă cutie de rezonanță, care răspunde la diverșii stimuli bine controlați din afara lui, poate că e „logic” să distrugi capacitatea militară a uneia din părți, întîmplător aparținînd autorităților, în vreme ce rebelii au dreptul să o mențină pe a lor. E și o formă de legitimare a unei structuri care, încet-încet, devine un „dat”, de care, nu-i așa, „trebuie” să ținem seama în orice evoluție ulterioară. Practic, occidentalii pregătesc, după scheme deja testate (Kosovo), o situație care să conducă fie la ruperea Libiei fie la acceptarea invenției „recunoscute” de Sarkozy drept putere legitimă (pentru că e acolo, protejată de occidentali, deci e un „dat”).

Post a comment or leave a trackback: Trackback URL.

Comentarii

  • bogdan  On 21 Martie 2011 at 22:47

    S-a venit cu o putere militară imensă peste un stat ca Libia, cu o populație de 6 milioane.

    Zilele lui Gaddafi, ca lider, sunt, după toate probabilitățile,numărate. La fel sunt și zilele Libiei ca stat independent. Că ”Opoziția”, dacă ajunge la putere, o să trebuiască să tot dea ”sponsorilor”, petrol, în primul rând.

  • bogdan  On 21 Martie 2011 at 23:50

    Dacă chestiile din Libia aveau loc în Mozambic, de exemplu, nu ar mai fi existat intervenția străină. Libia are însă o resursă de prim rang – petrolul de bună calitate.

    Observ că lumea noastră tinde spre o polarizare extremă – stăpâni și slugi. Iar mijoacele de comunicație și de transport ale sec. XXI nui fac decât să asprească acest proces, stăpânii pot din ce în ce mai ușor să le controleze pe slugi.

    Gaddafi era – și în mod romantic, chiar – unul dintre puținii lideri independenți rămași al unei țări cu o resursă atât de importantă cum este petrolul.
    Ne îndreptăm spre polarizarea extremă, pe care aproape am atins-o – numai stăpâni și sclavi.

    Am însă sentimentul că această polarizare nu se va atinge până la urmă, ceva se va întâmpla, care va schimba actuala stare de lucruri.

  • conumishu  On 22 Martie 2011 at 0:39

    Tot ce se poate. Să sperăm că va fi cum simți. Nu știu dacă ne ajută, pentru că zona noastră – în occident – este cea mai predispusă spre polarizarea, internă să-i zicem, cu cea mai mare stabilitate în timp. Doar o presiune multipolară, venită de la competitori care nu mai înghit poveștile de adormit europeanul, cuplată cu speranța că țările care vin (China, India, Brazilia) nu vor ceda tentației aceluiași model de guvernare să ne mai scape.

    Oricum, încuscrirea corporatistă fără frontiere, fragilă uneori, îmi pare mai periculoasă decît controlul asupra fiecărui stat în parte, state rămase însă forțe de care trebuie să ții cont.

    Am mai spus-o, globalismul e periculos întîi pentru că scoate din joc statele (cu statul național ca element de bază) – adică o diversitate cu multe păcate, dar și cu un echilibru de forțe concurente – și face loc unui unic stat structurat cam cum scrii, cu polarizare și despotism (mascat poate, dar real). Puterea fără concurent a unui singur stat nu poate fi înfrîntă de mulțime sau îi va fi mult mai greu. Ca să nu mai vorbim că urmarea firească a răsturnării unei dictaturi globale va fi fărîmițarea în state noi/vechi – adică de unde am pornit, dar după multă suferință.

    Poate și din cauza asta mi se pare important să știm, generație de generație, cine sîntem și cine am fost, ca să blocăm malaxorul care ne vrea pe toți otova.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: