Societatea civilă: în „căutarea nefericirii”

Nu voi contesta societatea civilă în sine pentru că nu există, ca suport al oricărei discuții, decît definițiile privitoare la ea și intențiile din spatele acestor definiții.

Căutam ceva și am ajuns, prin inevitabilul dorit de google, la wikipedia. Încercam să depistez, în măsura în care o formă bine aleasă pentru un concept de o cuprindere generoasă poate fi invenția cuiva, cine ar putea fi primul care a lansat „căutarea fericirii” („the pursuit of happiness”) ca expresie, ulterior consacrată, de o importanță căreia nu i-am dat atenția cuvenită.

Aproape ca de fiecare dată, citind, la un moment dat a apărut sentimentul de suspiciune față de o parte a informației furnizată de wikipedia (oficină de subtilă propagandă cu rădăcini cunoscute – de cine vrea să cunoască, bineînțeles). Partea aceea de „iar altcineva susține…”, hodoronc-tronc. Cînd apar controversele și interpretările „ajutătoare” ridic gradul de alertă.

Neîntîmplător, interpretarea altcuiva se lega de un aspect important, anume semnificația „căutării fericirii” în documentul care va populariza noțiunea în lumea largă – declarația de independență americană. În mod logic – se va vedea de ce – în textul „interpretativ” apărea menționată societatea civilă. Dacă tot mă aflam acolo, hai să văd opinia wikipediană despre societatea civilă.

Paranteză, nu numai amuzantă, care leagă definiția acceptată de wikipedia, deci de forțele care supervizează conținutul temelor sensibile, de actualitatea imediată. Definiția citată în wikipedia ține de London School of Economics, cea cu scandalul recent – a primit donație de la fiul lui Gaddafi, care și-a luat doctoratul acolo, donație acceptată la recomandarea lui Soros, el însuși absolvent al LSE.

Paranteză și nu chiar, pentru că definiția acceptată, aparținînd școlii de gîndire legitimată de wikipedia, este chiar lumea în care se lăfăie domnul Soros și societarii dumnealui și pe care ne ajută pe noi, muritorii de rînd, să ne-o însușim. O redau aici.

„Civil society refers to the arena of uncoerced collective action around shared interests, purposes and values. In theory, its institutional forms are distinct from those of the state, family and market, though in practice, the boundaries between state, civil society, family and market are often complex, blurred and negotiated. Civil society commonly embraces a diversity of spaces, actors and institutional forms, varying in their degree of formality, autonomy and power. Civil societies are often populated by organizations such as registered charities, development non-governmental organizations, community groups, women’s organizations, faith-based organizations, professional associations, trade unions, self-help groups, social movements, business associations, coalitions and advocacy groups.”

Este ceea ce se dorește și se lucrează din greu pentru a fi impus ca societate civilă și coincide, în bună măsură, cu societatea civilă – Mungiu. Un supra-stat care nu va mai avea nevoie de legi coercitive pentru că, după cum încerc să sugerez în continuare, atacă dreptul individului de a emite judecăți etice independent de scopurile societății. Devenită civilă.

Ne întoarcem la „căutarea fericirii”. Mai precis, la William Blackstone, autor al primului curs de studiu al legii („the knowledge of our laws and constitution was adopted as a liberal science by general academical authority” *) la Oxford, ținut nu cu mulți ani înainte de declarația de independență americană.

„Căutarea fericirii”, conform lui Blackstone, este un dar oferit omului de către Creator („… but has graciously reduced the rule of obedience to this one paternal precept, „that man should pursue his own true and substantial happiness.” This is the foundation of what we call ethics, or natural law.” *) pentru a putea evalua dacă acțiunile sale corespund sau nu respectării legii naturale (sînt bune sau rele; cele bune îți aduc fericire), lege introdusă în toate odată cu crearea universului și care, alături de legea revelată prin scrierile sfinte, „bate” orice altă regulă, inclusiv cele create de om.

Dacă Blackstone nu poate fi creditat ca primul inventator al expresiei „căutarea fericirii”, coerența școlii lui de gîndire în această privință se poate constata cu ușurință. Cum se potrivește foarte bine și cu logica textelor din Virginia (inițial) și a variantei modificate (pentru a nu lăsa loc „interpretărilor”) care va fi cunoscută drept declarația de independență, redactare atribuită lui Thomas Jefferson.

Apelul la legea naturală conferea legitimitate actului de sedițiune inițiat de coloniile engleze din America, uniunea legală cu suveranul fiind inferioară legii naturale. Expresia politică a legii rămîne cuprinsă în

We hold these truths to be self-evident, that all men are created equal, that they are endowed by their Creator with certain unalienable Rights, that among these are Life, Liberty and the pursuit of Happiness.

Nu știu ce a fost în capul lui Jefferson, nu știu dacă avea sau nu un plan ascuns. Cert este că, în logica interpretării contemporane lui a ierarhiei legilor (Blackstone) și în logica frazei celebre de mai sus, avem de a face cu atribute individuale, conferite  omului, nu societății, indiferent că exprimarea lor se face în raport cu existența altor indivizi, deci și a societății („By the absolute rights of individuals we mean those which are so in their primary and strictest sense; such as would belong to their persons merely in a state of nature, and which every man is entitled to enjoy whether out of society or in it.” *).

Drepturi inalienabile, absolute, care aparțin strict individului, conform autorității academice contemporane și logicii enumerării, cînd… hodoronc-tronc.

Societatea civilă de tip Soros încearcă să transfere, într-o viziune colectivistă, atributul individual al „căutării fericirii” către un grup sau sumă de grupuri din care este exclusă, de exemplu, familia. Sumă de grupuri care primește un „civilă” la coadă, dar, mai ales, primește dreptul de decide ce bine sau ce e rău peste individ, uzurpînd dreptul natural  al acestuia.

„Căutarea fericirii”, ca identificator al exercitării corecte a liberului arbitru, nu poate aparține și nu se referă la societate. „Căutarea fericirii” subsumată binelui societății, cum încearcă „interpretarea” și societatea civilă – Soros să impună, reprezintă o dramatică înfeudare a individului față de grup, încercîndu-se (culmea!) contrapunerea legii naturale (superioară legilor statului, considerate coercitive chiar în definiția LSE) nu pentru a apăra individul ci pentru a-l lipsi de un argument fundamental, pe care l-a invocat cu succes în istorie pentru a-și recăpăta libertatea.

* – William Blackstone – Commentaries on the Laws of England

Post a comment or leave a trackback: Trackback URL.

Comentarii

  • Marcel  On 30 Martie 2011 at 20:25

    Drepturile individuale isi au originea in notiunea crestina de persoana si , in forme implicite le putem regasi in toate societatile crestine. De pilda , in Bizant osanditii erau orbiti – deoarece autoritatile constientizau ca nimeni nu poate dispune de viata cuiva, nici chiar Statul, fie el si expresia unei imputerniciri divine.
    Probabil ca translatia despre care vorbiti s-a produs pentru ca individul nu are puterea de a se apara singur – si mediul in care apelul la solidaritate a primit un raspuns a fost initial cel sindical. Cu toate acestea, colectivismul nu este in exclusivitate un ‘pacat’ de stanga – ii putem asocia si rationamentul de genul ‘my country right or wrong’.
    Sunt de acord ca familia, in forma ei nucleara sau extinsa nu poate fi exclusa din ‘societatea civila’.

  • Valerius  On 30 Martie 2011 at 22:24

    Înțeleg că sunteți supărat pe ”societatea civilă” de origine soros-istă, dar încercarea de a plasa ”drepturile naturale ale individului” mai presus de rosturile ”societății civile” intră într-un soi de aporie ca aceea în care riscă să se înfunde gândirea raportului individ-societate.

  • conumishu  On 31 Martie 2011 at 7:49

    Eu nu prea cred în dreapta și stînga. O împărțire după anumite criterii relativ constante în timp (mă rog, un timp) sigur se poate face, după care se poate adăuga o etichetă. Totuși, nu cred că diferențele mari se regăsesc în diviziunea stînga-dreapta sau, altfel spus, conflictul la vedere maschează conflictul care nu trebuie văzut, împărțind oamenii în două tabere în care, altfel, mulți nu s-ar regăsi. Teme secundare alimentate pînă cînd pasiunea face restul.

  • conumishu  On 31 Martie 2011 at 8:11

    Domnule Valerius, societatea civilă din jur, nu numai în România, bineînțeles, este societatea civilă Soros. Nu știu ce ar putea fi, știu ce este.

    Probabil m-ar interesa cum ar vedea oameni fără scopuri necurate rostul societății civile, prioritară mi se pare însă încercarea de a demonta mecanismul prin care ceva care pare să contrabalanseze statul îl subordonează și îl face mai puțin vulnerabil față de individ, singur sau împreună cu alți indivizi ca el, neobligați (care nu vor să fie obligați) – fie și obiectiv – să se asocieze pentru a nu fi subjugați.

    Posibil ca, așa cum scriați, gindirea raportului individ societate să nu fie rezolvabilă, însă prioritatea dreptului natural al individului asupra unui produs al interacțiunii sale cu alți indivizi ține mai degrabă de evidență, nu o fi demonstrabilă, dar nici în aporie n-are cum să eșueze. De altfel, depinde la ce anume vă gîndiți cînd menționați raportul individ-societate, pentru că dpv al cine trebuie să servească pe cine, avem aceeași situație clară. Societatea nu are legitimitate în actul de a constrînge un individ. Că poate să o facă e cumva tema postării mele, chiar dacă prea puțin dezvoltată. Anume, ne ascundem și pasăm responsabilitatea pe o abstracție, pînă cînd, dacă va triumfa sorosismul, vom crede din start că asta e ordinea firească a lucrurilor.

  • Valerius  On 31 Martie 2011 at 14:54

    Am sugerat că problema raportului individ-societate este, pe cât de complexă, tot pe atât de importantă, prin consecințele modurilor de soluționare a ei.

    Pusă incorect, ea împinge gândirea într-o fundătură, precum chestiunea ”ce a fost mai întâi, oul sau găina ?”. Dacă aveți timp care vă prisosește, aruncați-vă o privire pe analiza mea de aici:

    http://valeriuss.blogspot.com/2011/03/ce-fost-la-inceput-oul-sau-gaina.html

    Vă amintesc faptul că în problema raportului individ-societate unii au pus accent pe individ (de exemplu Rousseau propunea un fel de ”stare naturală”, în care există indivizi a-sociali. Alții, precum Aristotel (și, mult mai încoace, Marx) au pus accentul pe societate.

    Dar niciunul dintre aceștia n-a absolutizat rolul vreunui termen din corelația individ-societate. De exemplu, Rousseau propunea ”starea naturală” ca un experiment mintal, nu ca pe un fapt istoric. Tot astfel, când Aristotel scrie, în Politica, ”statul este, prin natura sa, anterior individului” nu înseamnă că Părintele Logicii a susținut că Statul (= Polisul, Cetatea, Societate) poate pre-exista în raport cu indivizii, ca un fel de mulțime vidă, nu înseamnă că a susținut inepția anteriorității cronologice a Statului în raport cu individul, ci o anterioritate logică: pentru a putea înțelege condiția individului uman trebuie să știi ce este Statul (tot așa cum termenul ”poligon” are o anterioritate logică în raport cu termenul ”triunghi”; pentru a înțelege ce este triunghiul trebuie să știi deja ce este poligonul: ”Triunghiul este poligonul cu trei laturi”).

    Dv., în supărarea dv. pe societatea civilă soros-istă, postulați ”drepturi naturale” ale individului care nu pot fi puse în discuție de nicio societate. Sunteți pe linia Rousseau – Locke – Declarația de independență a SUA. Intenția dv. este de a salva, de exemplu, libertatea indivizilor.

    Analiza mai atentă relevă însă faptul că nu există ”drepturi ale indivizilor” decât în societatea omenească, ele sunt niște reguli, norme, convenite sau impuse. În lumea lucrurilor, a animalelor inconștiente nu există instituția dreptului.

    O altă slăbiciune a argumentării dv., care se pare că vă scapă, este că absolutizarea ”drepturilor naturale ale indivizilor” duce la folosirea lor abuzivă de către globaliștii fanatici, pe care nici eu, nici dv. nu-i iubim. ”Drepturile naturale ale indivizilor”, rebotezate ”drepturile omului”, au devenit cuiul lui Pepelea, pretextul prin care forțele globaliste, imperialiste intervin abuziv în structurile diferitelor entități statale, sociale.

  • conumishu  On 31 Martie 2011 at 19:21

    Libertatea e o stare a individului. De care poate fi conștient prin el, nu prin condiționare socială. De fapt, acea „căutare a fericirii” reprezintă garanția prin care putem ști dacă sîntem liberi. Nu o fi metafora respectivă extrem de riguroasă, nici nu poate fi. E suficient ca un om, fie prin metaforă, fie încercînd să înțeleagă ce au vrut să spună alții prin ea, să se aplece asupra importanței exercitării liberului arbitru. Da, se afirmă că există un mecanism divin care ne semnalizează, poate așa este, dar importanța stă în conștientizarea rostului evaluării etice ca un drept al individului. De la filozofie la politică. Politică înseamnă, automat, relații cu alți indivizi, dar drepturile tocmai în relație cu alți indivizi are sens să le menționezi.

    Nu cred că m-aș raporta la Rousseau. Domnul care semnează Marcel se află mai aproape cînd amintește de noțiunea de persoană a creștinismului și ceea ce a ajuns să fie numit drept natural, mai încoace drept(urile) (al) omului. Deturnate, distosionate în sens, cum sugerați. Dar nu din contrapunerea cu regulile normale ale societății, acesta e doar (bine, un doar foarte important, recunosc) rezultatul practic (parțial obținut, se mai lucrează). Atacul se duce împotriva omului, creației dacă vreți.

    Probabil vi se pare o zonă prea deschisă speculației, însă lupta dintre bine și rău îmi pare ( <- ca să folosesc exprimarea dulceagă a zilelor noastre) lupta fundamentală. Darul de care aminteam citîndu-l pe Blackstone (nu mai știu dacă folosea cuvîntul, însă sensul acesta era) făcut omului de a distinge între bine și rău prin ajungerea într-o stare de bine îl deosebește de animal, însă tot Blackstone ierarhiza acțiunea legii naturale (divină, dar netrecută în cuvîntul-cuvînt, ca să-i zic așa, precum în sfintele scripturi) și la nivelul materiei și al vieții animale unde acționează strict ca lege (condiționează, dacă vreți; remarcă: trebuie să existe conștiință pentru a distinge între condiționare și restricție).

    Ce fac anglo-saxonii, în special, și care ține de o anumită tradiție a lor, de un anumit fel de a se raporta la existență, inclusiv prin trecerea la protestantismul lor aparte, stă în încercarea de a structura rațional ce alții lasă în sarcina interpretării dogmatice. Rousseau se înscria și el în curentul, reprezentat mai degrabă de Voltaire, cel al credinței care se poate dispensa de biserică. Meritul ar consta în împuternicirea individului cu argumente prin care să-și susțină cu mai multă hotărîre dreptul de a nu fi asuprit (ca să nu zic de a fi liber). Limite există, una din ele ar fi chiar specularea de către globaliști a ideii de drept pentru a bloca acțiunea oricărei reguli care nu le convine.

    Dar în postarea mea încercam să arăt că la rădăcina deturnării sensului drepturilor naturale, cele cîteva, stă tocmai acțiunea parșivă prin care unul din cele care chiar există dincolo de discuție (dreptul individului de a decide el ce e bine și ce e rău) a fost transformat în datoria individului de a acționa pentru binele societății. Nu cred că există prea multă ambiguitate în afirmația (parțial demonstrată acolo, dar care poate fi argumentată solid în continuare).

    Blackstone ține un curs despre legi făcute de oameni, nu respinge regulile pe care și le alege societatea, dimpotrivă, era meseria lui. Trăia într-o monarhie care, oricît de englezească, nu era prea sfioasă cu aplicarea autorității. Dar măcar habeas corpus era respectat în principiu. În colonia eliberată (SUA) nu mai este. Astăzi. Nu s-a ajuns din întîmplare aici.

  • Marcel  On 31 Martie 2011 at 20:17

    Punand la indoiala diviziunea ‘stanga-dreapta’ aduceti in discutie o alta tema: este in firea lucrurilor ca societatea sa fie impartita intre stanga si dreapta ? este aceasta diviziune aplicabila oricarui tip de societate ? daca acest conflict este o masca, cum a fost pus el in scena ? daca este inerent, poate fi depasit acest conflict ?
    Impresia mea este ca o anumita impartire intre forte liberale si traditionaliste tine inca din vechime de dinamica interna a societatilor de tip european , care se caracterizeaza printr-un joc al tendintelor centrifuge dar nedepasind limita care sa le scoata din situatia de echilibru. Momentul rupturii a fost mijlocul secolului trecut.
    Care este explicatia acestui dinamism , de unde isi trage el energia? Un posibil raspuns se poate gasi chiar in titlul articolului Dvs. , în “căutarea nefericirii” – in faptul ca locul fiecarui individ in societate nu este strict determinat inca de la nasterea sa, desi ar putea fi prevazut intr-o oarecare masura.
    In ceea ce priveste raportul individ-societate, eu as spune ca drepturile indivizilor nu sunt doar convenite , ci recunoscute . Indivizii nu pot conveni ca o crima este un lucru accepatabil si din acel moment crima sa devina un drept.

  • Valerius  On 31 Martie 2011 at 21:28

    @ conumishu

    Insistați în a gândi ”drepturile naturale ale individului” ca fiind necondiționate social, ca fiind inerente individului uman prin însăși natura lui de om. Dacă ar fi așa, drepturile naturale ar fi evidente de când există oameni. În realitate nu-i așa. Sclavii erau considerați ”unelte vorbitoare”, nu erau evidente, pentru stăpânii de sclavi, ”drepturile naturale” ale sclavilor. Ideea de ”drepturi naturale” ale omului a fost fundamentată teoretic târziu, în epoca modernă, iar apariția ei a avut o condiționare social-istorică. Nu orice idee poate apărea și poate fi fundamentată teoretic în orice epocă și în orice societate. Apariția teoriei relativității într-o comunitate de hominizi este posibilă ca glumă.

    @Marcel

    ”In ceea ce priveste raportul individ-societate, eu as spune ca drepturile indivizilor nu sunt doar convenite , ci recunoscute . Indivizii nu pot conveni ca o crima este un lucru accepatabil si din acel moment crima sa devina un drept.”
    Cruciații au convenit că sunt nu doar acceptabile crimele lor, ci că acestea chiar corespund unei voințe divine. Naziștii au avut, de asemenea, convențiile lor asupra ”justeții” crimelor săvârșite de ei.

  • conumishu  On 31 Martie 2011 at 21:34

    Am citit. Cred că ați dat și răspunsul. Dacă bănuiți că ar putea fi posibil ca biologia să dea un răspuns în privința oului sau găinei, iar noțiunea de ou include găina și invers, atunci să vedem cum se aplică la individ și societate.

    Bănuiesc că, într-o concepție evoluționistă, putem afla cine a fost primul individ al speciei, însă în secunda următoare nu a mai fost singur, a „socializat” cumva cu o maimuță antropoidă de au apărut urmașii și… societatea e gata. Bine, alde Soros nu permit familia, dar să-i lăsăm în plata… cui îi plătește.

    Veți admite că viziunea creaționistă pare mai ordonată prin comparație, iar apariția Evei, în urma constatării necesității creării ei – pentru binele lui Adam – de către Dumnezeu, deși echivalează cu inițierea primei societăți – nici măcar nu erau familie în sensul biblic (comun pînă mai ieri în societățile umane) – menține un primat al individului. Sigur că avem de a face cu o descriere antropocentrică, în definitiv, audiența scrierilor sfinte fiind oamenii, limbajul trebuia să fie pe înțelesul lor.

    În nici una din cele două variante nu există dubiu asupra existenței individului ca atare, cronologic, biologic, concept. Nu decurge din existența societății (familie la început, mai mult de atît ar fi hazardat, indiferent cît studiem gorilele prin Africa).

    La un moment dat, omul conștient, vag sapiens (nu ca noi, sapiens sapiens) s-a strîns în grupuri unde relațiile de sînge s-au transformat în relații de putere, ierarhii, mă rog. Mai încolo cineva a privit la ce se întîmplă și a început să formuleze concepte. Deja nu mai avea rost să separe strict individul și societatea. DAR. Omul nu există datorită societății, invers, da, obligatoriu. La fel cum 3 linii care se intersectează cîte două formează un triunghi, indiferent cînd au fost grupate conceptual împreună cu pătratul, rombul, pentagonul în categoria poligoanelor. Nici măcar nu este nevoie de identificarea unei cronologii.

    Dacă societatea l-a influențat pe individ, poate i-a dezvoltat calități pe care nu le-ar fi obținut altfel, nu i-a dat individualitatea, nici conștiința ei. I-a oferit poate mijloace să o formuleze, mai mult de atît n-avea cum. Doar dacă putem vorbi de o teleologie a societății, care ar avea nevoie să bage în capul „subunității” sociale noțiunea de individualitate. Nu prea cred. Bine, ar fi și avantaje, de ce să nu-i pun în spate, de exemplu, că societatea mă face egoist, eu fiind, altfel, generos… ca lacrima. Stop, eu, care eu? M-am demascat din nou.

    Nu înțeleg de ce ideea că indivizii se grupează și voluntar (uneori sînt siliți obiectiv – presiune demografică, catastrofe, pericole) deranjează. Deranjează cînd se extinde la stat, la grupuri mari de oameni organizate ierarhic. Deranjează prin implicația că individul poate întrerupe contractul, chiar dispus să plătească penalizări?

    Nu mă înțelegeți greșit, apropo de „my country right or wrong” (imperiile fac mult rău și altora, țările mai mici mai mult lor – e o nuanță) amintită de dl. Marcel, rămîn naționalist și mă atrag ideile libertariene (nu sînt obligat să aleg între, așa că nu o fac), recunosc implicit că trăiesc în societate, accept ideea de lege făcută de oameni (nu neapărat toate legile), privesc noțiunea de națiune și ca un concept abstract și ca pe o legătură de suflet, știu că pot comunica cu dumneavoatră pentru că vorbim o limbă comună a cărei semantică o putem descifra comparabil datorită societății cu școlile ei, etc, cum știu că rămîn eu, mai ales cînd văd, frecvent, cum mijloace nemăsurate se află la dispoziția unora (că n-o fi societatea conștientă de sine) pentru a mă face să uit de individualitatea mea. Mi se pare normal să chestionez anumite înțelesuri „noi” date unor noțiuni care, în contextul lor istoric și prin consecințe practice în plan politic, atestau prin coerența dintre teorie și acțiune un grad de onestitate intelectuală incomparabil mai înalt decît răsucirile actuale.

  • conumishu  On 31 Martie 2011 at 22:42

    Există o teorie care sugerează că sîntem doar purtători pentru gene, care au nevoie de noi, cam ca virusul, pentru a se perpetua. Sigur, tot improbabilă rămîne descoperirea teoriei relativirății la hominizii purtători pentru gene (poate de aceea au construit recipiente mai performante – presupus performante – aveau nevoie de capacități tehnice care să exprime nevoia genelor pentru, știu eu, un nivel de comunicare mai înalt). Glumesc, desigur. Teoria există totuși.

    Problema cu geniile (oamenii rari) care vor descoperi teorii peste nivelul epocii, care vor crea ceva ieșit din comunul de pînă atunci, îmi pare o dovadă că fără individ, performanța societății, care diseminează eventual descoperirea, ar fi discutabilă. Uneori, aceeași idee apare, practic simultan, la mai mulți, cu ce li se diminuează fiecăruia dintre respectivii indivizi meritul și cum poate pretinde societatea că ar fi cauza care a condus la aparițai descoperirii? Doar pentru că o cantitate de informație, structurată probabil mai bine, se afla la dispoziția multor (prin comparație cu descoperitorii) indivizi?

    Înțeleg timpii lungi la care vă gîndiți, acumularea care se poate face uneori foarte încet, nu e bine dovedită, dar să zicem că nu există alchimiști mai tari decît nucleariștii sau ezoterici deținători de informații mai grele decît toate bibliotecile la un loc. Că anticii, rafinați și excelenți gînditori, nu ar fi fost capabili să ofere anumite răspunsuri pe care azi profesionistul mediu le poate da. Nu e vorba aici de valoarea individului în raport cu media nivelului celorlalți indivizi? Un hominid care a înțeles cum se poate face focul nu poate fi considerat mult mai important pentru epoca lui decît Einstein pentru a noastră? Dacă primul descoperitor al focului nici nu a dat informația mai departe grupului său, societatea lui nebeneficiind în nici un fel de descoperire, individul respectiv și-a pierdut din valoare? Retorică, dpv al individului, importantă dpv al societății. Societatea recunoaște valoarea doar prin efectele care se vor resimți pentru ceilalți? Păi, cam da. Și atunci promovează generozitatea actului de a le oferi celorlalți produsul (bun) al gîndirii tale pînă la îl transforma într-o datorie? Nu prea mai sună a motivație.

    Poate că gruparea și structurarea în societate accelerează apariția ideilor noi (bune, că din celelalte…), nu văd unde e interdependența pentru individ. Dacă nu ar fi individual conștient de existența binelui și nu și-ar asuma consecințele actelor sale ca individ, cum ar putea servi binele societății? Ar fi o întîmplare, nimic din ce se consideră bun pentru societate nu ar avea vreun înțeles pentru el, nu ar putea fi motivat. Dacă măcar unii nu ar ști, pentru ei, care e binele, de unde ar lua criteriul? Secretă societatea un „feromon” al binelui? De unde? Dacă niște sălbatici, încet, greu, au ajuns să construiască societăți sofisticate, nu e mai simplu – tăiem intermediarul astfel – să credem că individul poartă scînteia, iar societatea poate, eventual, să grăbească transformarea în flacără?

    Nu contează că ar fi foarte greu fără proptelele societății, principial contează dacă se poate trăi în afara societății și mi se pare periculos să nu crezi în posibilitățile individului atacînd, în mod suspect, una din pavezele acestuia împotriva abuzului.

    Stăpînii de sclavi știau ce înseamnă libertatea, doar era considerat supremul dar pe care îl puteau oferi unui sclav. Își știau bine și interesul. Societatea din jurul lor nu prea se grăbea însă să disemineze ideile de libertate. Nici unii dintre semnatarii declarației de independență nu se puteau mîndri că ar fi fost buni, fiind proprietari de sclavi, mă îndoiesc însă că nu știau bine că aplică un dublu standard. Principiile promovate rămînînd valabile.

  • conumishu  On 1 Aprilie 2011 at 1:46

    @Marcel

    Nu mi se pare natural/normal să împingi oamenii spre gruparea în două tabere, indiferent dacă poate fi privită și ca o consecință a matematicii aplicată la vot.

    Această divizare nu este singura metodă prin care poți conduce creînd impresia democrației, dar e eficientă. Mi se pare că Madison scria ceva în sensul ăsta, cu destul cinism, într-o scrisoare.

    Transferul de la stările generale ale monarhiei la parlamentarismul cu două aripi al republicii-imperiu-regat-republică-imperiu-republică (dacă ne referim la francezi și nu am ratat vreo etapă) s-a făcut printr-o transformare cu consecințe grave. A apărut o mască de/din principiu. Rolurile s-au redistribuit cu potentații (noi, alții, o parte aceiași, nu contează) nedispuși să-și mai asume anumite responsabilități la vedere, cu riscurile asociate. Fără a fi deloc scutită de abuzuri, societatea feudală, îndulcită prin colonialism (suferință plasată în parte altora), împărțea răspunderile destul de clar. Democrația nu prea.

    Ca metodă de exprimare a unei tendințe politice, împărțirea în două tabere sigur accelerează schimbările. Dar… la pachet. Iar cei cu frîna, degeaba o pun. Odată ce se acceptă jocul cu două tabere, ideile care ar merita păstrate vor cădea prin oscilațiile tendinței ce vrea schimbarea, care se va folosi de diviziune mutîndu-se dintr-o parte în alta. Cei care vor să schimbe nu au nimic de pierdut în planul imaginii, chestie care nu prea se înțelege. În plus, schimbarea nu este obligatoriu dorința (dorință ca expresie a unui interes, nu indusă prin propagandă) celor mulți, dimpotrivă. De unde și bogăția resurselor care pot ajunge acolo unde trebuie. Schimbarea are și avantajul că poți să te întorci, după un timp, într-o stare în care ai mai fost, cu cît mai radicale schimbările, cu atît mai vagi reperele.

    Cînd mă refer la mască, mă gîndesc la două planuri deci, cel al blindării puterii reale în spatele politicienilor și la scopurile reale urmărite atunci cînd apar tot felul de teme ce stîrnesc pasiunile în societate.

    A început în Franța, America nu știu cît conta pentru restul lumii atunci, dar vînzoleala istoriei în Europa continentală nu i-a dat șanse de sedimentare ca metodă pentru controlul parlamentului. S-a manifestat cu vîrf și îndesat în stradă, în conflictele sociale, a eșuat în revoluții cîștigate (care mai bine pierdeau) și în altele reprimate care… cine știe.

    Eu aș grupa liberal cu conservator sau progresist cu tradiționalist, par mai ilustrative. După care aș spune că nici una din părți nu s-a dovedit atît de consecventă (nici nu se putea în logica celor pe care le-am afirmat mai sus). Progresiștii și-au consumat de mult rostul, tradiționaliștii au ratat pe toată linia, dacă ar fi să rezum.

    Cred că cele două tendințe au existat totdeauna. Nu neapărat în formă politică, pentru că multă vreme politica avea o distribuție de roluri fixe. În al doilea rînd, dacă în toate timpurile unii vor să mențină anumite stări de lucruri, ierarhii de valori, stiluri de viață, mai conștienți de importanța păstrării pentru societate sau mai mult pentru că îi interesa pentru ei, iar alții… viceversa, doar mai spre vremea noastră cred că tensiunea s-a politizat atît de mult încît schimbarea a devenit scop în sine.

    O lume care nu are răbdare pentru nimic, dar nu vede cum cei căinați, de obicei de unii poate bine intenționați, dar care nu prea suferă de nici unele, rămîn în stare mizeră (ajustată doar de nivelul tehnologic). Intelectual cred că se poate observa un regres. Cu fiecare pas înainte parcă problemele se multiplică… unde e progresul? A fost diluată cruzimea sau crima? S-a diminuat lăcomia? Au fost controlate niște boli și s-a lungit durata de viață. Foarte frumos, dar pot să observ că avem de a face cu una dintre cele mai mari afaceri ale istoriei. Cît ești bun de plată, poți fi sănătos, relativ, și decent îngrijit, cînd te lasă puterile. Nici nu dau exemplul comunismului, îi iau pe occidentali. O vreme a existat un interes, nu numai din pură generozitate, pentru sănătatea și educarea celor mai mulți. Nu sursele de finanțare au cedat, a ieșit la suprafață mîna nevăzută, care era acolo, apăsa pe butoane. Dacă progresul (îmi voi permite să-i zic binele pentru a lăsa doar partea fără gînd ascuns) era scopul, parcă se poate cu prea mare ușurință să păcălești mulțimi, dacă era doar un experiment, una din testările de inginerie socială, atunci e explicabil.

    Mă îndepărtez. Nu cred că e bună diviziunea ca metodă politică. Nu poți lua idee de idee, multe se leagă de altele, evident, fără să ajungi la parlamentele din ziua de azi, mașinării care nici așa nu fac față inutilelor sarcini pe care și le asumă într-o manie a legiferării. Nici nu li se dă altă șansă dacă presiunea dezbaterii (folosesc cuvîntul cu multă îngăduință) publice, iscate adesea din nimic, le cere să acționeze imediat. Lipsa de diversitate la un moment dat – parcă tema zilei devine obligatorie pentru toți – a dezbaterii din (surpriză!) societatea civilă menține polarizarea artificială.

    Dacă tot am strecurat-o, societatea civilă ar vrea să fie echivalentul stărilor generale – secțiunea plebei – cu aducerea la zi a diversificării ocupaționale și sociale. Bine, dar de ce nu recunosc deloc rolul „regelui” și se auto-convoacă în sesiune permanentă? Uitînd, desigur, să-și mai vadă eficient de treaba lor (cei care au vreuna), cazul sindicatelor (nu numai la noi) devenite penibile acolo unde ar trebui să fie puternice și gălăgioase nevoie mare în rest. Prin reprezentanți.

  • conumishu  On 1 Aprilie 2011 at 4:05

    @Marcel

    Îi spuneți momentul rupturii. Bănuiesc că vă referiți la epoca postbelică, a dominației americane.

    Poate pentru că Hitler a fost un accident grozav, un uzurpator multiplu, care în loc să exprime un ideal german, național și chiar social (nu numai ca să leg de numele partidului său) a nenorocit milioane de destine, inclusiv și cu dispreț chiar, pe ale neamului său. Cineva ar fi trebuit să fie, dar nu un bezmetic pe care o stare anormală (pacea impusă Germaniei) l-a făcut să ajungă la putere cu ajutor foarte interesat din partea industriașilor, cu suport popular din partea dreptașilor radicalizați de intenția evident comandată din afară a revoluției bolșevice avortate, după o pace pierdută fără a pierde războiul, să nu uităm.

    Cînd și-a consolidat puterea, cu excesele ulterioare doar în fază embrionară, precipitat într-un război pentru care Germania nu era pregătită, dar nu s-a mai găsit nimeni în stare să se opună cînd a atacat Rusia, Germania, și cu ea o întreagă atitudine (nu neapărat specific germană) a fost condamnată.

    Într-un fel, progresiștii au dat lovitura. Forma cea mai agresivă a lor. Se mutaseră deja peste ocean, unde se consolidase sistemul democratic-dualist, fără a fi însă monolitic. Provocînd Japonia pînă cînd au fost siguri că nu va mai avea ce face altceva, producînd astfel 11 septembrie-le necesar, mizînd pe megalomania lui Hitler care nu a ezitat să o demonstreze în toată splendoarea declarînd război SUA, soarta axei se pecetluia, naționalismul și tradiționalismul urmau să fie mînjite definitiv (un definitiv întreținut azi de propagandă și clișee, e drept), grație și brutalității naziste sub comanda lui Hitler, care nu era nici naționalist nici tradiționalist.

    După război, comunismul care se naționaliza, lipsit de celălalt mare satrap, risca să devină dintr-un experiment eșuat o societate funcțională, mai sărăcuță, dar unde nu era chiar rău de trăit, cu o propagandă slăbuță, care nu convingea pe mai nimeni, cînd nu enerva, cu loc pentru un slovac patriarhal sau un zăpăcit român să încerce fiecare altceva, dar grav că o încercau de capul lor, care nu era chiar sigurul care gîndea prin țările lor. Imperiul rus era și el ciudat, bancherii nu aveau nici un cuvînt de spus, puterea se clama în loc să fie discretă, exemplu prost și la nivelul gigantului și al sateliților.

    Cum McCarthy compromitea dreapta, chiar și cînd nu greșea, cu oameni sătui de războaie cu morți (ai lor), cu rușii care nu mai veneau, cu negrii care nu meritau să fie tratați cum erau, dar și bun pretext pentru o cauză, cu un președinte popular asasinat, cu cel dinaintea lui care a avut marele merit să avertizeze despre ce monstru zace în subteranele americane, dar și oferind un excelent motiv de mobilizare de tip radical, orice urmă de dreaptă cinstită, conservatoare în sensul bun, precum și orice stîngă care nu s-ar fi vrut veșnic militantă au pierdut grozav teren.

    Sigur că s-a rupt un echilibru, dar calea fusese pregătită dinainte de război în America, iar sinuciderea germană, care a devenit devastatoare pentru Europa, a ajutat enorm.

    Nu neg că există un dinamism, cum nu neg că trebuiau schimbate profund anumite lucruri (ce s-a reușit e de discutat). A fost însă exacerbat, iar acum a rămas zbaterea găinii cu capul tăiat, numai bună pentru aparența unei societăți atît de dinamice că ai spune că scapă de sub control, cu o anchilozare sau și mai rău a structurilor de putere. Că au început să fie arătați cu degetul bancherii, după ce capătă politicienii pe care îi merită (dacă tot îi cumpără engros), e bine, dar e și periculos, bancherii fiind fricoși de felul lor.

    Dinamica e falsă, pentru că Eisenhower nu a greșit deloc, monstrul e acolo, nu e atins nici cu o floare de liberali, care ar trebui să-i fie dușmani naturali, nici de conservatori, care ar trebui să fie adepții moderației în toate, strînși la pungă și mari apărători ai individului în raport cu statul. Doar că sînt neo- . Și acolo și în Europa.

    Pentru neoliberali mosntrul e bun ca să exporte neorevoluția democratică, pentru neoconservatori e bun ca să exporte neolibertatea. Sistemul dual a devenit perfect. Cred că există toate motivele de suspiciune pentru așa potrivire istorică.

    Am insistat pe America pentru că uEuropa postbelică îi seamănă, după cum a fost (re)construită, și nu există motiv de a crede că se îndepărtează de model. Din contra. UE seamănă atît de bine cu SUA încît va căpăta și S-ul în față.

    Nu știu unde ar fi de pus cîștigarea nefericirii prin pierderea stabilității locului, mai degrabă a demnității dată de stabilitatea, fie și doar simțită, a locului în societate. E evidentă, aproape sigur a fost dorită, nu știu cum s-a ajuns la ea. Se dă ușor, cu temei în multe, vina pe tehnologie și schimbările din raporturile dintre industrii sau dintre angajat și angajator – cu penetrări din ce în ce mai adînci în sistemul educațional. Dar la fel se pretinde că dispare credința tot din cauza progresului.

    Dar de ce e atît de fragilă societatea deodată, de ce se constată că oamenii trăiesc deprimați, se identifică și cauze, după care, fatalitate, asta e, n-avem ce face, forțe obiective acționează, fug locurile de muncă la barbari dacă biata corporație (care are 80% din slujbe exact acolo) nu e înțeleasă, familia nu are cum să te ajute pentru că o treime divorțează, cu prietenii te vezi după program, poate des, dar inutil, pentru că nu mai ai răgaz interior – frecvența Schumann care ne-a scurtat timpul interior sau altă prostie echivalentă, mai absurde decît superstiții medievale. Dar mergem pe drumul cel bun, progresăm zi de zi.

  • Marcel  On 1 Aprilie 2011 at 21:54

    Oamenii nu se impart in doua tabere neaparat pentru ca i-ar impinge cineva, se impart ei. Exista tendinta instinctiva de a lua apararea celui mai slab.
    O alta metoda ar fi sistemul de vot proportional. Daca in sistemul prin scrutin majoritar ideile sunt amalgamate in faza preelectorala pentru a se obtine o maxima reprezentativitate pentru unul dintre cele doua partide, in sistemul proportional programele sunt amestecate in faza postelectorala pentru a face posibila coabitarea intre partidele din coalitia care a dat majoritatea guvernamentala. Societatea feudala putea imparti raspunderile cu mai multa rigoare pentru ca o unitate adminstrativa – domeniu, comuna,breasla – era in mare parte si autarhica din punct de vedere economic. In lumea moderna interdependentele sunt atat de mari incat este foarte greu sa distingi ale cui sunt meritele si cine este raspunzator pentru pagube. Administrarea buna a unui anumit domeniu poate fi anihilata de deciziile proaste dintr-un domeniu conex. Si in cazul fericit cand lucrurile merg bine totusi, ministrul bun va fi blamat pentru neajunsurile temporare dar necesare, iar rezultatele se vor vedea peste multa vreme , cand postul va fi ocupat de un neavenit.
    Ideea ca sistemul politic si-a pierdut din reprezentativitate si se misca dupa o logica proprie, care cuprinde si alternanta stanga-dreapta, se poate sustine prin cifrele mici de participare la alegeri. As observa ca acest lucru se intampla si in sistemele cu vot proportional.
    Am o oarecare rezerva sa admit despre comunism, chiar si ‘nationalizat’ ca ar fi devenit o societate functionala. Stiu ca unii rusi cred asta si isi inchipuie ca esecul sistemului lor s-a datorat nu unor cauze interne, ci unui fel de complot impotriva lor. URSS a beneficiat de resurse naturale considerabile si prin indulgenta occidentului nu i s-a barat complet accesul la tehnologiile pe care sistemul socialist niciodata nu le-a creat. Este adevarat ca sistemul a permis dezvoltarea stiintei . Progeniturile elitei sovietice nu credeau in comunism ca ideologie si erau admiratori sinceri a tot ceea ce provenea din vest – (incepand cu obiectele de lux); numai timpul avea sa intarzie o epoca in care ele aveau sa fie atrase si de ideile politice venite din vest.

  • conumishu  On 1 Aprilie 2011 at 23:56

    Descifrarea temelor, de fapt ar fi soluții, propuse electorilor, modul în care s-ar putea rezolva unele din limitele procesului electoral, sigur că da, interdependențele care pot ascunde pericole neașteptate, toate acestea sînt cît se poate de reale.

    Dar nu se ajunge pînă aici. Diviziunea artificială filtrează temele înainte de a deveni riscant de cunoscute unui public mai larg.

    Cu toate că ar fi doar partea tehnică, posibile îmbunătățiri substanțiale ale unui sistem electoral care să lege reprezentativitatea politică de conținutul din oferta electorală se pot găsi. La fel, funcționarea unui parlament modern ar trebui regîndită, modul în care se formulează o lege ca să se poată integra mult mai coerent în absamblul celorlalte legi, deasemenea. Primul pas ar fi însă limitarea gradului de legiferare. Statele devin sufocate de nevoia legiuitorilor(oare a lor?) de a reglementa tot. Nu asta e calea. Statul minimal nu este, după mine, statul care lasă totul la voia unor reglaje nelegiferate, este cel care înțelege că legile vin în ultimă instanță și doar cînd au un grad mare de acoperire al interesului general. Evident, nu există limpezimea necesară, lumea nu pare să se poată pună de acord asupra unor fundamente (ar deranja interese mult prea mari).

    Oamenii se adună și de bună voie, depinde însă cine propune temele, cum scriam mai sus.

    Gradul de dezinteres reflectă și limitele sistemului „dualist”. Toate cad în această categorie cu voioșie, pe ideea că o majoritate compusă din mai multe partide, de exemplu, trebuie să facă compromisuri. Nu e chiar așa, libertatea de a face compromisuri a reprezentanților tăi vine după obligativitatea de nu compromite coerența ofertei aprobate de alegători. Nu se poate, atunci mai aștepți o rundă, struțo-cămilele compromisurilor, nu servesc nimănui (ba da, dar m-aș repeta).

    Comunismul ar fi funcționat și nenațional, economia în comunism opera la fel ca în capitalism, etatizată. Dar ca să poată avea succes (nenațional) ar fi trebuit să aibă mijloace de concentrare a resurselor financiare și de penetrare în afara ariei de cuprindere comparabile cu ale vestului.

    Importanța proprietății private ca motor economic ar putea fi luată în considerare dacă ne-am întoarce în secolul 19, poate chiar 18.

    Motivația, singurul factor important (n-o fi singurul, dar nu găsesc acum altul la fel de important) pe care ar mai reprezenta-o deținerea proprietății (nu dreptul de proprietate, acela e necesar ca să poți deveni proprietar, însă nu te încălzește dacă nu ai cum să deții o proprietate), e irelevantă pentru marea majoritate. Mă refer la proprietatea asupra unei afaceri. Există puține nișe, foarte bine dacă mai apare cîte un Bill Gates sau Steve Jobs, doar că… slabe șanse. Tehnologiile noi se dezvoltă în cadrul corporațiilor, marile surse de generare a prosperității economice sînt controlate de corporații, pînă și ce pare o oarecare zonă de interacțiune liberă, depinde masiv de acestea.

    Procesul n-a început după 1945 – de cînd comunismul s-a extins la mai mult de Rusia (și Mongolia, parcă). Perioada coincide însă cu alt model de creștere economică, cel japonez, sud-est asiatic. Foarte asemănător cu dictatura de dezvoltare, cum i s-a zis. Nu cu faza brutală, criminală, care a obligat țările respective să sară 30-40-50 de ani de industrializare lentă, distrugănd destine și categorii. Însă investițiile masive, coordonate, cu împrumut de la viitorime, cu un nivel de trai scăzut pentru a redirecționa resursele spre industrie (în sens larg) au fost oriunde singura cale de a reduce distanța față de cei care au luat startul primii.

    Tehnologiile, la fel, oricît vrei să le reinventezi sau să descoperi unele mai performante, ca să nu mai vorbim de drumul greoi al aplicării lor în producția care aduce bani, tot cam trebuie să le furi, să le adaptezi cu efort, în condiții mai grele decît nivelul la care se află competitorii. Nu o faci centralizat și cu bătaie lungă, n-ai nici o șansă.

    Nu cred că e cea mai bună cale, avem însă varianta… alternativă – globalismul corporatist (sub aspect economic). Țări devastate, țări „migratoare”, țări uniformizate, resurse înșfăcate cu cinism, dresaj social mult mai dur decît în comunismul din ultima lui parte. Probabil că societățile comuniste s-au năruit pentru că tentațiile dinspre vest erau puternice, cum, îmi place să cred, și pentru că exista o dorință de libertate individuală, pe care, dacă am putea să-i (să ne) aducem din timp pe cei de atunci nu ar recunoaște-o nicăieri. Foarte trist dacă o combinație de dorințe (totuși omenești) și idealism (post factum naiv) te transferă la subsolul ierarhiei planetare.

    Rusia a fost la un pas de a fi terminată sub Elțîn, dovadă cu ce forță se confrunta. Acum, etatist-oligarhică (a la Japonia, cu oligarhii strîns legați de stat) numai pledoarie pentru deschidere nu e.

  • Marcel  On 2 Aprilie 2011 at 13:27

    @Conu’ Mishu

    Sunt de acord cu ceea ce afirmati despre statul minimal.

    Daca problema este filtrarea temelor de dezbatere, cauza ar putea fi presa, mai bine zis: de ce fiind toate premizele pentru a avea o presa libera (statul nu intervine in continutul editorial nici macar in modul voalat al contractelor de publicitate), presa stabileste ea prioritatile dezbaterii , in loc sa reflecte interesul public.

    Proprietatea era irelevanta pentru marea majoritate, pentru ca oricand iti puteai gasi un loc de munca si asta iti asigura si o pensie. Ati spus ca societatea feudala era ‘indulcita prin colonialism’ . Probabil ca si societatea moderna a secolului al XX-lea a fost oarecum indulcita prin (post-)colonialism. Sunt unii analisti care fac azi apel la keynesianism „pentru iesirea din criza”, dar care ignora faptul ca metropolele europene aveau la dispozitie o piata de desfacere mult mai extinsa decat piata interna, pentru a isi permite politici de ocupare totala a fortei de munca.

    Nu sunt sigur ca ‘dictatura de dezvoltare’ este o alternativa sau , face parte din, ceea ce numiti ‘globalism’. Daca luam cazul exceptional al Japoniei, vom vedea ca de-a lungul vremii au fost interesate de intarirea sa Anglia – pentru a opri accesul Rusiei la Pacific, Germania – pentru a o contrapune Angliei in Asia, SUA pentru a ingradi URSS si R.P. Chineza. Au fost in permanenta forte prea mari interesate in dezvoltarea economica a Japoniei.
    Nici dezvoltarea Chinei din ultima vreme nu ar fi fost posibila intr-un asemenea grad fara deschiderea pietelor -combinata cu investitii masive- occidentale. Mai mult, adaptarea la cresterea economica in Asia a presupus schimbarea comportamentului consumatorului american – o multime de afaceri mici au disparut pentru a face loc supermarketurilor care inunda piata cu produse ieftine din import, simultan cu mentinerea artificiala a puterii de cumparare prin creditul personal facil.

    Si eu cred ca vestul a dat dovada de inabilitate in gestionarea tranzitiei din Europa de est, culminand cu monumentul de ineptie politica care a fost implicarea in criza iugoslava , prin care s-a reusit slabirea garantiilor de suveranitate in sistemul international si aducerea islamului radical in inima Europei. Azi il vedem pe acelasi domn Bernard Henry Levy cum incearca sa ne convinga ca liderii rebelilor libieni sunt exponentii dezideratelor democratice (reale) ale manifestantilor si nu au nimic in comun cu islamismul.

  • Marcel  On 2 Aprilie 2011 at 13:32

    P.S. D-l Bernard Hery Levy este autorul unei carti cu titlul ‘Barbaria cu chip uman’

  • conumishu  On 2 Aprilie 2011 at 19:02

    BHL se pricepe, era „șold la șold” (shoulder to shoulder), ca să citez traducerea de pomină de la discursul lui Bush în București, cu Kouchner și alți promotori ai intervenției umanitare, cred că știe destule despre barbarie în acest context.

    MSM – main street media, termenul care începe să fie consacrat pentru media corporatist-statistă, nici nu are cum să procedeze altfel, doar nu e ținută pe bani grei degeaba.

    Da, aveți dreptate, nu toți oamenii sînt dispuși să apuce pe calea afacerilor cînd există alte variante decente. Numai că s-a stricat echilibrul. Pentru ca angajații, inclusiv cei cu nivel înalt de calificare, să aibă parte de o viață decentă (plată corectă, timp pentru ei, posibilitatea de a face planuri de viitor fără spaimă permanentă, demnitate respectată și la muncă și în societate) ar trebui să existe limite pentru cei care furnizează locurile de muncă. Limite asigurate prin alt echilibru, un amestec de concurență cuplat cu existența unei mase critice de mici afaceri și profesiuni liberale stabile, nedependente de decizii legale care direcționează sau nu fluxuri de bani spre ele.

    Cred că neo-colonialismul îndulcește chiar mai bine situația, pentru că abia în vremea noastră putem vorbi de o inginerie socială eficientă. Pe de altă parte, dintr-o serie de motive, iată că apar alte probleme, cum ar fi imigrația neasimilabilă cultural, destul de legată și de o evoluție demografică perturbată tocmai prin intervenția ingineriei sociale.

    Condițiile în neo-colonii se schimbă, devine tot mai greu să ții la distanță forțele noi, controlul resurselor se transformă (cred, altfel confruntarea majoră e certă) în cartelarea lor, scurgerea de tehnologie pare să se amplifice, costurile pentru demonstrațiile de forță cu rol de intimidare cresc, dispar sau se diminuează avantajele. Bănuiesc că această realitate a contribuit suficient la accelerarea globalizării (ca plan de control). Într-un fel, înspăimîntător pentru mine, globalizarea presupune învățarea unor oligarhi ne-vestici, pînă mai ieri disprețuiți, cu modelul de conducere occidental. Ambițiile îmi par, totuși, prea mari.

    Japonia este deosebită de restul. Așa este, au încercat să se folosească de ea, după care nu șiau cum să o oprească. Eu cred că au reușit americanii să-i transplanteze suficient „țesut” occidental încît să o poate ține pe aproape politic, economic însă Japonia își aparține. Iar modelul lor, stat+bănci+industriași, cu reguli clare, strict respectate, pentru angajați și patroni, cu auto-finanțarea prin deficit asumat ca datorie publică pe care, cel puțin pînă acum 10-15 ani, nimeni nu îl vedea plătit la valoarea reală (o cu totul altfel de datorie decît cea din țările „albe”) o mențin aparte.

    Cînd și-a luat-o în cap, amenințînd cu apariția unui nou pol financiar sau cu transferul ponderii spre ea, de la anglo-americani, au atacat-o financiar în zona moale – piața sud-est asiatică și au blocat-o.

    Ostilitatea cu care a fost tratată de curînd, în plin dezastru natural, îmi spune că există o teamă, măcar o nervozitate mare, în legătură cu Japonia. Așa mi s-a părut.

    China ar trebui să fie baza societății globaliste. Simpla recitire a propoziției anterioare mă face să zîmbesc.

    Am un prieten, trăiește în occident de mai mulți ani, care a trebuit să se ducă de cîteva ori în China, pentru perioade ceva mai lungi, pentru a supravegehea transferul de tehnologie și organizare spre linii de producție (electronică) de acolo. Schimbările de comportamnet, de la muncitorul semianalfabet venit de la țară, care în 2-3 ani își schimbă radical stilul și pretențiile, pînă la mobilitatea mentală a celor cu pregătire înaltă, atipică pentru european, în sensul că europeanul nu știe niciodată cum ajumg la și care le sînt prioritățile și nici nu înțelege întotdeauna cum asimilează informația, dar o fac și ce iese funcționează foarte eficient, toate astea mă fac să cred că ar fi hazardat să credem că totul se află sub control. Prietenul meu, altfel destul de pragmatic de felul său, admitea că forțele care se ghicesc în spatele dinamicii de acolo par imense.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: