O, nu!

Se pronunță scheunat din poziția în genunchi.

Probabil la avizierul din Alfa Centaurii (apud Douglas Adams) există o notificare care ne-ar lămuri de ce se întîmplă cele ce se întîmplă pe Terra. Cum trotineta ecologică se află la reparat și nici cu vigneta pentru călătorii în afara sistemului solar nu sînt la zi, nu voi afla prea curînd ce scrie în notificare.

Bazîndu-mă doar pe observația proprie, constat accelerarea reacției de dizolvare a ordinii internaționale, viteza amețitoare cu care instituții construite pentru a asigura o anumită stabilitate și oarecare decență în relațiile dintre statele naționale devin mutanți hidoși, conservînd, cu chiu, cu vai, forma, dar anulînd substanța.

Noua nouă ordine mondială (sau noua ordine mondială v2.0) năvălește peste noi.

Ultima ticăloșie sub sigla bankimoonizată a ONU se întîmplă în Coasta de Fildeș, unde, în disprețul absolut al tot ce însemna (la trecut de acum) ONU, trupe coloniale franceze, deghizate în trupe ale ONU, intervin într-un conflict intern, arestează și dețin pe fostul președinte. Că francezii se deghizează astfel, treaba lor! Inadmisibil este acordul dat de marioneta de secretar general care termină, în pas vioi, o instituție planetară mai degrabă onorabilă, transformată în anexă a noii ordini globaliste. Ordine forțată peste omenire cu o grabă care miroase a disperare, profitînd de abrutizarea politică a populației din occident, devenită complice confuz după o operațiune de clătire pe creier tot mai eficientă în ultima vreme. Iată cum ne apropiem de un deznodămînt foarte posibil fatal.

Cînd vom dori o instanță care să ne apere de forța brută, fie și cu întîrziere fie și cu mijloace reduse, nu o vom mai găsi. Nici statele, dar nici indivizii. Probabil, înainte de a realiza pe căi clasice ce pierdem acum, ne vom trezi într-un conflict global, vom fi încartiruiți în tabăra care ne va reveni, prinși într-un război de supraviețuire. Pentru că goana de acum (nesimțirea cu care se spulberă reperele) nu se petrece  în vid.

Mă întrebam, pe blog, dacă occidentul va aștepta momentul confruntării cu China pînă cînd va pierde din avantajele relative. Pare-se că nu. Probabil China nu poate fi occidentalizată, bănuiesc că aventurile militare imperiale americane au golit complet sacul, cred că bancherimea e resemnată față de imposibilitatea de a opri criza pe care o generează… chiar ea. Atunci, ce mai contează, capacitățile de producție din China vor fi reconstruite după victorie. Populația să rabde.

La fel, reconfirmarea lumii arabe ca posesiune occidentală, prin inversarea tendinței de eliberare (în Egipt, de exemplu, se împute treaba), se poate face, dar vesticii nu-și fac iluzii. Vor trebui să intervină sistematic, direct și prin cozi de topor, cu o frecvență mare. ONU cel vechi trebuie să piară, intervențiile umanitare trebuie să se desfășoare cursiv.

Africa e necesară, are multe bogății, e aproape, occidentalii i-au creat problemele, ei le rezolvă. După cum vor ei, nu africanii. De ce să se încurce în ciotul (vezi Edmond Tălmăcean – dansator) vechiului ONU cînd ai un Ban Ki-moONU atît de versatil, mai receptiv la nou decît industria electronică sud-coreeană.

Idioții din Europa de est, amestecații din Asia profundă, chiar și prea marea Rusie nu se vor simți deloc bine după ce noua ordine mondială v2.0 se va instaura. Nu le place? Și ce-or să facă (va întreba cu cinism îngîmfat bancheropoda)? Nu știu, știu doar că nu ceva pe care să-l poți anticipa și controla.

Pentru foarte mulți, pînă se va retrage puhoiul, titlul acestei postări va reveni obsesiv. Noi, ca periferie a occidentului, ne așteptăm, în mod necesar, la ce-i mai rău.

Post a comment or leave a trackback: Trackback URL.

Comentarii

  • bogdan  On 13 Aprilie 2011 at 22:10

    Acum sunt câteva aspecte ale problemei, dintre care menționez:

    – Sunt de acord că sud-coreeanul e o catastrofă, dar am înțeles că ăla din Coasta de Fildeș nu se mai dădea dus decât cu forța. Poate în contrapartidă la Libia, unde ce se întâmplă reprezintă o ticăloșie ordinară, băieții au vrut să facă și ceva pozitiv.
    – Dacă trupele ONU/ francezii nu au avut dreptate să-l aresteze pe băiat, de ce Rusia și China nu își folosesc dreptul de veto ca să preîntâmpine astfel de chestii, drept de veto pe care nu și l-au folosit nici în Libia?

  • Marcel  On 13 Aprilie 2011 at 22:35

    Recunosc ca, inainte , .. nu stiam… aa, … cine este Talmacean.
    De aceea am comutat cu incredere televizorul pe canalul de stiri la care putem dormi linistiti, pentru ca lucreaza pentru noi.

    Acum si eu stiu!

    –––

    In Egipt singura forta politica larg reprezentativa din afara structurilor puterii de stat este Fratia Musulmana. Dorinta de razbunare impotriva exponentilor vechii puteri va tulbura apele, iar nevoia populatiei de siguranta va aduce mai mult in prim plan aceasta organizatie.

  • conumishu  On 13 Aprilie 2011 at 23:11

    Nu se dădea dus pentru că nu e clar dacă celălalt cîștigase alegerile. Nu contează, nu e treaba ONU.

    Nu știu ce mandat pot invoca trupele ONU acolo (erau prezente de cu altă ocazie – ca s-o scurtez), nu există nicăeri prevăzut dreptul ONU de a se amesteca în problemele interne ale unui stat, indiferent dacă acolo se recurge la violență. ONU nu poate recunoaște un guvern sau altul, statele membre pot, dar nu angajează ONU automat. ONU nu se poate sesiza din oficiu, trebuie să existe motive dovedite, prevăzute în regulamentul organizației, cu etape clare pentru a trece, eventual, o rezoluție. ONU nu are trupe, în sensul armatelor regulate. Toate unitățile sînt detașate de state membre, pentru a servi în urma aplicării unui mandat clar – pentru separarea părților dintr-un conflict, acolo unde s-a ajuns la un acord. ONU nu arestează, cu atît mai puțin dacă nu există un mandat internațional (nici atunci).

    Intervențiile militare, cum e cea din Libia, se fac direct de către state suverane, cu trupele lor. Dacă doresc. Nu se poate impune de către ONU participarea la o operațiune militară. Dar ONU nu poate să intervină așa, chiar dacă ar avea trupe permanente – de aia nici n-are. Pe bună dreptate, ar însemna anularea ideii de suveranitate a statelor. ONU nu e un supra-stat.

    Nu există relativism, nu e loc de interpretare cu privire la felul în care operează ONU prin structurile sale permanente – cum este și cea a secretarului general.

    Coasta de Fildeș e o măgărie anterioară celei libiene, cam de aceeași factură.

    Apropo. Nu am cum să verific, nici nu mi-am propus, dar chiar ieri citeam într-un articol de-al lui Pat Buchanan că, din surse credibile – după el, „băieții” favoritului franco-occidentalilor ar fi hăcuit (împușcat și hăcuit cu macheta, ca să redau exact) cam 1000 de opozanți în capitală. Sub „blînda” supraveghere franceză (zisă ONU). De fapt, și englezii menționează atrocitățile – „împărțite”, zic ei.

    În CdF există și o diviziune etnică, cu care nu mi-am prea bătut capul, de ce să nu recunosc, iar „onorabilul” ales de francezi nu prea face parte din etnia de pe la Abidjan, dacă am înțeles bine. Adică amestec și de partea unei etnii – mai „bine” nici că se poate.

    Mă abat. ONU nu are nici un drept să procedeze așa, să legitimeze intervenția franceză de acolo. Pur și simplu. Pot să-i ceară toți ivorienii, tot n-are voie să intervină așa. Bine, nu e cazul, aventura colonialistă se vede din satelit.

    Rusia și China, de data asta, nu cred că au avut la ce să nu folosească dreptul de veto (să nu ne mai amăgim, nu o vor face decît dacă le arde rău de tot la interes – tîmpenie sau nu, pare tot mai evident). Îl pot exercita doar la rezoluții. Ar putea să ceară măsuri împotriva Ban Ki-moonului, dar e perfect inutil.

    Nu, s-a zis cu ONU, a devenit o mascaradă.

  • conumishu  On 13 Aprilie 2011 at 23:25

    Nu pierdeați nimic. Amuzamentul pe care îl poate produce are un gust amărui. Citatul cu ciotul, din Eminescu – Scrisoarea a III-a, întărea exact opinia celui cu care se certa. Dar l-a plasat sub forma unui atac atît de violent încît, poate din bun simț, poate din lehamite, poate derutat, interlocutorul nu a reacționat ca să-l facă de rîs. (recunosc spășit, am văzut scena respectivă)

    Cu dansul nu, noroc cu e-mail-urile de la oameni de încredere. Inițial, i-am urmărit zbaterile fără sunet și… să spunem că Darwin a crescut în ochii mei. Nu și specia.

  • Marcel  On 16 Aprilie 2011 at 17:31

    Dizolvarea ordinii internationale asa cum a fost ea stabilita dupa al doilea razboi mondial incepuse de fapt mai demult, ar fi nedrept sa fie acuzate doar ONU si Franta.
    Imediat dupa momentul 1989, cei care au pierdut primul razboi mondial au avut o fereastra de oportunitate, desigur cu incuviintarea Rusiei – in caz contrar nu ar fi indraznit nimeni sa se atinga de fosta Iugoslavie. Miscarea a prins pe picior gresit Franta , care ajutase la crearea statelor nationale la frontiera de est a Germaniei din motive ce tin si de ideologia moderna dar si de interesul national propriu al Frantei – si SUA , care isi facusera intrarea in afacerile europene prin sustinerea nationalitatilor – principiul wilsonian.
    Cele doua au stiut sa isi gaseasca o parte in conflict neafiliata niciuneia dintre cele doua pretinse puteri rivale – minoritaea musulmana. Cu consecinte despre care mi-am mai scris umila mea parere pe acest blog.
    ––––––
    In urma pierderii suprematiei in Lumea Noua in defavoarea Angliei, Franta a gasit oportunitatea exportului ideii de natiune moderna , initial in Europa, apoi pretutindeni in lume. In contrapartida, nationalismul modern, oriunde se infiripa el , intarea pozitia Frantei. Daca vreti, prin analogie cu atitudinea Rusiei, in acest din urma caz prin promovarea socialismului.
    Deosebirea ar fi ca , daca nationalismul modern este in principiu compatibil cu economia libera, nu acelasi lucru se poate spune despre socialism: asadar Franta se afla pe o pozitie avantajoasa in Africa.
    Daca vorbim despre Africa, un lucru in general omis este faptul ca masacrele au precedat colonialismul european , nu au fost o consecinta a acesuia, desi in unele situatii colonistii au aplicat aceleasi metode pentru a-si consacra pozitia pe continent. Consecintele acestui tip de amestec in problemele africane au marcat constiinta europeana care in acelasi timp descoperea materialismul si experimenta ideea ca omul este o parte a naturii, un obiect ca oricare altul.

  • conumishu  On 17 Aprilie 2011 at 21:42

    Așa este. Cu observația că nu acuz ONU, n-am cum, transformarea ONU se produce prin acțiunea suspecților cunoscuți (dovediții, de fapt, doar nu în sensul juridic).

    Putem integra evoluții actuale unor tendințe mult mai vechi, însă rolul unora (Franța) sau altora (Rusia) s-a diminuat radical. În nici într-un caz nu mai au inițiativă.

    Masacrele, la fel și sclavia, nu au fost aduse în Africa de viitoarele puteri coloniale. Lăsînd contextul actual deoparte, nici prin secolul 18 nici acum, nu mi-ar fi convenit/nu-mi convine mizeria umană la care sînt asociat prin simplă aruncare într-o tabără, mizerie care justifică, în spatele unei ipocrizii grețoase, menținerea unui sistem de dominație sub alte forme. Cînd, în altă-altă formă, mă mai aflu și în poziția celui care o încasează, ține de patologic să caut justificări pentru situația care îmi face și mie rău.

    Am fost scutit de aderența la mentalitatea imperialului, altfel decît prin lectură. Nu s-a prins de mine, iar cu timpul, vreau să cred, mi-am format o imunitate față de acest tip de tentație.

    „Povara omului alb” nu are mai multă legitimitate decît „arabii ne-au luat-o înainte cu sclavia” în Africa neagră. Măcar proprietarii de sclavi dintre „părinții fondatori” au produs inițial o societate care promitea. Unde se află speranța pentru ceva mai bun în acțiunile politice de azi?

    Naționalismul este contemporan cu stabilirea capitalismului ca principala formă de operare în economie. Cu implicații în întregul societății, evident. Nu prea văd, azi, cînd avem toate elementele pentru comparație, care e diferența dintre comunism cu etatismul declarat și corporatismul global. Ambele aspiră/au la dominație, la înlăturarea rivalilor. Prin mijloace politice. Rivalii fiind toți. Nu acceptă contestarea, nu agreează competiția, modifică permanent regulile în favoarea lor.

    Eu afirm (nu am deloc un sistem) că națiunea reprezintă o diviziune naturală cu implicații, poate neobservate prea clar în istoria ceva mai veche, în menținerea unei contraponderi la coagularea centrelor de putere cu aspirații globale. Dacă pentru imperiile teritoriale (toate sînt multinaționale sau deținătoare de colonii) pare evident, naționalismul le-a micșorat, poate pînă la dispariție, pentru noua stare a lumii cred că trebuie să-i căutăm rostul în confruntarea politică de sub nasca economică.

    Capitalismul actual a conviețuit cu comunismul și a împrumutat fundamente teoretice pe care le-a pus la lucru. A înțeles mai bine din existența statelor comuniste că politica trebuie subordonată total, cum a putut observa limitele acțiunii cînd metodele sînt expuse prea clar. Nu știu cît era ideologie pe vremea lui Marx, azi este.

    Piramida sau multipolaritatea. Cam asta ar fi alegerea. Cred că națiunile pot fi o mulțime naturală de poli. Condiția necesară: să-și păstreze unicitățile. Indiferent că o parte din unicitatea fiecăreia stă într-o recombinare de elemente comune altor națiuni.

    Ni se sugerează libertatea deplină pe care recunoașterea fiecărui individ în parte drept o unicitate o aduce odată cu globalismul. Cred că, în cea mai optimistă variantă, ar fi inoperantă. Sigur, în realitate, trebuie să acceptăm fără crîcnire regulile uniformizării, adică restrîngerea sau anularea libertății interioare.

    Națiunea vine cu anumite constrîngeri, dar sînt bazate pe afinități naturale (știu, influențele culturale, sistemul educațional sînt creații sociale). În plus, rămîne libertatea de a alege altă variantă, dacă compatibilitatea dintre tine și modul în care funcționează a devenit prea mică. Mă împrăștii (lipsa sistemului de care aminteam).

  • conumishu  On 17 Aprilie 2011 at 22:14

    Națiunea modernă ca un export al revoluției franceze? Într-o oarecare măsură. După ce excesul anticreștin al terorii a fost stopat, mult mai conformul Napoleon a exportat-o cu baionetele, s-a împotmolit, nu a ajutat prea mult la „infestare”, dar a rămas mitul, adică ce contează mai mult.

    Nu știu dacă francezii (poate ca furnizor de resurse variate pentru masonerie) au vrut să concureze pe englezi (cu masoneria lor revoluționară… la alții) au virusat conștiința oamenilor cu modelul de națiune modernă, ar însemna că nu are nici o prea mare legitimitate nici organicitate.

    În parte, da, se regăsesc clar elemente enunțate și impuse (la ei întîi) de francezi, adoptate de toți. Unele se dovedesc îndoielnice odată cu trecerea timpului. Dar, cine știe, poate uzura e de vină. Totuși, abstracțiile francezilor se combină cu fundamentul (identificat și la nivel teoretic) existenței națiunilor ca fapt. Pe această acțiune de asimilare discretă mă bazez cînd cred în rolul stabilizator al națiunii, tot mai sceptic cu privire la rolul benefic al planurilor concepute de (un grup de) oameni pentru toți oamenii.

  • Marcel  On 18 Aprilie 2011 at 18:51

    Nu neaparat al revolutiei. Natiunea moderna ca export al Frantei, in istoria careia revolutia a fost un episod. Abstractiile francezilor sunt forma cizelata in decursul mai multor veacuri, nu reflecta numai un anumit moment istoric. Nobilimea de roba este o forma de tranzitie intre adevarata nobilime si functionarimea moderna, care in Europa de vest (nu la noi … , inca?) are un autentic simt al datoriei si al onoarei. Spre deosebire de Anglia, care s-a marginit la relatii de afaceri, nu a cautat sa isi exporte modelul politic – poate pentru ca Anglia este o insula.
    Nu stiu daca faptele oamenilor de stat care au apartinut masoneriei isi pierd legitimitatea pentru ca ideile lor au fost de import – nu cred: atata timp cat ei au actionat in interesul tarii lor .
    Ideea de natiune ca diviziune in vederea mentinerii unei contraponderi are suficiente exemple in istorie care sa o sustina, dar este o definitie negativa a natiunii – natiunea ca o contrapondere la altceva. Pe de alta parte , Europa este un spatiu al competitiei – intotdeauna exista acel altceva.
    Influențele culturale, sistemul educațional sînt creații sociale – unii ar spune ca si individul este . Daca restrangerea libertatii interioare este de neevitat, omenirea in ansamblu are mai multe sanse daca uniformitatile sunt multiple. In plus perceptia diferentei este o conditie a gandirii, nu ?

  • conumishu  On 18 Aprilie 2011 at 21:03

    Uniformități multiple ar fi variație. La limită ar putea însemna o infinitate de uniformități, deci diversitate maximă. Dacă lăsăm la jocul întîmplării sau al unei forțe care ne va fi mereu inaccesibilă stabilirea gradului de uniformitate sau diversitate e bine. Dacă au unii ambiția să găsească un algoritm „perfect”, mai bine ne-am opune, am plăti mai puțin decît prin pasivitate.

    Cred că un atu al națiunii constă în aproape imposibila (ca să las o fărîmă de șansă) posibilitate (nu m-am putut stăpîni) de a o defini. De unde și dispute. În parte false, în parte inerente zonei de sinteză-salt calitativ pe care îl aduce.

    Politic, poate fi privită și ca un compromis onorabil între majorități și minorități definite de criterii cu mult mai lungă durată în timp decît adeziunea la o idee, de exemplu. Inerția ca vatră pentru experiment. Care poate scăpa de sub control, totuși.

    Dacă există vreun pericol real pentru națiuni îl vom găsi în nebunia (poate cu ghilimele) cu care se vrea și se preamărește accelerarea timpului ca o virtute a gîndirii (și trăitului) moderne. Starea mentală a societății care nu se mai lasă domolită de repetabilul aparent ineficient al ritualului din tradiție.

    Înclin să văd și eu în Franța și Anglia creuzetul modernității politice prin dezvoltarea elementelor ce, azi, le identificăm ca apaținînd de națiune (tot modernă). Nu cred că, odată ce s-au așezat și clarificat noțiunile și, de ce nu, intențiile, exportul acestora ar fi fost de o mai mare intensitate din partea unora sau celorlalți. Aparent, o formă de pragmatism protestant, cu accent pe economic și pe eficiența acumulării, poate fi văzut ca mai puțin penetrant. Diferența ar putea fi făcută dacă intenția ar fi lipsit. Nu a lipsit. În America de Nord s-a întors împotriva englezilor – ca sistem politic, dar a produs moștenitorul care a eliminat orice concurență din toată emisfera. Intenția. Dacă o identificăm.

    Ar fi francezii mai generoși, mai universaliști, dispuși să împărtășească metoda din pura dorință de a fecunda omenirea cu idei generoase? Poate. Cît timp știu că un cadou oferit devine proprietatea deplină a celui care l-a primit, nelegată nici măcar prin recunoștință de cel care l-a dat.

    Am îndoieli pentru că există o prea bună legătură între administrarea mai eficientă a statutului și birocrație (în ciuda bancurilor la adresa ei). „Utilitarismul” acesta ar putea fi rezultatul unui proces lung de încercare-eroare-încercare, dar poate fi foarte bine intenție. Ori administrarea eficientă nu spune nimic (în cel mai bun caz) despre libertate.

    Europa… mda. Amîndoi sîntem tributari modelului occidental și mă tem că nu putem ști ce e în mintea celorlalți, influențați fără doar și poate de practica națiunii-stat, dovadă că ideea se bazează pe ceva de rezonanță universală, mă tem că exact plusul de eficiență constatat prin confruntare (inițial pierdută). Competiția de idei îmi pare cam săracă, cea de putere prea prezentă. Altfel, Europa e doar un cartier (ca să plasez o comparație globocentristă).

    Da, o condiție. Cu condiția ca trecerea de la gîndire la algoritm să fie imposibilă, altfel nu ne-am da da seama. Tot sperăm că vom inventa inteligență artificială, fără să ne întrebăm dacă involuția nu e mai aproape.

  • Marcel  On 20 Aprilie 2011 at 20:41

    Nu stiu daca este utila o polemica pe tema intentiilor mai vadite sau mai perfide ale marilor puteri din trecut. Ar putea fi, daca deslusirea caracterului lor ne-ar furniza indicii pentru intelegerea comportamentului lor in prezent.
    Daca ar fi sa identific un caz in care Anglia si-a adus contibutia cu succes la crearea natiunii moderne, acela ar fi India. In tarile colonizate cu englezi a contat mult si bagajul intelectual al colonistilor insisi. Daca vorbim despre cazul particular al SUA , iarasi putem observa implicarea ideatica a Frantei, care se impletea si de acea data armonios cu interesul acesteia.
    Problema importanta, pe care ati atins-o in treacat, este aceea a libertatii. Natiunea moderna este spatiul subtil care face posibil modul de viata al omului liber – individul politic. Dar ce viitor are natiunea ?
    Libertatile au fost traite inainte de a fi cunoscute, ele faceau parte din cutumele care alcatuiau legile tarii – pe care trebuia sa le respecte oricine o locuia, sau legea neamului, purtata de intemeietori oriunde ajungeau acestia.
    Au fost proclamate in momentul in care s-a simtit pericolul unei autoritati suficient de puternice ca sa le suprime, momentul istoric al consolidarii puterii statului.
    ––-
    Ne urmam in viata propriul proiect, dar in ceea ce suntem si – prin urmare si in ceea ce urmarim sa facem conteaza mult cum am fost educati, suntem asadar in parte conditionati prin nastere. Putem sa privim asta ca ‘un concept abstract si o legatura de suflet’ , cum ati spus. Ne deosebim in parte de alti oameni, prin educatia diferita si prin informtia diferita la care avem acces. Dar, informatia la care avem noi acces este disponibila de oriunde, informatia la care au acces altii ne este disponibila si noua acum. Educatia generatiilor viitoare va cuprinde in din ce in ce mai mare masura un bagaj de cunostinte universal si din ce in ce mai putin elementele specifice traditiei. Daca in trecut, traditia se perpetua de la sine pentru ca ritmul vietii era altul si comunicatiile erau mai lente, astazi traditia trebuie sprijinita de stat sau de subventii private ca sa poata supravietui. Poate statul (fie el si UE) sa se substituie ritmului lent ? si pentru cat timp.

  • conumishu  On 21 Aprilie 2011 at 21:06

    Pare inevitabilă dezrădăcinarea. Eu zic (și sper) că doar pare. Am unele argumente care ar putea arăta că există reacție. Nu sînt prea optimiste, răspunsul, nici acesta prea curat, ar sugera un fel de tribalizare – alt tribut dat limbajului vremii.

    Pentru o țară ca România suprapunerea urbanizării cu post-industrializarea amestecă planurile. În mod cert există o parte a populației care este și dezrădăcinată și fără reper (aproape un pleonasm, dar se înțelege că pun accentele diferit) și supusă iluziei lumii virtuale a reclamelor, falselor rivalități, etc.

    Întoarcerea nu pare posibilă, nici nu era totul idilic, nu știm însă dacă sînt atît de puternice niște condiționări artificiale. O nemulțumire profundă, interiorizată, există. Neadecvarea masivă ar cam duce la schimbarea modelului dominant. Povestea cu idealul luminos (oricît de nebulos schițat pentru a lăsa loc de manevră) are întotdeauna același sfîrșit.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: