Monthly Archives: Mai 2011

Viitorul

The Last Nail

„The current proposal would allow a President to pursue war any time, any place, for any reason, without congressional approval. Many believe this would even permit military activity against American suspects here at home. ( A war against anyone who doesn’t like the U.S.?da, da, da, de 1000 de ori da, cum le-ar zice Mircea Badea)

And now the final nail is placed in the coffin of congressional responsibility for the war power, delivering this power completely to the President — a sharp and huge blow to the concept of our republic.

In my view, it appears that the fate of the American republic is now sealed — unless these recent trends are quickly reversed. The saddest part of this tragedy is that all these horrible changes are being done in the name of patriotism and protecting freedom. They are justified by good intentions while believing the sacrifice of liberty is required for our safety. Nothing could be further from the truth.

More sadly is the conviction that our enemies are driven to attack us for our freedoms and prosperity, and not because of our deeply flawed foreign policy that has generated justifiable grievances and has inspired the radical violence against us. Without this understanding, our endless, unnamed, and undeclared wars will continue and our wonderful experiment with liberty will end.”

Cine își poate permite să fugă de pe planetă ar face bine să nu ezite.

Anunțuri

Suveranitate în loc de văicăreală

Simbolurile contează. Emoția trezită în individ cînd se produce rezonanța cu un mesaj îndreptat dincolo de rațiune nu poate fi minimalizată. Contează însă și concretul, măsurabilul, temporalul. Proprietatea contează la fel de mult ca dreptul de a o deține. Mai ales cînd dreptul rămîne declarativ iar realitatea contrazice discursul.

Noi am fost jefuiți. Concret… vedem în jur. Lista e atît de lungă încît ne-am epuiza înainte să-i dăm de capăt. Mai grav, am fost deposedați de mijlocul esențial prin care am putea începe recucerirea. Ne-a fost furată suveranitatea.

În suveranitate se împletesc foarte bine și cuantificabilul și conceptul mai larg care ține atît de idee cît și de sentimentul care coagulează politicul.

Poate unii se mai amăgesc că ne-am păstrat suveranitatea de suflet și e de ajuns. Nu este.

România a fost trădată încet, în etape, și suveranitatea i-a fost sacrificată pe altarul monstrului UEist. La sacrificiile de sînge victima va fi hăcuită. Nici o mirare dacă vom păți același lucru, la propriu.

Nu vreau să mă împiedic de ultima „evoluție”, cu accept UEist, spre autonomia teritorială a cîte părți de țară vor dori stăpînii să hărtănească. Pentru orice om logic, apartenența la această organizație ostilă nu mai poate fi justificată.

Problema mai largă, de care ne vom lovi și după ce, într-un fel sau altul, nu vom mai face parte din UE, stă în neatenția sinucigașă cu privire la modul cum delegăm exercitarea suveranității, atît ca națiune față de reprezentanții noștri constituționali, cît și ca stat în raporturile cu alte state sau entități politice.

Suveranitatea nu poate fi împărțită. Dacă pornim de la acest fapt, multe se așează într-o logică ușor de înțeles. Suveranitatea se cedează și atunci e pierdută, nu mai avem control asupra propriului destin, devenim supușii cuiva. Sau, în anumite circumstanțe, elemente de suveranitate se delegă. DAR. Cînd se întîmplă așa ceva, trebuie specificată strict aria de cuprindere în care se face transferul de decizie și trebuie specificată o durată limitată în timp. Orice tratat va cuprinde condiționări, dar menționarea în detaliu a limitelor ariei de acțiune, durata în timp pentru care acționează tratatul precum și specificarea modului în care tratatul poate fi denunțat sînt obligatorii.

La limită, denunțarea unui tratat și/sau recăpătarea suveranității poate duce la război, dar acest risc există în însăși asumarea suveranității, echivalentul la nivel național al libertății la nivelul individului. Respectul unor reguli unanim convenite, comportamentul civilizat nu anulează dreptul național al declarării, asumării și exercitării suveranității.

Suveranitatea românilor, exercitabilă prin parlamentul român, a fost anulată prin două evenimente grave – modificarea constituțională din 2003 și acceptarea tratatului de desființare a statului român, așa-zisul tratat constituțional – reetichetat cu denumirea bleagă de tratatul de la Lisabona – ca document egal ca putere cu constituția românească. Cum modificarea constituției s-a făcut pentru a pregăti cedarea în favoarea beneficiarului, entitatea politică numită UE, cele două evenimente nu sînt decît etape ale aceluiași proces.

Evident că, prin pierderea suveranității, ne rămîne doar inutila văicăreală, așa cum sclavului nu-i rămîne decît a se plînge. Evident că nu mai putem dispune după cum dorim asupra resurselor, evident că nu ne mai aparține decizia politică, evident că nu mai putem cheltui pentru ce considerăm noi că ar fi necesar.

Nu pierd mai mult timp decît cel necesar pentru a scrie această frază cu prostia fondurilor ueuropene, regiunilor de dezvoltare sau altor făcături care maschează prost pierderea controlului de către națiunea română asupra modului în care își construiește viitorul. M-am plictisit de mizeria pe care o simt cum mă mînjește de fiecare dată cînd aud placa stricată a propagandei imperiului ueist. La fel cum m-am plictisit de diversiunea ieftină a europenismului ca înlocuitor al românismului.

Ori ne recăpătăm suveranitatea… de fapt, nici nu avem de ales. Pentru cine n-a observat, în subtitlul blogului scrie „doar pentru oameni liberi”, libertatea nu se negociază, nici individual nici la nivelul statului. Poți suporta o stare înjositoare, o vreme. Cu văicăreala o prelungim.

În final, repet o concluzie evidentă: România trebuie să părăsească imediat UE.

Fănuș Neagu

A plecat un mare poet al prozei. Cel puțin așa îl aud eu de mult timp.

Dispare o generație de bărbați adevărați. Din care aveam prea puțini.

Regret… fără îndoială. Absurd. Sentimentul că, orice ai face, la un moment dat ne luăm jucăriile și plecăm. Ar fi bine să dăinuie cîte ceva. Probabil va dăinui, dar altfel.

Tîmpite sînt schimbările cînd pierzi. Treceri obligatorii care nu te înfurie mai puțin. Cîtă bucurie de viață trăită din plin poate compensa amărăciunea de final ? Să sperăm că pentru Fănuș Neagu a fost destulă, doar ne-a dat și nouă din plin senzația de forță, a creat imagini vii din cuvinte, un dar rar. A dat năvală în noi, exploziv și războinic ca o primăvară. Bănuiesc că nu-și făcea iluzii cu privire la recunoștință, la calitatea umană, la „demitificatori”, dar numai cinic nu era. Sinceritatea trăitului pare o speranță tot mai greu de cultivat fără grădinar maestru.

Să-i fie pomii veșnic în floare !

Bunicuța, crinul și prostănacul

Nivelul de prostie pe planetă crește îngrijorător, nici o mirare dacă societatea românească rezonează corespunzător.

Baba, poate blondă la vremea ei, se pie(a)ptănă (timpul prezent; am scris corect? ce griji mă frămîntă!) pe chelie. Intelectualii, cam de mahala, luptă cu sistemul. Zic ei. Fără probe, suspectez capra liberală că și-ar mai fi ridicat o dată coada sus, într-un fel de mobilizare de primăvară tîrzie, care nici nu a fost. Crinul se vrea, cît mai e în floare. Crede el. Cred ei.

O actriță tînără a descoperit că trăiește într-o dictatură pentru că directorul teatrului a oprit piesa cu un titlu asemănător celui de mai sus. Pînă acum credea că trăiește… chiar, unde credea că trăiește? De unde se vede cît de relativ ne raportăm la represiune. Sau cît de relativ operează simțul moral. Sau empatia. Sau logica. De oarece înțelegere a relațiilor de putere, mai ales unde se scoate banul greu nu amintesc, e inutil.

Un actor tînăr se amuza. Semn că nu e totul pierdut. Poate.

Fluier a pagubă. La ce război a înghițit planeta, la ce încercări ne așteaptă, noi cu bunicuța. Pardon, blonda. Ptiu, că le-ncurc!

Fără a vrea să descurajez, la fel de încrezător în viziunile de majorități fantomă și suspendări propice din mintea chiorului, pardon, crinului – iar le-ncurc – la fel de încrezător, zic, precum în procesul de pace fără de sfîrșit dintre evrei și palestinieni, acum, cînd mai e ceva vreme pînă la, la alegere, suspendare, referendum, anticipate, alegeri locale, alegeri parlamentare, paștele cailor, îmi reafirm intenția de a ignora suveran zbaterile facțiunilor care se pretind a fi variante politice distincte. Sigur că le-ar plăcea să stăm toți cu gîndul la bunicuțe blonde, crini chiori și pitici prostănaci, să nu vedem deloc cangea străină înfiptă în pieptul României și să credem că printre complicii bidecenali se află băieți de treabă care ne doresc binele dezinteresat și patriotic. Jucați-vă cu lopățica în nisip, veți avea nevoie și de alții decît cei cu mentalități de mall, de mahala și de supuși prostiți cu televizorul.

De fapt, mai degrabă nu vom mai avea nevoie noi de unii de teapa voastră, oricît de mulți proști credeți că manevrați la nesfîrșit.

Capul lui (…) vrem !

(…) <- se completează după preferințe

The same worldwide  economic downturn roiling the Arab “street” is awakening the American “street,” and the peasants are beginning to mutter and reach for  their pitchforks. Their homes, their livelihoods, their basic assumptions about life are threatened, and – like their Arab cousins thousands  of miles away – they are angry, puzzled, and in a rebellious mood.  Who can blame them? When they go food shopping, the price of a cucumber  has doubled since last week: the price of a scrawny chicken, whose breasts  resemble those of an anorexic fashion model, has tripled – while the  cost of driving to market continues to rise with ominous speed. We’re  angry, and who can blame us?

Anger seems to be the defining  emotion of our era, the one thing that binds an American housewife shopping  for dinner with her equivalent across the ocean – a blind, often misdirected  fury at the way things are. Instead of fulfilling the vision of the  flower children, who hailed the Age of Aquarius as a time when all would  join hands and sing “Kumbaya,” it turns out the future is a world  where all join hands and sing “Off with their heads!” “We’ve  had enough!” “Down with the regime!”
( Riders of the Storm )

Măcar a fost săltat unul dintre capii bandei, tovarășul (doar e mare sculă – se potrivește – socialistă în Franța) șef FMI, prins din nou cu mîna în chiloții cuiva, pare-se fără autorizație. De la unii învățați să stea permanent cu mîna în buzunarele altora nici nu e un transfer prea spectaculos.

Dar, în spiritul epocii furiei, vreau să văd toată banda cu cătușe și săltată în dube plecate într-o direcție pe veci necunoscută.

Plus trepădușii locali care nu mai au neuroni decît pentru lins și minciuni tot mai ridicole.

A venit vremea furiei, asta e clar. Așa că putem spune: nu, nu e criză, e mult mai rău ! Cu speranța că… tot răul spre bine. Speranța și furcile, o rețetă veche de cînd lumea, bă, sofisticaților !

10 mai – testul prostiei și trădării

Republica penibilului (în sine, bocobăsismul e doar actuala față) își sărbătorește regele în persoana celui mai nepotrivit personaj posibil, marioneta care a pasat peste 100000 de soldați români morții și Siberiei.

Reinventat de Iliescu, după ce manipulatorii lacomi din jurul decrepitului nu s-au mai mulțumit cu stipendiile date de comuniști pentru ca să stea în banca lui elvețiană, acum trebuie, periodic, să ne prostituăm prin reprezentanți și veșnica spălătoreasă media, cu omagii infecte, mincinoase, perfecte în continuitatea ipocriziei trădătoare de neam.

Ilustrare impecabilă, criteriu fără greș, relația directă între gradul de înfeudare față de străinii iubitori de Hohenzollerni, Pacepe și Răceni și ploconirea la idolii cu picioare de lut și ghiare de fier ne arată cu precizie unde ne aflăm. În genunchi.

O țară pierdută.

A trecut și nunta nepotului. La cea a bunicii, regele a săltat tablourile de patrimoniu, mă întreb cu ce cadouri (din averea lui personală, desigur) s-a înfățișat acum?

Să mă mir cum, în mod evident, dezastrul României este perceput de o populație aeriană drept consecința a orice altceva numai a jafului sistematic operat de străini nu?

Poate, cine știe, există un număr impresionant care se bucură că vom da în curînd străinilor și energia hidroelectrică, nucleară, gazele naturale.

Trăiască regele idioților!

La capăt de barbarie

Ce-ar mai fi de spus? Sau de scris.

Agonia unei civilizații (!?) similară cu cea a modelului pe care încearcă din greu să-l imite și reînvie – imperiul roman al circului de sînge? Sfîrșitul necesar al imperiului de atunci a coincis cu răspîndirea creștinismului. Acum?

Barbarii structurați îi numesc pe ceilalți barbari pentru că îi întrec în cruzime, o aplică sistematic și mor de dorința de a face un simbol din excesul ei.

Ce să mai scriu? Scîrba de mizeria numită, din inerție și tot mai în derîdere, occident am exprimat-o în mai multe feluri. Specia nu pot să mi-o schimb și apare tot mai evident că racile profunde o macină. Așa-zisa civilizație care ne-ar împacheta într-un strat de comportament care să ne facă suportabili a devent redundant detestabilă, un paravan pentru legitimarea tuturor viciilor.

Nu există un sfîrșit care să se înscrie în minutajul de tip hollywoodian sau științific. Există un sfîrșit cînd nu mai receptezi mizeria, o scuipi automat, o eviți, fugi, nu-ți pasă și încerci, cu un fel de efort lipsit de efort, dar disperat în felul său, să nu mai bagi de seamă decît ceea ce ar părea (și s-ar putea) să rămînă frumos în ciuda barbarilor tehnologizați.

Totuși, frumosul fără bine nu are rost, dependența de alt om implică nevoia ca binele să opereze. Ceea ce nu se mai întîmplă, pentru că binele în minciună se numește… priviți în jur…

Cu mine însumi am căzut de acord că am atins capătul barbariei pe care aș fi putut să o mai suport. De acum, mă deconectez, mă dezic, mi se rupe. Voi fi ca ceilalți – cacofonie necesară. Dacă mă voi putea scutura, din cînd în cînd, poate voi găsi șansa de a face și ceva bine. Nu mi-am putut reprima înclinația spre jocuri de cuvinte. Un final la fel de bun ca altul.