Suveranitate în loc de văicăreală

Simbolurile contează. Emoția trezită în individ cînd se produce rezonanța cu un mesaj îndreptat dincolo de rațiune nu poate fi minimalizată. Contează însă și concretul, măsurabilul, temporalul. Proprietatea contează la fel de mult ca dreptul de a o deține. Mai ales cînd dreptul rămîne declarativ iar realitatea contrazice discursul.

Noi am fost jefuiți. Concret… vedem în jur. Lista e atît de lungă încît ne-am epuiza înainte să-i dăm de capăt. Mai grav, am fost deposedați de mijlocul esențial prin care am putea începe recucerirea. Ne-a fost furată suveranitatea.

În suveranitate se împletesc foarte bine și cuantificabilul și conceptul mai larg care ține atît de idee cît și de sentimentul care coagulează politicul.

Poate unii se mai amăgesc că ne-am păstrat suveranitatea de suflet și e de ajuns. Nu este.

România a fost trădată încet, în etape, și suveranitatea i-a fost sacrificată pe altarul monstrului UEist. La sacrificiile de sînge victima va fi hăcuită. Nici o mirare dacă vom păți același lucru, la propriu.

Nu vreau să mă împiedic de ultima „evoluție”, cu accept UEist, spre autonomia teritorială a cîte părți de țară vor dori stăpînii să hărtănească. Pentru orice om logic, apartenența la această organizație ostilă nu mai poate fi justificată.

Problema mai largă, de care ne vom lovi și după ce, într-un fel sau altul, nu vom mai face parte din UE, stă în neatenția sinucigașă cu privire la modul cum delegăm exercitarea suveranității, atît ca națiune față de reprezentanții noștri constituționali, cît și ca stat în raporturile cu alte state sau entități politice.

Suveranitatea nu poate fi împărțită. Dacă pornim de la acest fapt, multe se așează într-o logică ușor de înțeles. Suveranitatea se cedează și atunci e pierdută, nu mai avem control asupra propriului destin, devenim supușii cuiva. Sau, în anumite circumstanțe, elemente de suveranitate se delegă. DAR. Cînd se întîmplă așa ceva, trebuie specificată strict aria de cuprindere în care se face transferul de decizie și trebuie specificată o durată limitată în timp. Orice tratat va cuprinde condiționări, dar menționarea în detaliu a limitelor ariei de acțiune, durata în timp pentru care acționează tratatul precum și specificarea modului în care tratatul poate fi denunțat sînt obligatorii.

La limită, denunțarea unui tratat și/sau recăpătarea suveranității poate duce la război, dar acest risc există în însăși asumarea suveranității, echivalentul la nivel național al libertății la nivelul individului. Respectul unor reguli unanim convenite, comportamentul civilizat nu anulează dreptul național al declarării, asumării și exercitării suveranității.

Suveranitatea românilor, exercitabilă prin parlamentul român, a fost anulată prin două evenimente grave – modificarea constituțională din 2003 și acceptarea tratatului de desființare a statului român, așa-zisul tratat constituțional – reetichetat cu denumirea bleagă de tratatul de la Lisabona – ca document egal ca putere cu constituția românească. Cum modificarea constituției s-a făcut pentru a pregăti cedarea în favoarea beneficiarului, entitatea politică numită UE, cele două evenimente nu sînt decît etape ale aceluiași proces.

Evident că, prin pierderea suveranității, ne rămîne doar inutila văicăreală, așa cum sclavului nu-i rămîne decît a se plînge. Evident că nu mai putem dispune după cum dorim asupra resurselor, evident că nu ne mai aparține decizia politică, evident că nu mai putem cheltui pentru ce considerăm noi că ar fi necesar.

Nu pierd mai mult timp decît cel necesar pentru a scrie această frază cu prostia fondurilor ueuropene, regiunilor de dezvoltare sau altor făcături care maschează prost pierderea controlului de către națiunea română asupra modului în care își construiește viitorul. M-am plictisit de mizeria pe care o simt cum mă mînjește de fiecare dată cînd aud placa stricată a propagandei imperiului ueist. La fel cum m-am plictisit de diversiunea ieftină a europenismului ca înlocuitor al românismului.

Ori ne recăpătăm suveranitatea… de fapt, nici nu avem de ales. Pentru cine n-a observat, în subtitlul blogului scrie „doar pentru oameni liberi”, libertatea nu se negociază, nici individual nici la nivelul statului. Poți suporta o stare înjositoare, o vreme. Cu văicăreala o prelungim.

În final, repet o concluzie evidentă: România trebuie să părăsească imediat UE.

Post a comment or leave a trackback: Trackback URL.

Comentarii

  • Valerius  On 1 Iunie 2011 at 19:56

    Vorba lui Nicolae Iorga: „Adevărul e ca apa rece, supără numai dinţii bolnavi”. Oare mai are cineva din ţara asta dantura perfect sănătoasă ?

  • conumishu  On 1 Iunie 2011 at 20:33

    Poate că nu, dar și stocurile de Sensodyne se vor epuiza cîndva.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: