Monthly Archives: Iulie 2011

Sîntem competitivi

Ne-a zis Băsescu-FMI.
Băncile sînt păzite de Isărescu să nu fugă cu banii la băncile-mamă, sîntem în siguranță. S-au închis în schimb spitalele care nu prezentau siguranță.

Traducere:
Cu cît sînt mai prost plătiți, cu atît românii muncesc mai mult, de unde și competitivitatea sclaviei.
Bancherimea stă cu valiza pregătită să o tulească cu banii noștri la primul semnal.
Nu există siguranță mai mare decît a mortului ajutat să moară.

Completare:
A bălmăjit ceva cu absorbția fondurilor europene, dar numai un cretin mai ascultă povești cu mirajul imbecil.
Uitasem, grație programelor de exterminare sîntem credibili, noi, România proprietate a stăpînilor străini față de aceiași stăpîni străini. Ce ciudat, ce bizar, ce stranie coincidență !

Concluzia: du-te în pizda mătii !

Delirul norvegian

Gripa A1N1 sau ce clasificare are priză mai bună la public. Sau porcină. Cu toate că se poate face prea ușor o asociere cu porcăria întregii afaceri.

Executarea lui bin Laden. Presupusa. Cu ritualul păgîn al împrăștierii rămășițelor. Cică.

Chilotardul socialist multimilionar, liber să se judece din vile luxoase și să asigure circ. La fel ca mogulul Murdoch, „interceptatul”.

Distracțiile minore, dar foarte sîngeroase, african-asiatice: Libia, Yemen, Siria, Bahrein, Coasta de Fildeș. Plus cele două teme clasice: Irak și Afganistan (cu Pakistanul bonus pentru cei ce coboară sub un anumit nivel).

Era nevoie de ceva european, cu albi blonzi și „creștini conservatori de extremă-dreaptă” (foști socialiști după carnetul de partid, dar asta nu se pune decît în trecere).

Bun, s-a găsit, s-a comis, s-a întîmplat, din senin sau nu. Nu, nu, nu…

Acum a explodat delirul. Nu cred să fi văzut jeg mai demențial, zvîrcolire mai stupidă decît așa-zisele relatări de presă despre dubiosul eveniment norvegian. Nu mă interesează prea mult ce s-a întîmplat acolo. La cîtă străduință pun haznalele mediatice să ne „informeze” despre toate măcelurile cu chichirez, de ce aș mai reacționa? De crezut oricum nu cred nimic din ce ejectează canalele mediote. Și atunci ? Observ doar metastaza explozivă, degenerarea definitivă a actului de jurnalism. Adio și un praz verde, dacă nu m-aș teme că fascizarea oficială a occidentului tembel nu a devenit iminentă. O merităm, nu-i vorbă.

Parcă aș zice că au omorît-o pe Amy Winehouse ca să tragă circul mai spre „normalul” idiotului cititor de Sun, că prea e aberant delirul norvegian din media. Se dau lupte intestine printre canaliile care ne sugrumă. Prea multă vînzoleală, prea multă instabilitate gratuită (sau aparent).

Mi-e scîrbă, normal. Ei și ? Vai de părinții de copii !

Appaloosa. Un film plăcut. M-așteptam să fie bunicel  (am eu o simpatie pentru Ed Harris – aici cu regia, parte scenariu, rol principal plus… cîntecul de mai sus) și mi-a întrecut așteptările. Un western clasic în toate cele care dau farmec genului și deloc clasic în cheia în care de obicei westernurile dau chix.

 

Atenție la wikipedia !

O temă care nu va fi rezolvată prin discuție, altele fiind forțele care contează în vremea de azi. Totuși, pînă cînd vom suferi repercusiuni crunte sau, mai rău, nu vom mai putea distinge între realitate și ce ni se spune că ar fi aceasta, mai putem blogări (era să scriu broda, dar nu mi-am permis să fiu atît de oldfașiond) pe marginea temei.

Digital Maoism: The Hazards of the New Online Collectivism

și un alt capăt de ață de care se poate trage (cu toate că știm adevărata soluție pentru nodul gordian)

Wikipedia criticism, and why it fails to matter

Reclamă

„Numai cu colecția Adevărul

volumul 1 din Idiotul

Întoarce-te mai deștept din vacanță !”

Mi se pare corect.

 

 

„Fan Șnecher”

Ha.

Adicătelea, Badea se trezește în plină emisiune să ne spună o întîmplare, haioasă cică. După ce a primit un SMS la fix de la Ciutacu.

Se făcea că Badea se afla cu Gîdea la o plimbare pe culoarele instituției (sau în alt loc, nici el nu mai știa – scleroza, deh). Alături și cu Ciutacu. Gîdea bătea apropouri către Ciutacu că pleacă Ursu în vacanță și îi trebuie cineva să țină emisiune sîmbătă. Ciutacu surd. Gîdea insistă, Ciutacu și mai surd.

Badea martor, se-nțelege.

Ajungem la problemă. Ciutacu nu se lasă convins (de șeful lui vizibil), Gîdea renunță. Ni se spune apoi că Gîdea îl va găsi pe săritorul Niels, dispus să preia dumnealui povara. Care domn, pe cine să invite el în emisiune, păi pe… Ciutacu, care de această dată nu poate refuza așa onor. Aici rîdem (scrie pe plăcuță).

Revenim la Badea și la clu. Badea ne declară că e fan Șnecher, după ce, aflăm tot acum, la început îl găsea antipatic și s-a crucit de ce îl aduce Gîdea pe post.  Gîdea, Ciutacu, Șnecher (Ursu mai la coadă, că are ceafa prea groasă) controlleri umanizați la minut prin audiența lui Mircea Badea către popor. Frumos momentul Șnecher. Cam gros, dar remarcăm strădania. Cum remarcăm și umerii largi pe care încap pînă și epoleți de generalissim, nu ca ai fanului Mircea, băiat finuț, de comitet.

Așa, așa.

Lupta pentru Spania

Grecia kaput. Falimentul se va declara (cumva) foarte curînd. Banii avansați recent pentru a fi redirecționați către băncile creditoare au fost, probabil, ultima salvă de artilerie a tot mai neputincioaselor state-supus. Retragerea din Grecia se va face, probabil, în ordine.


Soarta UE, euro, a noastră, se va decide în tranșeele Spaniei. Statele-supus ar lupta, dar nu mai au cu ce. Sînt așteptați în tranșee coconii bancherești.

Dacă vin, adică dacă băncile strîng voluntar cureaua pînă la os, pierderile vor fi enorme însă există șansa neînfrîngerii (că de victorie…). Dacă nu se lasă, atunci nu vor pieri 80% din bănci, vor pieri toate în haosul ce va urma. Cu tot cu euro.

Băncile franceze și germane sînt iremediabil expuse (cum se zice pre limba lor). Dar mai sînt și altele, vezi austriecele, de exemplu. Noi avem bănci franceze, austriece și grecești, mostly. Ziceam și eu.

Mai jos e un extras din raportul BIS din iunie 2010 (vezi pg. 19 pentru graficul pe care nu l-am putut extrage din pdf). Spune destul.

„French and German banks were particularly exposed to the residents of Greece, Ireland, Portugal and Spain. At the end of 2009, they had $958 billion of combined exposures ($493 billion and $465 billion, respectively) to the residents of these countries. This amounted to 61% of all reported euro area banks’ exposures to those economies. French and German banks were most exposed to residents of Spain ($248 billion and $202 billion, respectively), although the sectoral compositions of their claims differed substantially. French banks were particularly exposed to the Spanish non-bank private sector ($97 billion), while more than half of German banks’ foreign claims on the country were on Spanish banks ($109 billion). German banks also had large exposures to residents of Ireland ($177 billion), more than two thirds ($126 billion) of which were to the non-bank private sector.

French and German banks were not the only ones with large exposures to residents of euro area countries facing market pressures. Banks headquartered in the United Kingdom had larger exposures to Ireland ($230 billion) than did banks based in any other country. More than half of those ($128 billion) were to the non-bank private sector. UK banks also had sizeable exposures to
residents of Spain ($140 billion), mostly to the non-bank private sector ($79 billion). Meanwhile, Spanish banks were the ones with the highest level of exposure to residents of Portugal ($110 billion). Almost two thirds of that exposure ($70 billion) was to the non-bank private sector.

Government debt accounted for a smaller part of euro area banks’ exposures to the countries facing market pressures than claims on the private sector. The joint foreign claims of banks headquartered in the euro zone on the public sectors of Greece, Ireland, Portugal and Spain ($254 billion) amounted to approximately 16% of their combined overall exposures to these countries.
Once again, most of those claims belonged to French ($106 billion) and German ($68 billion) banks. These two banking systems had sizeable exposures to the public sectors of Spain ($48 billion and $33 billion, respectively), Greece ($31 billion and $23 billion, respectively) and Portugal ($21 billion and $10 billion, respectively). The largest non-euro area holders of claims on the above four public sectors were Japanese and UK banks ($23 billion and $22 billion, respectively). The greatest exposures of both these banking systems were to the Spanish public sector ($13 billion and $9 billion, respectively).

The exposures of BIS reporting banks to the public sectors of the euro area countries facing market pressures can be put into perspective by comparing them with these banks’ capital. The combined exposures of German, French and Belgian banks to the public sectors of Spain, Greece and Portugal amounted to 12.1%, 8.3% and 5.0%, respectively, of their joint Tier 1 capital. By comparison, the combined exposures of Italian, Dutch and Swiss banks to the same public sectors were equal to 2.8%, 2.7% and 2.0%, respectively, of their Tier 1 capital. Those ratios stood at 3.4%, 1.2% and 0.7%, respectively, for Japanese banks and 2.0%, 0.8%, and 0.7%, respectively, for UK banks. The exposures of US banks to each of the above public sectors amounted to less than 1% of their Tier 1 capital.”
(doar că bănci americane au „asigurat” mari sume de bani împrumutate de bănci europene, așa că vor fi antrenate)

Obamuțoiul „confirmă” existența crizei

Ei, ce să-ți spun !

Soarele răsare de la est. Toți murim. Lichidele curg. Vara nu-i ca iarna.

Ce se întîmplă, de fapt ? Nu mă întreb ce se dorește, ce scheme se încearcă, care dintre șobolani vrea să muște mai mult dintr-un cașcaval mai mic sau cum să facă să scape cu coada întreagă. După ce periem toată mătreața asta, ce rămîne, ce ne spun bunul simț și logica simplă ?

Sînt prea optimist, reformulez. Ce ar trebui să ne spună ?

Dincolo de toate, făcînd abstracție de cît de criminali, boi, vînduți sînt politicienii aleși de bancherime ca să ne reprezinte, avem de a face cu un strigăt de ajutor. Sînt depășiți. Unii înțeleg, așa cum se află prinși în legăturile vinovate, că nu se mai poate cu actualul sistem și model, economic în primul rînd. Între ciocan și nicovală, ar vrea să încerce ceva coerent, corect, altceva decît gargara ticăloasă de vasilești și alți îngînați purtători de minciuni de-ai bancherimii.

Ce, și mai ales, cum ?

Hai să zicem că există soluții și să presupunem că lumea ar accepta mari sacrificii. Cum ar putea schimba radical modelul, adică să taie sursa de putere a marelui parazit ?

Răspunsul e simplu. Nu pot. Sînt prinși fără scăpare.

Zăgazul crapă, în curînd se va prăvăli valul.

Asta e.

De ce puterile NATO vor să-l asasineze pe Gaddafi

Simplu ca un roman clasic. Cu toate fazele acumulării condițiilor pentru a se atinge punctul culminant. Cronologic. Cu documentația chiar de la sursă (adică diverșii funcționari aroganți trimiși drept diplomați în țările destinate jefuirii).

The crime of “resource nationalism”

Condemning “Libyan resource nationalism” is diplomatic language. The U.S. government was furious that Gaddafi was moving to rein in and limit the power and profits of the western-owned oil giants that he permitted to come back into the country after George W. Bush in 2004 lifted economic sanctions against Libya.

The Wikileaks-released State Department cables make it clear that the basis for U.S. hostility to the Gaddafi regime was about who should control Libya’s vast oil reserves. Should it be Libya or should it be the biggest capitalist oil enterprises from western countries?

Those who dominate Libya’s political and economic leadership are pursuing increasingly nationalistic policies in the energy sector that could jeopardize efficient exploitation of Libya’s extensive oil and gas reserves,” the November 2007 cable states.

Gaddafi le-a dat un deget după 2004, idiot ca toți ceilalți care au crezut că pot cădea la un acord cu occidentalii – altul decît robia, și domnii vroiau mîna toată. Elementar. Deși nu mă pot obișnui niciodată cu abjecția unui asemenea grad de cinism. Iar golanii ăștia ar vrea să credem că bombardează umanitar, de mila libienilor! (Probabil chiar reușesc să… convingă pe mulți. Trist nivelul, mizerabilă lașitatea interesată a clasei medii.)

Despre „punerea în pericol a eficienței exploatării resurselor de petrol și gaze”, dacă nu sînt lăsate occidentalilor cu ale lor corporații eficiente… iar mă lasă fără replică nerușinarea, chiar nu pot să aplic logica ProTV, pur și simplu nu pot, am mai mult de 3 neuroni.

Why the NATO powers are trying to assassinate Moammar Gaddafi

Resource nationalism. Noi nu mai avem ergo nu ne bombardează.
Nu mai avem nici petrol, nici gaze naturale, nici centrele orașelor, nici industrie, în curînd nici pămînt. Ne vor îngropa suspendați în aer.

Cînd aud de fonduri europene din BANII FURAȚI DE LA NOI și asociez mental cu toate crimele care se petrec în lume pentru a fi jefuiți amărîți ca noi, doar că bombardabili, cînd adaug și voma de ipocrizie expulzată peste fărîmele de bun simț rămase în noi, ideea că mă aflu aruncat, vreau, nu vreau, în cloaca venală care a devenit occidentul – vărsat odată cu biata țară, care e mea, nu a jegurilor ăstora de bandiți – reprezintă o înfiorătoare umilință.

 

Cu ei de gît !

Cînd îmbătrînești… te repeți. Mai rău, și parcă tot mai des, te citezi.

„Ratingiştii au întotdeauna stăpîn şi pretind întotdeauna că sînt independenţi.

În caz de SUA, de exemplu, alde Moody au sugerat timid, preţ de o zi, două, că ratingul AAA pentru datoriile americane ar putea fi puţin cam prea bun. După care au tăcut cînd au fost luaţi de urechi. Administraţia SUA recunoaşte cu nonşalanţă că se va dubla datoria publică în următorul deceniu, deşi de pe acum cifra este astronomică. Deficitul bugetar va atinge 33% anul acesta. Datoria SUA rămîne cea mai bună din lume, of course.”

Scriam cu un an jumătate în urmă că ratingiștii trebuie mătrășiți ca fiind extrem de periculoși. Iată-i la lucru. Moody blues for Portugal.

Portughezii i-ar strînge de gît. Grecii i-ar strînge de gît. Irlandezii i-ar strînge de gît. Americanii… americanii nu. Americanii încă dorm, cei mai mulți, dar tot de acolo se va naște revoluția, nu numai ca o ironie a istoriei.

Cînd vin peste tine, cînd călăul-torționar te ia în primire, atunci parcă nu mai susură la fel de melodios șarpele mediatic, fardul maimuțoilor politici fără țară crapă.

L-ați privit pe Barroso, l-ați auzit ?  Cică e portughez, le-a fost prim ministru. Ce javră penibilă. Slugă bătută a bancherimii, dobitoc prins între forța euro care nu trebuie să piară și bancherimea ce speculează euro de care depinde, la grămadă cu țările-victimă forțate să sufere, pentru că așa (le) trebuie. Căpetenie UEistă tipică. Nu-i așa că te poți baza, ca portughez, pe dumnealui ? Ca noi pe Cioloș… EBA, Teocheș, Renata, Mona, Seve… (pauză de rîs). [Lasă că nici Vadim nu are ce căuta în „parlamentul” antinațional. La fel cum o națiune nu are ce să spere de la malaxorul de națiuni.]

Îmbătrînesc, mă repet, mor cu ei de gît. Sau nu eu mă repet ? Nu e o dilemă. Sau, dacă este, nu-i doar a mea.

Generația „fifty-fifty”

Jumătate iau bacul din prima , jumătate nu.

De fapt, generația internetului. Intrați la școală prin 1998-99, cînd începea să existe internetul cu adevărat, cu liceul făcut integral în vremea cînd internetul s-a generalizat, atît tehnic, financiar, cît și ca parte a existenței și practicii educaționale.

Generația care tebuie să fie etalonul noilor cerințe. Puțini foarte buni, necesari, dar care trebuie să fie mînați de ambiție, să fie dispuși să calce în picioare, ca astfel să devină docili față de mai-marii lor, dispuși (sau condiționați) să existe într-o permanentă goană după o perfecționare subordonată motivațiilor și criteriilor extraprofesionale.

Cei care nu sînt foarte buni nici nu trebuie să spere, cu toate că vor fi inoculați permanent cu visuri „americane”, iluzii de „lovituri norocoase” și răsturnări favorabile lor.

Toți vor începe să creadă că, dacă nu contează decît succesul lor în raport cu ceilalți, dacă regulile se aplică doar pentru fraieri și dacă nu se dă socoteală pentru incompetența cu bani, conexiuni vinovate sau gașcă, atunci poți fi incompetent individual, dar „socializat” cu scop cît cuprinde. Încă ar fi bine, dar se găsesc prestigioase oficine de rating universitar și profesional care să te confirme (amorțindu-ți gena criticii-îndoielii) în incompetența ta „adecvată”. Incompetent sau redus (tut sau specializat+filozofie de consum de-a gata). Cu același efect.

Sînt „prea încărcați”. Or fi, dar cînd îi cauți în rucsac, praf și pulbere. Mă întreb cîți dintre cei care observă fenomenul, fără a li se rupe inima ca părinți de copii de vîrste de liceu, sesizează mentalitatea de activist permanent care li se induce victimelor cele mai fragede ale sistemului? Activiști sau rebeli veșnic fără cauză, programați să nu vadă monstrul din fața lor.

Revin la internet. Nu e doar o unealtă, cum computerul nu poate fi doar o unealtă. Curentul electric, bomba atomică, procesorul, chiar telescopul, sînt unelte, fie și ale distrugerii.

Calculatorul fereastră  (window) , televizorul, virtualizarea (timp real și imersie) nu mai reprezintă doar alegeri, tentația nu se chinuie din afara noastră, se năpustește în noi. Imaginația din noi va fi strivită de imaginația construită pe care o absorbim relativ neputincioși.

Copy-paste pare o soluție eficientă pentru că distracțiile noastre sînt la fel. Programați pentru o viață de sclavi, pentru a fi storși înainte de a fi aruncați (cei norocoși, ceilalți sînt aruncați din prima), avem planuri de viitor… Și dorințe de o seară sau un uichend. Primele nu se pot realiza, devin iluzii frustrante. Celelalte devin scop în sine. Copy/paste.

P.S.  Cato cel bătrîn  ar fi fost mogul media în zilele noastre. Și totuși, mass-media trebuie delenda. Dar internetul?

Niciodată nu arată doar ce se observă la prima vedere. Poate nici nu-și dă seama cum își răspunde peste decenii, dar eu cred că își dă prea bine seama. Simplu, uneori nememorabil pe felii, uneori repetitiv, dacă acordul ăla care te întoarce pe dos pentru a n-a oară înseamnă repetiție.

2007 – 1980

I fixed a needle in the holder  –  She took off a silver locket
laid my hand upon your spine  –  she said remember me by this
and there upon your shoulder  –  she put her hand in my pocket
I drew the picture as your sign  –  I got a keepsake and a kiss


ca să vezi…

Un nou popas libian

Prin intermediul unui foarte bun articol:

What’s really at stake in Libya [Adevărata miză din Libia]


But that does not mean that the AU – unlike NATO and the „rebels” – wants regime
change right here, right now. Gaddafi relinquishing power will have to be a
natural outcome of detailed negotiations. In a nutshell; the AU has a road map
towards a solution; NATO has bombs. And the BRICS, especially via China, Russia
and South Africa, privilege the AU strategy.

[
Dar asta nu înseamnă că AU (Uniunea Africană) – spre deosebire de NATO și „rebeli” – dorește schimbarea regimului pe loc, imediat. Cedarea puterii de către Gaddafi va trebui să fie deznodămîntul natural rezultat în urma negocierilor amănunțite. Pe scurt, AU deține planul către o soluție, NATO deține bombele. Iar țările BRICS (Brazilia, Rusia, India, China, Africa de Sud), în special prin China, Rusia și Africa de Sud, privilegiază strategia AU.]

NATO’s definition of „winning” implies Benghazi as the new Camp Bondsteel – the
largest US military base in Europe, which happens to double as an „independent”
state under the name of Kosovo. Cyrenaica is the new Kosovo. Balkanization
rules.
NATO extends its crucial agenda of ruling over the Mediterranean as a NATO lake.
After Northern Africa there will be only two Mediterranean non-players to „take
out”: Syria and Lebanon. The name of this game is not Libya; it’s Long War.

[Definiția NATO pentru „victorie” implică transformarea orașului Benghazi într-un nou Camp Bondsteel – cea mai mare bază militară a SUA din Europa – care se întîmplă să fie clonată ca stat „independent” sub denumirea de Kosovo. Cyrenaica (partea de est a Libiei) e noul Kosovo. Balcanizarea să trăiască.

NATO își dezvoltă agenda crucială a stăpînirii asupra Meditaranei ca peste un lac NATO. După nordul Africii vor rămîne doar doi ne-jucători mediteraneeni „de doborît”: Siria și Liban. Numele acestui joc nu este Libia, este Războiul cel Lung (denumirea în care s-a metamorfozat, pentru comentatorii cu creier, absurdul „război împotriva terorii” început după 11 septembrie 2001, cînd a devenit limpede că scopul războaielor inițiate de SUA-NATO este chiar războiul continuu).]