Monthly Archives: Octombrie 2011

Complotul monarhist

A devenit evident că nu avem de a face cu o ciudățenie, nu ne mai putem ascunde după deget, se desfășoară, pe față, un atentat la bazele statului român în forma sa republicană.

Faptul că o mare parte dintre români nu-l mai agreează, ca să nu zic că de abia îl mai suportă, pe Băsescu a fost răsucit de o bandă de impotenți politici într-o operațiune extrem de periculoasă.

Întîi ne-au pregătit prin oficinele media pentru a vedea în marele trădător de țară un erou, neclar pentru ce fapte anume – detaliile ar deranja, dar, mai ales, „majestatea sa” a devenit peste noapte înalt reper moral. Apoi au deturnat parlamentul într-un fel de anexă de aplaudaci, pentru o zi, pusă la dispoziția aceluiași personaj sinistru.

Acum, profitînd de o sărbătoare autentică pentru toți românii, canonizarea marelui ierarh al ortodoxiei și românismului din Ardeal, Andrei Șaguna, monarhiștii îndrăznesc să ceară socoteală patriarhului României că a îngăduit președintelui în funcție al țării să țină un discurs, dar „și-a permis” să nu participe la încercarea de legitimare a imposturii regaliste din parlament !

Liberalii, cei care sancționează în mod explicit această provocare grosolană, se află foarte aproape de o acțiune care, pe zi ce trece, seamănă a trădare de țară. Fandoseala afabilă a lui Antonescu nu ține. Atacați-l pe Băsescu cît vreți, suspendați-l, expuneți-l în lumina cea mai proastă, treaba voastră, dar cum vă permiteți să deveniți arbitri între ortodocși și conducătorul lor spiritual, cum îndrăzniți să faceți pe moraliștii punînd în balanță participarea lui Băsescu la un important eveniment public, cu neparticiparea patriarhului la mascarada antiromânească din parlamentul țării ?

Mizerabilă operațiune, comandată în mod cert din afară, semn că există unii care nu mai au deloc răbdare și vor statul român spulberat și în formă.

Atacul la ortodoxie, sub masca atacării patriarhului (împotriva căruia au cîrtit la fel de fandosit din prima clipă, pentru că era cunoscut ca bun administrator și abil în ale politicii în adevăratul ei sens), și atacul la republică, prin proptirea trădătorului regal, nu pot fi tratate cu ușurință și cu superficialitatea de talkshow ieftin cu care ne intoxică șmecherii prin aliații lor media.

Pînă aici ! Băsescu nu e Cuza, dar tot n-ați avea nici o scuză. Mai scoateți nasul din fundul Djuvarelor.

(PSD-ul și, mai ales, PRM-ul sînt iar jucate de șmecherașii ăștia care se cred extrem de deștepți. Încet, încet, se vor trezi cu ghiuleaua monarhistă legată atît de strîns de picior, dacă nu se delimitează categoric de porcăria asta, încît nu-i văd bine. La fel cum, deși mai puțin periculos, PSD-ul are atîrnat deja un bolovan politic în sprijinirea „fermă” a candidaturii lui Crin.)

Anunțuri

Secunda istoriei

Efectul practic, imediat, urmărit de „planul” UEisto-bancheresc (pentru că astea sînt cele două părți care negociază, nu țările între ele) stă în obținerea unui răgaz.

Cu 1 trilion rezervat pentru următoarele falimente naționale sau cu 2 trilioane sau cu 3 trilioane, tot răgaz obții, nimic altceva.

Ideea ar fi (fost) să profiți de răgaz pentru a ataca cauzele problemei și a încerca soluții care să o rezolve, nu să o paseze pe mai încolo.

În sine, orice zgîrcenie în materie de generare de bani din vînt e un lucru bun, pentru că nu mai adaugă prea mult la problemă. Evident, nefiind aceasta soluția, întrebarea rămîne: ce soluție s-a găsit ?

Eu zic că niciuna.

Sigur, povara se transmite către prostime, nimic nou aici, așa s-a procedat și pînă acum, fie că e vorba de SUA fie de UE. Dar rezolvi pe calea asta ceva ? Cu ce preț și, mai ales, ce rămîne după aceea, dacă se rezolvă problema ?

Cred că nu se rezolvă nimic, așadar următoarea (următoarele) întrebare (întrebări) ar trebui cel puțin reformulate.

Nu se rezolvă nimic pentru că principala sursă de profit a băncilor mari stă în împrumutarea statelor și în speculație prin instrumente financiare criminale. Cum să renunțe la ea ? Dacă renunță, cum să redevină solvabile ?

Băncile mari trebuie să sufere pierderi masive și, multe, ar trebui lăsate să falimenteze. Ar pierde acționarii și deponenții. Cele care ar rămîne, corelat cu o politică a dobînzilor logică, care să nu mai pedepsească pe cel care economisește în favoarea celui care speculează, ar avea mult mai mare grijă cum creditează, ce și pe cine anume.

Șantajul bancheresc sună așa: dacă pică (dacă lăsați să pice) una din băncile mari, cad toate și pieriți odată cu noi. E posibil, nu zic, au avut grijă să țeasă o pînză de păianjen globală. Reversul ar arăta cam așa: dacă ne îndopați prin îndatorarea statelor (tot către neamul nostru), noi asigurăm o creștere perpetuă din care profităm toți. Varianta 1 e periculoasă, varianta 2 e aberantă. Se persistă în a alege varianta 2. Rezultatul final nu e doar previzibil, este cert. Dacă ne asumăm riscul și consecințele pentru prima variantă, putem să o luăm de la început, de preferat nu pe aceeași cale. Dacă insistăm în prostie, ajungem oricum tot acolo, dar după o cădere mai brutală, cu posibilă disoluție politică și haos total.

Ieri, la CNN, un avertisment-premoniție-amenințare: sîntem 7 miliarde, dacă toți ar ajunge la standardul mediu de viață american ar fi necesare resursele a 5 planete ca Terra pentru a-l satisface. Că iei de bună socoteala, că bagi la cap mesajul de la stăpînire, concluzia e aceeași: vom avea tot mai puțin. (Noi, nu bancherimea.)

Secunda istoriei, lungă de un an sau doi sau trei, poate fi doar o încremenire în fața abisului. Cu puțină minte, ne-am răsuci pe călcîie și am lua-o la fugă de la marginea prăpastiei.

Ridic din umeri. Mie mi s-a mai oferit un răgaz care nu mă liniștește, dimpotrivă. Mă întreb cîți dintre cei care înțeleg ceva se simt mai liniștiți ?

Germania părea că se ține tare – dar vrea și accelerarea SUE

[așadar nu e credibilă „opoziția” față de dezmățul de tip american]
[postare dinamică, scrisă „la cald”; unele informații din media pot fi mai dubioase decît de obicei]

––

Încercarea de șantaj a bancherimii speculante, la înaintare cu maimuțoiul francez și cu pirații englezi, ba chiar și cu grotescul personaj Silvio B, demn de un film de Fellini, pare să nu reușească.

Nemții nu par dispuși să-și sacrifice economia, nu vor să se arunce 2 trilioane de euro în plus pentru o amînare ceva mai lungă (adică vreo 2-3 ani, dacă privim la ce s-a întîmplat din 2008 încoace), vor ca spînzurabilii bancheri să accepte un pumn mult mai zdravăn în gura lacomă (să fie rase 50-60% din datoria Greciei, nu 20% cît au catadicsit bestiile lacome). Normal că sînt de acord să recapitalizeze băncile, doar și cele germane sînt expuse, dar modul în care ar urma să fie strînși banii (cu excepția a vreo 100 miliarde – un fleac) nu e prea clar, mi se pare că fiecare țară va trebui să-și stoarcă supușii individual, nu sub pulpana comunitară care acoperă toate murdăriile.

A, pentru transparență democratică sau așa ceva, se pare că vom trebui să contribuim și noi, alături de celelalte țări UEiste necuprinse în zona euro, găvărea un jegos, englez cred. Avea cineva vreo îndoială ? Băsescu primise ceva semnale pare-se și a încercat să contracareze. Se va supune pînă la urmă, nu fac toți la fel ? Ba, în varianta germană, ne va fi și mai greu inițial, prin ricoșeu de la băncile eurozonate care nu vor primi tot ce au pretins. Poate Băsescu juca pentru axă (aia nouă, americano-britanică), cine știe și, în definitiv, cui îi pasă ce circulă prin mintea bezmeticului.

Dacă șantajul antigerman nu reușește, cu toate că ar fi un semn mai degrabă bun, valul de sărăcie care va lovi UEa, inflația și terorismul politico-bancheresc care vor urma, vor fi îngrozitoare. Iar instabilitatea care se poate declanșa imediat (dacă mari căpetenii bancherești nu vor primi un semnal foarte ferm că, de această dată, orice încercare de a sabota, de a provoca criză în criză, se va solda cu încheierea abruptă a existenței lor mizerabile) ar putea duce la dispariția fulgerătoare a euro. Posibilitate care rămîne mare și în situația în care chiar s-ar începe, în ceasul ultim, o operațiune de asanare de proporții herculeene.

Răgazul minim pe care slugile cele mai josnice ale bancherimii îl deplîng deja ca fiind insuficient, nu contează decît dacă aparenta fermitate a Germaniei va fi urmată de o restructurare net diferită față de cacealmaua operată de americani și de ueuropeni pînă acum. Germania nu are forța necesară fără cooperarea totală a celorlalte țări importante, cooperare care nu se vede, cum era de așteptat de la caricatura monstruoasă UEistă. Poate are sprijinul Chinei. Poate, dar îl merită? Peste o săptămînă, ce se hotărăște între UEiști ar trebui să primească aprobare globalistă la cel mai înalt nivel, alt hop greu de trecut.

E prematur, în plină noapte – la propriu și la figurat, să cred (sau să sper !?) că au apărut indicii cum că începe să le vină unora mintea la cap. Dar e posibil. Din fericire, balena bancherească e atît de rănită, încît cei care și-au slobozit trîmbițașii împotriva posibilei ieșiri a Germaniei din schema morții nu pot lovi fără să se lovească și pe ei.

E sfîrșit de lume. Foarte curînd, vom afla dacă va fi apocaliptic sau vom avea ceva noroc.

––

Băncile se lasă greu, dar vor ceda în privința Greciei. Fondul de salvare UEist va fi doar în jur 1 trilion (de la 440 miliarde acum). În schimb, Germania vrea ca UE (comisia) să preia controlul asupra țărilor. Recapitalizarea băncilor e cam în ceață și planurile de restructurare a datoriilor țărilor (citește sadism anti populație) la fel. Intenția de a forța băncile să accepte înghețarea plății dividendelor pînă nu arată că sînt cît de cît viabile nu e clar că va fi acceptată de bancherime. Prea multe rămîn într-o suspensie cu cîntec și, în ciuda unor aparențe, bancherii nu sînt puși la plată. Nu am citit de vreo măsură care să schimbe paradigma financiară catastrofală, cum ar fi, de exemplu, ridicarea dobînzii de referință. Cînd stau numai cu „creșterea” în gură (imposibilitate matematică dacă ții cont de „serviciul datoriei”) nici nu mă mir.

După cum arată, am fost, ca de obicei, prea optimist. Nu s-au aruncat 2-3 trilioane cum pedalau unii, dar… cine știe mai încolo? Se șterge din datoria Greciei, însă căderea băncilor criminale nici măcar nu se gîndește, ori fără falimente nu se poate, totul e o mascaradă cu singure victime oamenii obișnuiți. Iar pretenția germană de a instaura guvernul SUE indică mai degrabă un teatru infect în care s-au distribuit niște roluri, un show pentru prostime. Sictir !

––

Mda, cei care vor distrugerea omenirii, împuțiciunea globalistă, nu se lasă. Nu înțeleg că nu se pot juca cu prăpădul financiar pentru a încerca să aducă omenirea în genunchi prin el. Asta e, nu am avut noroc, va fi cum nu se poate mai rău.

Sinuciderea PSD

Nu am nici o urmă de regret, bineînțeles. Oricare din componentele triadei care formează establișmentul politic românesc, nu merită oboseala. Nici măcar pentru oamenii de valoare ce altădată au făcut parte din partid. Unii poate se mai află și azi pe acolo, obosiți sau pe linie moartă, lipsiți de interes. De înțeles. Avantajul trecerii timpului stă în ușurința cu care se pot separa oamenii de magmă, efortul individual de bruiajul de mușuroi. Sau intenția pozitivă, uneori neconcretizată, de conformismul abject al supunerii necondiționate.

Altădată aș fi crezut că e o greșeală stupidă să te lași dus în siajul penelist, partidul intrigilor penibile. Acum doar constat, înțelegînd bine că pesediștilor de partid nu le pasă. Și-au cîștigat dreptul de a fi acceptați în triadă, au ștampila de validare din exterior, devine secundară dorința de a deține mai multe locuri la masă prin comparație cu certitudinea că nu va încerca nimeni să le tragă scaunul de sub fund.

Oricît de dificil ar fi, salvarea României se va întîmpla în ciuda aparatelor de partid. Stratul partidelor acceptate, furnizor de cadre pentru instituții politice și nu numai, filtru pentru verificarea obedienței față de sistem, nu înseamnă decît un alt strat de țesut mort. Poți avea carnet de partid, dacă ești român nu dai doi bani pe viermuială, îți astupi nasul și treci printre. Calea nu e întotdeauna o excursie prin peisaje idilice.

PSD-ul respectuos regalist a devenit comic. Cred că a reușit (mă rog, geniile de pe acolo) să deschidă ochii pentru încă un grup de oameni care își mai făceau iluzii cu privire la partidul respectiv ca un loc în care, în ciuda cozilor de topor, se mai păstra o urmă de coerență politică respectuoasă de țară.

Un partid definitiv interschimbabil cu oricare dintre celelalte două. Poate nici nu e un lucru rău, acum toate sînt egal penetrabile și oferă o protecție egală. Penetrabile pentru cei care vor dori să recupereze țara pentru români, de penetratori din ceilalți, „reformiști” și „europeni” cu trabuc, ieftini agenți globaliști, nu vor duce lipsă.

Nimeni nu poate ști dacă vor mai exista alegeri peste 1 an, prăbușirea catastrofică a UE se poate petrece de la o lună la alta (săptămîna asta chiar de la o zi la alta), sau ce fel de alegeri vor fi. Dacă se screme un acord-amînare cît de cît nepueril zilele astea, probabil cele 3 partide vor prinde alegerile, ultimele înainte de colapsul care nu va mai întîrzia încă 4 ani după aceea.

Ce vor face bramburiștii, indiferent ce combinație se alege sau se încheagă după ? Nimic. Pentru că nu vor ieși din rînd. Să-i plîng pentru că sînt orbi și nu au intuiția necesară să se poziționeze cu bătaie (ceva) mai lungă ? Nu, o merită. Creșterea și decăderea. Dacă n-au învățat la fel de bine ca alții lecția cameleonismului, lasă-i să se piardă în colbul veșnicei fanfaronade peneliste.

„A total shift in our way of life”

Ceva pe înțeles de la un american. Valabil nu numai pentru americani.

Ceva pe înțeles de la un rus. Valabil nu numai pentru americani.

Demascarea criminalilor


(Adrian Salbuchi – scurt interviu pentru RT – imediat după asasinarea lui Gaddafi)

Războiul nu e o soluție, n’așa, viconte ? Vă doare inima, clocotește solidaritatea umană în voi, vă sacrificați bombele și mercenarii de dragul amărîților, n’așa ? Sînteți doar niște ucigași jegoși.

„First they target … country by calling it a rogue state, then they support local terrorists and call them freedom fighters, then they rain death and destruction upon civilian population and call it UN sanctions, then they spread lies and call it the international community’s opinion – expressed by the western media, then they invade and control a country and call it liberation and, finally, they steal appetizing oil and call it foreign investment and reconstruction.”

„Întîi selectează o țară țintă numind-o stat care uneltește, după care sprijină teroriști locali și-i numesc luptători pentru libertate, pe urmă aruncă cu moarte și distrugere peste populația civilă și numesc asta sancțiuni ONU, apoi răspîndesc minciuni și le numesc opinia comunității internaționale reflectată de media occidentală, apoi invadează și controlează țara și denumesc asta eliberare și, în final, fură petrolul care le lăsa gura apă și îi spun investiție străină și reconstrucție.”

„… they have supported the worst terrorists probably because in the White House, in the Palais Elisee in France and 10 Downing Street we also have very high class terrorists and mafias running those countries and the better part of the world.”

„… au sprijinit cei mai răi teroriști probabil pentru că la Casa Albă, în Palatul Elisee din Franța, în Downing Street 10 se află, de asemenea, teroriști de lux și mafii care conduc aceste țări și o bună parte a lumii.”

Teatrul pitic

Am privit o parte, suficient de lămuritoare, din interviul luat de umilul Hurezeanu celor două căpetenii afișate ale monstrului globalist: „europeanul” Davignon-Bilderberger – un tip greoi, (vi)conte – și americanul Haas-CFR (consiliul pentru relații externe) –  mai mobil, mai inteligent, dar atît.

Pe cît de transpirat, cu… picioarele strînse și cocoșat de teamă stătea Hurezeanu – cel extrem de suficient și de arogant, relaxat superior, tolănit picior peste picior, în măsura în care îi permit șuncile, atunci cînd ține prelegeri printre băștinașii posturilor de televiziune – pe atît de teatral stăpîni pe sine pozau cei doi. Greoiul conte din obișnuință, americanul de nevoie. Dar respirau nesiguranță prin toate afirmațiile lor categorice. Sînt depășiți, le este teamă, restul e gargară răsuflată. Funcționează pe pilot automat de prea multă vreme, nu mai știu ce să facă, iar amoralitatea care le-a distrus sufletul îi face doar periculoși, nu și eficienți.

Nu au emis nimic cît de cît nou. Au aceleași spaime – naționalismul la care va recurge în mod natural populismul – și aceleași soluții, adică zero, bandajarea tăieturilor, alifie pentru cucuie, îndepărtarea bătăturilor. Metastaza nu o observă.

Au respins categoric ideea că războiul ar fi bun de ceva pentru a se ieși din criză. Categoric, categoric, cu mici amendamente. Anume că un război cu Iranul sau Coreea de Nord poate izbucni de la o zi la alta (da’ de ce ?), spusa americanului, sau că există războaie pe care trebuie să le pornești pentru că te dă indignarea afară din casă (aluzie la Libia), spusa greoiului. De fapt, au respins ideea că s-ar putea ajunge la război în cadrul UEei, atît, cu explicația puerilă că tinerii sub 35 de ani au devenit atît de mișculatori (circulă dintr-un loc în altul) încît nu pot concepe să se lupte între ei. Citește că ar avea creierul bine spălat, pînă la a-i face inofensivi. Bine, tataie conte, că vă pregătiți sans-chiloții să vă spulbere Bastilia. Mobili, da, superficiali, da, șomeri pîrliți și mai da.

Ar mai fi unele detalii, semne că, deși înțeleg cîte ceva din cele ce se întîmplă, puterea nu se negociază, nu se renunță la nici unul dintre privilegii. Detalii ce pot fi citite și ca încercare de a arunca praf în ochi – vezi afirmația americanului cum că s-ar putea reduce puțin cheltuielile lor militare. Am văzut cum se pune problema în congres, probabil vor reduce cu peste 10% cheltuielile pentru crema de ghete.

A, ăștia doi sau alți cîțiva ca ei nu dețin puterea reală. Se freacă pe lîngă, atît. După cîte un interviu de acest tip se vede bine că au lecții învățate ca niște executanți de nivel înalt, presărate cu ceva fandoseală de club select (la greoi). Sper, cel puțin. Nu îmi fac deloc iluzii cu cei de deasupra lor, dar mi-e greu să nu privesc cu un fel de milă la cei aduși de Isărescu pe aici, parcă mai mult ca să-i poată lua la întrebări Hu-hu decît ca să participe la o conferință degeaba. (Mă întreb pe unde ar trebui să-l plasez pe Hurezeanu și nu reușesc să calibrez instrumentul de măsură.)

––

Continuă porcăria cu Hohenzollern. Radu Tudor a devenit rogue. Sau nu mai primește ordinele pe filiera locală ?
De fapt, de ce să mă iau doar de respectivul, poate cel mai zelos totuși, doar parlamentul e complice la acest circ, indiferent dacă otrava a fost întîi pusă de criminala media.

Somație pentru USL

Un început care ar trebui continuat pînă la a căpăta o anvergură națională. Atunci presupușii salvatori ai nației nu ar mai primi un nou cec în alb, într-un nor de ambiguități și discuții despre fleacuri. Altfel e degeaba. Din nou.

Îi țin aici, în postarea aceasta, cu 1 an înainte de alegeri, pe domnii aceștia foarte patrioți din USL, drept răspunzători, în caz că vor cîștiga alegerile :

––

– Dacă nu asigură stabilitatea guvernării în forma în care au fost aleși pînă la îndeplinirea cerințelor enumerate aici (cu completare pe măsura afirmațiilor și criticilor vehemente pe care le vor aduce în continuare în intervențiile lor publice).

– Pentru orice ezitare în a anula toate legile antinaționale (inclusiv cea a privilegiilor pentru minorități) produse de guvernarea PDL-UDMR-UNPR-minorități.

– Pentru orice ezitare în a naționaliza toate companiile și serviciile care au fost sau vor fi date străinilor pînă atunci, înstrăinare pe care o denunță acum drept o nenorocire pentru țară.

– Dacă nu vor anula orice reformă administrativ-teritorială operată în intervalul de timp rămas și nu vor lăsa, după aceea, răgazul necesar pentru o adevărată dezbatere publică asupra necesității și, eventual, modului în care ar trebui să se întîmple.

– Dacă nu vor modifica legile electorale, inclusiv cu revenirea la un sistem proporțional și cu legarea parlamentarilor de partidul pentru care au candidat.

– Dacă nu mențin sistemul bicameral (sau nu îl restabilesc în caz că actuala guvernare operează modificarea), ignorînd șmecheria cu referendumul hoțesc al lui Băsescu.

– Dacă nu vor renegocia în favoarea României toate acordurile cu FMI/UE despre al căror conținut susțin acum că află doar cînd e prea tîrziu.

––

Mai sînt multe, extrem de importante, deocamdată mă limitez la evidențe. Memoria scurtă ne este unul dintre cei mai mari dușmani.

And then you write blogs in the middle of the night


‘cause you haven’t had your opinion heard enough.

Asasinarea lui Gadaffi

Așa pare. Nu știu dacă e adevărat că a fost omorît, nu cred în general poveștile comandate jegurilor mediote, dacă însă Gadaffi a fost ucis, indiferent de mod și circumstanțe, tot asasinat se cheamă. Iar asasinul colectiv se numește NATO, cîinele de atac al unui occident pus pe crimă și jaf. Noi sîntem complici și ar fi bine să nu uităm, pentru ca să nu arătăm prea surprinși cînd vine răsplata, după faptă.

Doar un naiv ar putea să separe simbolistica acestei crime anunțate de soarta libienilor, aruncați într-un cazan de haos, lupte intestine și aspirații despotice, totul sub capacul colonial proaspăt instalat deasupra.

Responsabilitatea de a proteja. La norocul nostru… poate ar fi bine să ținem minte aceste cuvinte înfricoșătoare, oricînd ne poate veni rîndul de a fi protejați. Probabil la cererea unui grup de tovarăși din GDS (societatea civilă, neică !)  după o consfătuire cu Bernard Henri-Levy, criminalul de război.

De la Ilie Șerbănescu citire

„Dar să fie clar, dacă a existat în România un elev silitor al lecţiilor de austeritate predate de FMI, acela este, înaintea tuturor, nu dl Boc, ci dl Isărescu!” ( Adevăratul Boc este Isărescu ! )

Parcă numai la austeritate e domnul silitor ? Cam cum să fi ajuns toată economia în mîna străinilor fără brînciurile isăreștiene, ba cu sufocarea firmelor (de stat) bune de către cele falimentare – prin obligarea primelor să se îndatoreze în loc să permită stingerea datoriilor între cele solvabile, ba prin cursul aruncat fie prea mult în jos fie ținut prea țeapăn (dar numai bun să-l speculeze continuu băncile străine din România), ba prin privirea blîndă cu care a lăsat dezmățul bancheresc să umfle micile (prin comparație cu porcăria de pe la ei de acasă) bule de creștere pe fum care au plesnit, inevitabil, dureros, previzibil, peste fața amărîtului cetățean român nu peste șoricul gros al bancheropodelor străine. L-a auzit cineva să susțină existența unui puternic sector bancar românesc, inclusiv cu bănci de stat ? A blagoslovit în schimb burdușirea cu banii prostimii a băncilor de stat pentru a fi făcute (aproape) cadou străinilor. Dar datoria la minut, de aproape 20 de miliarde, care s-a dus în proporție de vreo două treimi către băncile străine ce șantajau cu prăbușirea sistemului financiar de aici, nu dumnealui a validat-o, în ultimă instanță, ca autoritate supremă în domeniul financiar ?

Bine, n-are nici un rost. E cea mai de încredere persoană din România. Știm pentru că ni s-a spus așa. Și eu cred la fel. Este cea mai de încredere persoană pentru străini. Să ne trăiască !

Profumo -> Fox

Sau cum se schimbă lumea după 50 de ani. În parte. Altfel, nimic nu se schimbă din complot, doar actorii.

Ministrul britanic al apărării demisionează în urma scandalului provocat de… cavalerul său de onoare (poate puțin mai mult de atît, dar noi nu băgăm mîna în foc). Băgăm un pictorial.

Pe ministrul de atunci l-a demisionat fătuca din celebra poză. Pe actualul l-a aranjat virilul din dreapta.

Probabilii clienți ai indiscrețiilor s-au schimbat și ei.

La păcat similar ( The Sins of Liam Fox ), parcă, parcă pentru ministrul de atunci tentația a fost mai puternică. Dar așa sînt eu, discriminator înrăit.

Prostime, atenție !

Prostime cu Logan trage pe dreapta cînd vine seniorul cu Jeepan ! Plecați capul și priviți în jos, nu aveți voie să tulburați liniștea seniorului care trece.

Nu aveam de gînd să menționez aici despre nenorocirea cu accidentul de circulație. Dar ce se scurge de 2 zile prin canalele mediote mă oripilează (și nu cred că am acumulat în total mai mult de o oră – o oră jumătate de infestare). Nu e vorba aici despre ținut partea, starea drumurilor (!?), statutul vedetei (!?!?), statistici stupide sau despre datul cu părerea mediotic ci de cu totul altceva.

Micul feudal Huidu, cel mult un baronet de la marginea aristocrației, trebuie scos, printr-o campanie ce frizează demența, drept nevinovat din principiu. Nu persoana, care posibil va primi o pedeapsă cu suspendare sau recomandare pentru tratament psihiatric. Nu, ideea că un ales designat ar putea fi tratat la fel cu prostimea, nu le dă pace curvelor mediote și mai ales stăpînilor lor, baronii cei grei, care construiesc din răsputeri noul despotism abject ale cărui efecte le simțim cu vîrf și îndesat.

Bona a fost trimisă la București cu salvare „de stat” (autentic – de la un microfon care ținea un bou), nu „privată” ca soției (ce-mi pasă !), adică bona e totuși plebee, chit că se află sub aripa nobilimii. Conducerea spitalului din Brașov ține „conferință de presă” și directorul dă lămuriri la tv despre cucuiul lui Huidu, normal. Nici vorbă ca „publicul” să fi fost ținut la curent cu detalii despre soarta unuia dintre cei 3 oameni mărunți cînd acesta încă mai trăia, în schimb o armată (de strînsură) media asedia spitalul ca să afle pe unde ies nobilii (s-au ales doar cu bona).

Abatere a atenției ? Desigur. Încă una, la cîte există, ce mai contează ? Aspect secundar. Cine a urmărit însă modul în care se abordează problema poate observa mesajul absolut infect care se vrea înfipt în capul prostimii proaste (eu mă consider prostime mai puțin proastă, evident, dar nu-mi folosește la nimic). Mesaj simplu: supunerea ta, prostime, a devenit un fapt de la sine înțeles. Tu vei plăti taxe pentru drumuri și poliție și spitale, dar nu vei avea parte de siguranță, protecție și salvare. Tu nu ești baschetbalist american și nici mic oligarh media. Mai ales, tu nu ești nici măcar un punct murdar pe umbra stăpînilor de deasupra acestor jucării.

Așadar, înțelege că aștrii i-au fost potrivnici lui Huidu (autentic). Nu celor 3 oameni morți în urma accidentului. Înțelege că respectivul va suferi îngrozitor, o moarte lentă pentru tot restul vieții (sună cum sună, dar nu-mi aparține, e un autentic produs orestian), spre deosebire de moartea scurtă, aproape o binecuvîntare, a victimelor. Pardon, am scris victime ? Nu, victima e cel căruia aștrii i-au fost ostili (autentic, repetat; repet și eu). Vina se distribuie apoi, în jos dinspre aștri, pînă la oricine altcineva. Așa vi se spune, așa să înțelegeți ! Noi trebuie să fim alături de Huidu – exact acum se transmite acest îndemn printr-o oficină, parol. Ceilalți, doar aparente victime în realitatea bizară ce ni se inoculează, nu există. Or fi avut și ei familie, urmași, oameni care i-au iubit. Aceștia să se bucure pentru suferința lor scurtă, să se bucure că dispăruții au fost scutiți de o viață de chin nobil. Culmea e că oficinele S-AR PUTEA SĂ AIBĂ DREPTATE ! Nu ni se lasă nici o șansă, nici măcar în gînd sau în suflet.

Prostime, ascultă de media, ascultă de expert, înțelege cauzele obiective, acceptă voia aștrilor, nu te îndoi de înțelepciunea celor de deasupra ta, supune-te !

Privesc cu groază în oglinda speciei.
Treziți-vă odată !

Ce mai e și cu prostia asta !?

Nu cred că am pomenit imbecilitate mai mare.

Cu toate acestea, iată că, cel puțin la americani, idioțenia (sau idiotizarea acută) continuă cu o nerușinare uimitoare chiar și pentru imunii la ridicol de peste baltă. Mă refer la „complotul” iranian care ar fi urmărit să-l asasineze pe ambasadorul saudit din SUA prin angajarea unui cartel al drogurilor mexican ce urma să execute operațiunea. Povestea se poate citi pe net.

Mi-aș pierde rămășița de demnitate dacă m-aș coborî pînă la a mă prinde în a diseca hoitul coțcăriei respective. Poate că se lasă cu război împotriva Iranului, poate dimpotrivă, nu mă interesează. O lume în care se recurge sau „trebuie” să se recurgă la asemenea cretinisme nu merită să existe, indiferent că fac parte din ea și voi suferi aceeași soartă. Punct.

Servilism

Dezgustătoare viermuiala așa-ziselor autorități ale așa-zisului stat român atît de grăbite să-și arate zelul față de ocupantul străin, în acest caz față de cel american.

Acum au amendat la gămadă doctorii, spitalul, serviciul de ambulanță. N-au putut să-l salveze pe americanul de la Giurgiu, ei lasă că le arătăm noi !

Dacă era un baschetbalist român nu s-ar fi făcut nimic de genul ăsta. Ba, hai să fim sinceri, știrea n-ar fi trecut de Giurgiu.

N-au decît să amendeze și să vitupereze, aspectul mizerabil al întregii afaceri e scos și mai mult în evidență de tardiva potemkinadă, mai slugarnică și mai stupidă decît cea care i-a dat numele.

Cu fiecare an care trece sub ocupația colonială ne afundăm și mai mult, ni se erodează respectul de sine, selecția de politicieni (și alte făcături) se pliază tot mai bine pe dorințele stăpînului străin și se îndepărtează tot mai mult de aspirațiile localnicilor. Se acumulează lehamite, crește subprodusul de naivi dezorientați, ne sinucidem ca nație.

Recurent

Sîntem prinși într-un cerc vicios.

Pentru a-l putea sparge cred că avem nevoie de obstinația în a ne agăța de un gînd-antidot. Nu putem spera la altceva dacă gîndim cum vor ei.

Lumea bancherilor comuni, la vedere, se sfîrșește. Fie că vor rămîne doar cei care dețin, la propriu, state, fie că nu mai rămîne vreunul, în curînd vom fi obligați să gîndim lumea altfel. În prima variantă… vai de capul nostru. A doua însă…

Dacă nu putem concepe o lume fără carte de credit, atunci să înțelegem că singurul credit nu poate fi decît ce economisim.

Dacă ni se pare că nu putem sta cu banii în casă, atunci să-i ținem la bancă ca într-o fortăreață, păziți, serviciu pentru care trebuie să plătim, dar fără să permitem paznicului să se atingă de bani. Pier banii din circuit? Nu prea, doar că investitorii vor fi cei care îi dețin cu adevărat, nu cei care îi înșfacă după care îi speculează de 10 sau de 100 de ori peste existența lor reală.

Avem o idee bună și vrem investitori, atunci să existe bursa, dar cu acționari legați de firme și firme legate de acționari. Face firma profit? Atunci să fie obligată să verse o cotă semnificativă ca dividend, anual, cu cote minime stabilite prin lege. Nu face, dar are perspective pentru că se ocupă de nu-știu-ce cercetare promițătoare? Atunci să existe o perioadă de grație, cu interdicție de speculare a acțiunilor – un joint venture în stand by de a deveni firmă cotată cu adevărat. Vizionar sau fraier, banul investit în asemenea încercări să fie investit corect, nu pentru o speculație fulgerătoare, care uneori se face într-o zi, după care acțiunile respective se sting, cu proști care tot așteaptă descoperirea miraculoasă.

Vrea statul să facă război? Atunci să pună bir pentru a strînge arme și oaste. Să vedem cîte guverne rezistă un anotimp dacă încearcă. Vrea să facă muzeu național sau centrală nucleară ? Să se împrumute de la oameni (pentru că nu vor mai exista cămătari-bănci), dacă reușește. Scot banul din bancă, îl dau statului – eu, nu bancherul în numele, vezi Doamne, meu – primesc polița statului și o duc repede la cutie, sub pază (ca să nu falimenteze păzitorul). Dacă proiectul reușește, poate am profit. Dacă nu, pierd pe barba mea.

Vrem să realizăm ceva pentru care nu există bani, atunci să încercăm voluntariatul, adică punem resursele de timp și cunoștințe, că alea financiare tot nu înseamnă altceva, la bătaie.

Banul e o marfă, cu rost de a muta cu ușurință o altă marfă sau de a reprezenta transferul respectivei mărfi în altă proprietate. Banul devine o abstracție doar dacă facem din el una. Se poate, dar atunci să nu ne mirăm dacă din nimic, înmulțind cînd și cu cît vrem, iese tot nimic. Banul abstract poate reprezenta munca sau resursele reale doar dacă e legat de ele, fără nuanțe, fără manipulatori. Intermediarul trebuie să dispară, altfel înlocuim realitatea cu iluzia. Cum se întîmplă acum.

Doar frînturi. O poziție încă mult prea cuminte, conservatoare chiar. Ar fi un pas, totuși, suportabil cred, un respiro mai lung în care să avem timp pentru a gîndi pasul următor. Pentru care va trebui să ne aducem aminte că nu putem gîndi în cadrul acelorași (următoarele) reguli sau repetiții induse. Singurul care trece peste granițele sistemului (matematic, filozofic, politic) rămîne gîndul cel nou.

Ar mai fi ceva. Sistemul cel mai onest și, în definitiv, cel mai suportabil, se naște din greșelile proprii, nu din ale altora în care, inexplicabil, avem încredere mai mult decît în noi înșine. În mod logic, un astfel de sistem trebuie să fie simplu, cu reguli puține, stabil și ușor de înțeles. Ceva ce nu poate fi explicat astfel încît, în urma explicației, oricine să-l poată opera, nu merită încrederea. Rămîn destule pentru credință.

Între porți și slujbe

Sau, ca să mă apropii de un joc de cuvinte, nu știu cîte porți au deschis, dar sigur ne-au dat de lucru.

E vorba despre Bill Gates (porți) și Steve Jobs (în neoromână s-ar traduce cu… joburi). Să fi fost în opoziție, să reprezinte două tendințe foarte diferite, dacă nu cumva opuse? Nu, însă diferențe au fost. Pentru prezentul recent nu mă pronunț, totul e o varză, poate consecința firească a… revoluției din care și cei doi au făcut parte. Jobs s-a dus. Cam la fel cum s-au dus locurile de muncă din economia planetei. Care nu numai că au plecat la propriu, prin Asia, au mai și dispărut de tot.

Cei născuți cu iPod-ul sau iPad-ul sau alte i (mic, deși în engleză e imperativ cu majusculă … Eu, Eu, Eu), prinși în această notație, zisă ungurească, care se folosește pentru a boteza variabilele în programare, știu de Jobs pentru că știu de acest Apple, al momentului, al ultimilor ani. Alții …

Cînd își făcea loc, pe lîngă măr (Apple) mai existau portocala (Orange), ghinda (Acorn) și cred că și altele, nu-i dădea afară imaginația (ha!), PR-ul venea pe planul 12. Steve Jobs a fost consecvent și, probabil, mai vizionar decît mulți din cei pe care îi știm. Pe unii nu-i știm, poate pentru că s-a decis că e mai bine așa.

Jobs le-a vrut integrate. Computerul să fie tot, hard-ul și monitorul, sistemul de operare și softul. Cît mai mult și cît mai legat, să fie făcut, inventat, să-i aparțină producătorului, indiferent că își comanda procesorul la Motorola sau alt fabricant. Familia de computere Apple cam asta a făcut. Cînd a plecat/l-au dat afară, jobless-ul Jobs a revenit cu NeXT, adicătelea next (următorul, ce va fi, viitorul), dar și Ne XT (altceva decît XT – cum era cunoscut în jargonul timpului PC-ul comun, ăl de rula DOS-ul lui Bill). Care Bill n-a făcut computere, nu le face nici astăzi. Le-a pus sub pălăria sistemului de operare care părea să fie tolerant, accepta orice combinație de hardware (vorba vine, după decenii de chin abia acum e mai prietenos, asta dacă nu vrei driverele prea devreme sau dacă nu întîrzii prea mult pînă să-ți cumperi ceva, forțat, nou). Bill a întrevăzut mai departe cum să controlezi turma, cum să o tunzi perfect. Jobs i-a oferit windows-ul, pus întîi pe Apple (chit că era conceput de Xerox), apoi pe Commodore, pe Atari. Au mai trecut ani și a devenit… Windows, mai prost, mai tîrziu… a cucerit lumea. Cei care mergeau în valul inovației de tip Apple au pierit încercînd să devină XT, adică așa cum îi vroia Gates. Pentru că ar fi fost mai ieftine XT-urile. Nu erau, dar puteai să cumperi bucăți și să încerci să le faci să funcționeze împreună. Gates a văzut altfel, mult mai adecvat, mult mai concret globalist.

Și totuși, la moartea lui, Jobs este celebrat de către globalismul de consum. Pe drept, pe nedrept ? Credea sau nu în lumea nouă ? Ar mai conta ?

N-am avut vreodată un Apple. Le-am apreciat și le apreciez eleganța (nu bag iFleacurile aici). Cînd încă mai era competiție constructivă (sau așa mi se părea mie), țineam cu zbaterile de tip Apple (cred că l-am suspectat întotdeauna pe Gates că e un activist, cu dogmă și teze). Nu era libertate nici atunci, dar era infinit mai multă libertate decît azi (să rezolve paradoxul alții).

Porțile se deschid sau se închid, fiecare acțiune își are rostul. Jobs a deschis porți, asumîndu-și riscuri, sînt aproape sigur. Gates nu prea cred că a riscat. Unde ne vor duce porțile deschise sau ce va năvăli prin ele ? Nu știu, dar vom avea în continuare de lucru. Bineînțeles, dacă nu vom ajunge la fel de jucării precum jucăriile de succes financiar iPleosc, testamentul de conjunctură al lui Jobs cînd părăsește lumea lui Gates.

Complotul bubei (în desfășurare)

Isărescu bate medalie jubiliară pentru Hohenzollern.

Onorabilul Chireac, notoriu pentru înaltul grad de onestitate, ne învață cum că mai de încredere instituție în România decît banca națională nu se egzistă, iar persoană care să se bucure de a mai înaltă credibilitate în țărișoară nu poate fi altul decît onorabilul și trilăturalnicul, majestatea sa neîncoronată, the one and only, the bravest and finest, luminosul Isărescu.

Credeam că diversiunea regalistă e una comună, stupidă poate, dar utilă pentru o bucățică de timp. Încep să mă întreb dacă unii nu o iau cam prea în serios și dacă nu mă prinde 2013 supus și în acte, nu numai în fapt ? Mă rog, ce mai contează, răbojul e plin de mult timp.

Tare mă înfioară și mă gîdilă la orgoliu cînd mi se dă de înțeles că însuși infailibilul, mult prea perfectul Isărescu Întîiul nu privește cu ochi răi pe mai micul său verișor din categoria regalității, declarate sau nu. M-ar interesa mai mult cîte prestații autoelogioase se angajează să execute, pe linie ierarhică, zidarii ăștia cu șorțuleț, cu cluburi pe la Roma, cu comisii trilaterale și consilii pentru relații externe (!? poate cu extratereștrii, că planeta au globoînfulecat-o), cu showroom la Davos și hunting parties bilderbergice (se dau vînați de către curioșii care, anual, îi demască, cu programul lor cu tot, de le merg fulgii). Poate tot pe bază de simpatii bilderbergice să fi pus tușa Lizzie o vorbă bună pentru conașu Mișu (a nu se confunda, rog frumos !), prea stătea stingher ordinul Pobeda fără o medalie jubiliară.

Încerc în final o detașare și întreb dacă nu s-ar putea, omenește vorbind, să ne mai lăsați în pace, voi de vă credeți români, indiferent ce prietenii vă leagă sau ce presiuni vin din afară ? Nu folosesc la nimic experimentele pe pielea amărîților, sînt doar de o cruzime cu moft.

No more chocolate cake

după douăzeci de ani.

Now the excess of fat on your American bones
Will cushion the impact as you sink like a stone

Can I buy another slice of real estate …

(may his trousers fall down as he bows to the queen and the crown)

Antonescu e principalul vinovat pentru criză

Ion. Crin ne va salva.

Ha și ha, ha !

Mă, jigodii cu haine întoarse ce v-ați mobilizat la comandă, de vreo lună încoace, pentru a încerca, din nou, să mutați atenția de la criminalii stăpîni străini, aceiași care ne pîndesc și, cînd pot, sfîrtecă, de la începutul României moderne, ce credeți că veți obține?

Unde erați, liberali cu coada sus, cînd s-ar fi putut termina domnia lui Băsescu, acum doi ani? Cîtă scremere pe voi atunci, cîte mofturi, cîtă porcărie cu „soluția” Johannis și cu pactul sare amară cu organizația UDMR ! Cît de greu vă urneați, lăsîndu-l doar pe Crin (onorabil atunci), să respecte minima parte de învoială.

Acum vor regat. Acesta e adevărul. Nu pot (știu și îi înfurie) să-și aleagă un președinte fără udemeriști și o formă sau alta de pedeliști. Păi, de ce să nu ne instaleze pe grumaz un vagabond, doar au mai operat trădarea, comandată de înalte curți imperiale, și în 1866. Ah, uitam, și atunci au eliminat un… dictator !

La peste 60 de ani de la abolirea regatului, la peste 130 de la un moment glorios care, după unii, aparține tot regilor, nu românilor, la aproape 100 de ani de la săvîrșirea României Mari, vreți să credem că totul s-a oprit la 1940, cu un mic puseu „glorios”, dar „lipsit de noroc”, la 23 august 1944, al ultimului Hohenzollern. Ar trebui să uităm tot jegul, toate compromisurile criminale, unele strecurate în tratatele de pace, bir abject pentru ca aceiași stăpîni străini să poată profita și de pe urma României Mari ?

Le-a cășunat unora, cu ură de ciocoi mici, pe Ion Antonescu și Nicolae Ceaușescu. Voi v-ați privit în oglindă ? Da, da, după ce vă aburcați pe scăunel, da, acolo, chestia aia mică și scrîșnită, blegeala umilă în fața străinului „investitor”, transpirația proaspătului tolerat în Rotary Club care va da mîna, după ce stă la coadă cu alți transpirați, cu „majestatea sa” (!), acolo vă aflați domniile voastre. Excepțiile contează, dar nu schimbă regula, o confirmă. Au, asemănarea cu inamicul declarat e prea mare ? Ce să-i faci, dom’le !

România eliberată va fi critică față de propria istorie, dar pentru că așa se procedează corect, nu pentru ca haitele de prădători să poată să se înfrupte din averea noastră în vreme ce noi vînăm vîntul bășit de Boia, condimentat de Paleologi și Djuvare, sau supervizat de domnul Watts. Iar critica o vor face istorici, pe îndelete, în nici un caz inspirată din protocolul (mai soft sau mai hard) după care se execută psy-op-urile antinaționale.


„Se vede bine inelul ?”