Monthly Archives: Iunie 2013

Dresaj

Nu voi începe prin a-mi cere iertare pentru că gîndesc și îmi exprim părerile.

Avem de a face cu o bătaie de joc la adresa emoțiilor naturale, adevărate, ale ființei umane. De două zile, combinația odioasă, binomul tot mai strîns legat, format/ă din autoritatea politică și aparatul de propagandă mass-media, supune lumea la un tip de dresaj psihologic extrem de pernicios.

O dramă, un accident petrecut într-un moment nefast, a devenit catalizatorul pentru un circ politico-mediatic absolut dezgustător. De la momîia șef peste diplomația țării pînă la jucătorul complet Arafat (el centrează, el dă cu capul, el cade faultat, el fluieră), de la însuși-Gîdea pînă la fătuca, adesea anonimă după numele de familie, poticnită în microfon, de la avioanele militare (tot ale lui Arafat, că așa s-ar înțelege după cum dispune în stînga și dreapta ?) pînă la oda adusă muntenegrenilor care s-au coborît în prăpastia lor sau cu al lor președinte în poză cu momîia, ai zice că a început războiul și, în sfîrșit, nația reacționează precum leul înfuriat, se mobilizează, declanșează o replică nimicitoare.

Împotriva a ce ? A morții ?

Pentru ce ? Răniții se află cumva pierduți într-o pustietate, în teritoriu ostil, trebuie salvați contracronometru ?

Nu. Muntenegru e o țară civilizată, bănuiesc că are dotări spitalicești comparabile cu ale românilor. Cam 20 de răniți, dintre care doar o parte grav, nu copleșesc posibilitățile de intervenție nici ale unui spital de urgență ceva mai mare.

Chireac, pe care l-am înjurat, aici pe blog, remarca cum în aceeși zi, în România, muriseră 20 de oameni în accidente auto și înecați (pare-se o zi nefastă cu adevărat, ieșită din medie). Pentru acești oameni nu se decretează doliu național.

Nu este doliu național. Este o dramă pentru familiile celor implicați în accident. O nenorocire pe care ceilalți o pot înțelege dacă își activează (dacă li se activează de la sine) capacitatea de empatie. Nu printr-o operațiune de tip mega protv. Dimpotrivă, la fel cum emisiunile de știri împănate de accidente, crime, porcării, desensibilizează în timp, la fel se insinuează un surogat de emoție falsă, de stare de tensiune indusă prin care se sugerează că s-ar mai putea face ceva, că, iată, dacă ne mobilizăm, noi, autoritățile, și voi prin noi (cu ajutorul mediot), gata, se schimbă ceva. Nu se schimbă nimic.

Sincer, tot ce se întîmplă în jurul dramei celor ce au murit acolo și a durerii familiilor și cunoscuților acestora e, mai degrabă, rușinos. Comportamentul decent, respectuos față de nefericirea altuia, a fost înlocuit cu mizeria lipsită de compasiune a protvismului, cnnismului sau cum vreți să se numească această răscolire fără sens, cu detalii fără semnificație (și acelea prezentate după ureche), în suferința unor oameni.

Niciun Arafat din lume, nicio guvernare uslistă panglobalistă, smurdificarea ultimului colțișor de pe planetă, toate televiziunile din lume măcănind într-un microfon conectat direct în creierul privitorului-țintă nu vor putea opri apariția altor accidente, în viitor. În schimb, o dramă pentru care, practic, nimeni nu este de vină (deși se va încerca găsirea unor vinovați, măcar moral) dă foarte bine pentru un sistem de guvernare altfel neputincios (sau trădător) cînd avem de a face cu teme ce țin de rostul său, care nu sînt accidente, și în care voința de a acționa în favoarea oamenilor țării, ostentativ și cvasiinutil afișată în cazul accidentului auto, lipsește cu desăvîrșire.

Anunțuri

Realități grafice

redevente
Diferența de bani (cu care statul român s-a lăsat și se lasă jefuit în mod voit) s-ar ridica la 300 de milioane de euro pe an. De ce se poate așa ? Pentru că doar în România redevențele sînt mai mici ca oriunde, impozitul pe profit e mai mic decît în orice țară (care nu e desemnată drept oază paradis fiscal) și nu există suprataxare pe marja de profit foarte mare – cazul OMV.

Cheltuielile cu găzduirea parlamentarilor sînt exagerate vizual puțin, altfel abia se vedeau. În schimb, gargara mediotică pentru o cheltuială ridicol de mică e invers porporțională cu importanța și direct proporțională cu slugărnicia față de stăpînul străin.

5 ani cu blog

M-a felicitat wordpress.

Ce-mi doresc ? Să fiu consecvent. „Doar boul e consecvent” (în politică), știu, am auzit și eu clasicisme de cafenea colportate de nume ilustre. Rămîne așa.

Am fost consecvent pînă acum ? Mai mult decît alții. Nu e un merit, anumite linii de forță există și se pot sesiza fără mare efort, dacă vrei.

Prima oară, cred, cînd îmi vizitează blogul cineva din… Libia (!?). Jubilez jubiliar. Să fie de bine ?

De fapt, cel mai mult îmi doresc să greșesc pe toată linia, să fiu infirmat în previziunile mele sumbre cît mai rapid și mai radical, să scăpăm odată de blestem.

La ce-s bune blogurile astea ?

Decriptări simple

Tovarășul Adrian Thiess, investitor străin (așa se numesc noii grofi și baroni cărora „le put picioarele”), se făcu foc și pară că nu a fost transferat imediat CFR-marfă nemțălăilor – cum se angajaseră trădătorii Ponta & co.

Nu mă interesează evoluția inevitabilului circ de presiuni politico-mediatice ce va urma. Nu mă interesează nici rezultatul final, nu mă interesează în mîinile cui ajunge o avere românească (și componentă strategică) ce nu avea voie să fie înstrăinată. De fapt, e vorba despre cînd și pe cît mărunțiș, restul e praf în ochi. Scrie Oltchim peste tot.

Semnalez doar nerușinarea grofului, stupefiat că nu a fost eliminat (încă) concurentul din licitație.

––

Eroul Arafat, erou de piața Universității – prin fani zăpăciți, vrea rolul de erou de piață. „Liberă”. Malpraxis și scoaterea spitalelor de la buget. Citește: domnia firmelor de asigurări și pasul doi (discret, secret, tot aia) al acordului cu FMI de lichidare a sistemului spitalicesc din România.

12, 10, 0

12 carcase ce vor deveni (poate) 12 rable operaționale în vreo 3 ani. Va costa 1 milard de euro la final. Pe pariu. Pentru a putea contabiliza o pierdere de 8,3% din flota aeriană militară a României cînd va pica primul, 9,1% la al doilea, 10% la al treilea…

10 procente dintr-o sursă sigură de bani se fac cadou străinilor. Alba-neagra, Nuclear-electrica, neamule !

0 = zero, adică cu ce vom mai rămâne.

Am scris România, mda, mai potrivit ar fi CARIA (Colecția Abracadabrantă de Regiuni și Interese Alogene).

Viol în grup

La așa ceva e supusă România acestui an, un an de sfîrșit de lume.

Toate spurcăciunile, toți trădătorii, toți aventurierii venetici, toți îmbuibații lacomi și proști (locali) și toți îmbuibații lacomi și cu parfum peste putregaiul din ei (străini), toți devianții cu program, toți minoritarii de orice fel, prea pupați în cur, toate boarfele și toți proxeneții de ideologii antiom și antinație, de vorbe și fum s-au pus în rînd să rupă o țară mult prea bună și blîndă cu neamul lor de ticăloși.

Îmi este greu să scriu, am o stare comparabilă, în plan fizic, cu încleștarea fălcilor pînă la scrîșnet de dinți. Crește ura în mine ca valul în vreme de uragan.

Românul mediu (în sens statistic) doarme pe el. Sau, cel puțin, îmi lasă această impresie. Poate mă înșel, sper să greșesc, mă tem că nu. Răbdarea nu trebuie să eșueze în fatalism. Precauția celui pățit nu are voie să ajungă să semene cu lașitatea, cu pasivitatea înfrîntului.

E doar o pleavă în fața noastră, o pleavă care îndrăznește să ne umilească și să ne batjocorească mama. Ce naiba așteptăm ?

Ar fi rușinea istoriei să ne termine o turmă de onguri cu moț(uri hrebenciucice).

Supralicitarea

Pe măsură ce se apropie data execuției statului, se repetă cu înverșunarea hoțului neprins schema care ne-a fost aplicată, sistematic, după 1989. Se supralicitează în rău. Dacă bandele hrebenciucice vor regionalizare baronială, bandele udemeriste vor scaune întărite maghiarofone, cu steme care te scuipă-n ochi, dacă tot au pus laba pe averi și pămînturi. Bandele civice vor reconfirmate veșnicele privilegii de paraziți și împing în față monstrul construit după chipul lor – puterea absolută „a judecătorilor” (cine știe, știe, restul să învețe). În alianță ciudată, pentru cine nu înțelege toleranța la îmbîrligare a acarienilor din așternut, cu bandele băsiste. Peste, între, dedesubt (bate-v-aș cu CNCD-ul la fund – să nu aud că nu vă place!) sînt trîntiți poponarii și frecuștețele de același sex, toți/toate în limbă după drepturi matrimoniale, cu țintă pe bieții copii de mîine, vai de capul lor și vai de sufletele noastre de lași. Cu o țîră, cît o negură veșnică, de anticreștinism, doar nu era România să recunoască rolul bisericii în istoria neamului după ce UEa a respins, cu ură, o simplă menționare a rolului creștinismului în istoria continentului.

În plus, se fac că se bat între ei usliștii cu băseștii, doar-doar se revigorează curentul antibăsist pentru a fi canalizat înspre participarea la votul sinucigaș, pentru națiune, din toamna ultimă. Cică băsismul se opune modificării, deci modificarea e bună, veniți, veniți, avem de toate și i-o tragem Băsescului din nou (!? care din nou ?).

Ponta s-a dus la papucul lui Merkel. Noi nu credeam că nu știe bine drumul.

Dintre rolul de pană sau de preș între nemți și ruși, pană făcută așchii (sau preș zdrențuit) în regiuni mai bine… nu scriu.

Ciudat de liber voi fi la iarnă. Fără țară, fără rețineri, fără frică. Întotdeauna mai e de pierdut cîte ceva, pragul de la care nu mai contează se atinge însă ceva mai devreme. Poate mă apuc de vizite pe la prietenii care îmi vor numai binele. Să li-l întorc.

Edward Snowden

Un fel de singurătate

Ce ar trebui să se întîmple ca românii să se trezească pînă în octombrie ?

Dacă se trezesc (sau vor fi treziți prin evenimente din afara țării), metoda e simplă, cîteva sute de mii ieșiți pe străzi cu un mesaj la fel de simplu: „Ne modificăm constituția mai încolo, mai la vară, prin 2020, dacă va fi nevoie. Acum nu e nevoie.”. Rezolvare punctuală pentru o „problemă” inventată și prezentată în așa fel încît „soluția” să ne distrugă. Cum problema nu există, înseamnă că e rezolvată.

Se pot întîmpla multe în lume pînă în octombrie, se întîmplă acum, durerea noastră nu e ruptă de cea universală, partea proastă, după cum văd eu lucrurile, stă în totala amorțire a imaginației politice în plan intern.

Modelele ideologice forțate pe gîtul omenirii de 200 de ani și mai bine s-au epuizat. Gata ! Nu există nicio stîngă, nu există dreapta, nu există capitalism după descrierea lui Marx, nu există piața liberă a libertarienilor, nu există „știința” monetaristă a keynesienilor, nimic nu funcționează după cum e descris, nici planificarea nici libera inițiativă, nimic nu dă rezultatele prezise, dimpotrivă. Cu atît mai mică valoare au extrapolările în plan politic a bîjbîielilor economicului. N-are nimeni habar cum să integreze tehnologiile noi, singurul răspuns dorește să forțeze realitățile într-o continuă manipulare, într-o reprezentare artificială, despre care se știe bine că este artificială, dar, surpriză, apare o grozavă mirare atunci cînd crapă prin nepotrivire cu încăpățînarea complexă a realității obiective, aia neintegrabilă.

Oamenii au primit și au dezvoltat un instrument descris, fără a fi definit precis, ca bun simț. Un senzor al proporțiilor optime (sau măcar nepericuloase), al ritmurilor adecvate (sau măcar suportabile), o apreciere a mărimii sacului care poate fi cărat. Dumnezeu nu îți dă mai mult decît poți să duci, noi sîntem cei ce adaugă la povară.

Fără bun simț ne prostim. Credem orice minciună și devenim pasivi, „natural” neîncrezători în propriile puteri. Avem în noi cunoaștere momentelor în care trebuie să fim individualiști și a celor în care trebuie să ne strîngem laolaltă, cu tot cu criteriile după care te identifici și te asociezi cu alții, nu trebuie să share-uim nimic, reperele există în noi, limitele fericirii și nefericirii noastre nu vor fi schimbate de nimic din afara noastră, nici drog, nici hedonism, nici țel nici zel, nici ideologie nici poezie, nici datorie, nici meserie. Dacă ești bogat și nu-ți pasă de sărăcia altuia, ești bou. Dacă ești sărac, dar invidios pe bogăția altuia, ești fraier. Dacă nu înțelegi că nedreptatea are șanse să înceteze cînd, în mod voluntar, oricare dintre părți se va abține prima să recurgă la o nedreptate „reparatorie” ești un orgolios. Identifică și acceptă echilibrul din jur și încearcă să schimbi ceva doar trecînd prin alte stări de echilibru.

Nu e cazul nostru, al lumii în care trăim. Ne-am îndepărtat mult de o stare de echilibru. Cum să facem să revenim la echilibru, chiar brutal, eventual printr-o cădere controlată, cînd există și posibilitatea să devenim țăndări, tot un echilibru, un echilibru al morții, indezirabil, aș zice ?

Nu cred că-și bate multă lume capul cu chestii din astea. Poate că nu e bine.

O altă metodă de a restabili echilibrul poate suna cam așa: orice constituție de căcat poate fi anulată în primele 24 de ore de la înlăturarea regimului care a impus-o.

Despre Turcia, altă dată

N-am energia necesară, nici măcar pentru a mă informa cît de cît satisfăcător (pentru mine măcar). Asta în privința detaliilor și desfășurării. Într-un context mai larg…

Cîteva lucruri care nu contează: copacii și părculețul istanbulez, amenințarea cu purtatul vălurilor de către femei, alunecarea spre dictatură.

Primul, un pretext-test, potrivit pentru twitteriade și pentru creiere de mall, al doilea, bun pentru creiere de mall mai gingașe.

Al treilea, o non-issue cum spun ai noștri, adică Turcia a avut cîte un fir de semi-democrație de la Mustafa Kemal încoace (trecutau aproape 100 de ani de la „revoluția” respectivului din care foarte puțini altceva decît dictatură militară, autoritarism dur sau corupție mult peste nivelurile dîmbovițene). Ceva mai democratică a fost chiar ultima perioadă, a Erdoganului.

Din păcate pentru turci, mesajul de bază al mișcării care îl are acum pe Erdogan la vîrf este prea periculos pentru stăpînii occidentali. Islamism (citește tradiționalism anti-putregai) cu naționalism = fatwa peste ei din partea occidentului. L-au suportat, s-au folosit de Turcia, ceva nu le mai convine. Nu știu exact ce, poate doar pică măgăreața pe Turcia într-o schemă mai largă, o concluzie e sigură: nu vor mai avea deloc liniște.

După cum știm, absența liniștii e profitabilă. Unora.

Partea bună (pentru turci), UEa își va ridica coada și mai sus, cam pe unde îi stă nasul și… se mai amînă.

Dacă turcii devin răi-răi, putem să le confiscăm bunurile, să le naționalizăm proprietățile și să le înghețăm fondurile, tanti UEa, te rooog ? În așteptarea obraznicilor greci, unguri și care or mai fi, altfel degeaba sîntem silitorii clasei.

––

93 de ani de la semnarea Tratatului de la Trianon. De-aș fi casă de pariuri nu le-aș da o cotă prea bună celor ce pariază pe varianta conform căreia 4 iunie 2020 va mai găsi prin zonă o stare în acord cu conținutul tratatului. Remarcați, vă rog, am scris prin zonă, nu prin regiune. Mai am timp pînă atunci să mă dau pe brazdă. Sau nu, sta-v-ar varza de Bruxelles în gît !