Un fleac de singurătate

Mr. T răsuci urechea consilierului exact cît să-l facă să scîncească și să se încovoaie, umil. „Acolo, pantoful drept, lustruiește bine cu manșeta hainei”. Dacă ar fi răsucit mai mult îl putea face să urle și dacă ar fi dus operațiunea pînă la capăt îl transforma într-o cîrpă, la propriu, fizic vorbind. Doar că trebuia pe urmă să-i dea bonus de ziua națională și nu avea chef să-i dea pitaci în plus maimuțoiului. Slujbașul în uniformă de cu doi pași în urmă privea neclintit, tăcut. Ah, cît invidia Mr. T vremea uniformei, purtată sau purtată în ascuns, numai ea te face om. „La tricou bleu dar cu pantofii lună, altfel nu se poate, Lăzărească proastă”, bombăni abia audibil. Consilierul nu era Lăzăreasca, însă Mr. T se plictisise să le mai învețe numele. Măturase podelele palatului cu toată societatea civilă, de la femeia cu barbă, trecînd prin toate Zoile, pînă la Lăzăreasca, sluga perfectă, era sătul de ei pînă-n gît, pe cît erau moftangii de cu foamea-n gît. Intelectuali de salon cu vise de sală de ceremonii. Vezi, să nu!

Îi pasase și nevestei cîțiva moftangii, să-i facă miniștri sau sub-miniștri, consilieri sau ceva, acolo, cu leafă grasă, cu gîdilare de orgoliu, cu mașină și tocșou. Cei mai mulți o șterseseră însă la, altădată, disprețuita ciorbă neelitistă de partid, cînd au văzut că li se fac uitate eșecurile și mîrșăviile în lanț și că, din nou, proștii se uită-n gura lor. Proști după cum venise ordinul pe căi difuze: primiți-i, acum sînt patrioți! Strîmbă scîrbit și buzele i se subțiară mai mult. Se gîndea la Vicky și grăbea să se întîlnească cu Carina. Viață blestemată. Unde erau vremurile cînd Carina aștepta docilă și discretă pe seniorul dreptei alianțe, dacă acesta avea chef să-i plesnească una peste ochi în intimitatea alcovului de pretendentă fără șansă? Acum plesnea și ea, între două reprize de refacere, ba o apucau țîfnele și în public. Afabilă doar la suprafață, înșelătoare ca și numele mîngîietor. Acum trebuia, el, Mr. T, să se ducă să o împace, să-i potolească gelozia abia mascată față de Vicky a lui.

Vicky! Neagră furie îl cuprinse. Parcă asta nu și-a luat-o în cap!? Cînd se uniseră discret, înainte de iarna marii confruntări de piață înghețată, unde poporul s-a strîns în număr mic, controlabil, dar gălgios, ca să repereze onoarea șifonată a felcerului franțuzit, un și mai mic martir cu (re)nume mare cît muntele Ararat (bună potriveală, cu el veni și potopul spitalicesc, cum se văzu), cînd căzuseră la pace ca să poată face circ ai ei, iar poporul să primească un damf de libertate în nas, era numai miere, Vicky a lui. Acum…

Libertate, liberi, libertini, liberali, simțea cum îl apucă greața, pe el sub ale cărui tălpi se legănau mineralierele, fără să-i pese de tangaj. Să nu uit să-mi reînnoiesc brevetul, fir-ar să fie! S-au dus ca ploșnițele și s-au ales europarlamentari, chiar el și ai lui au împins acolo pananmale civice pe care nu dădea(u) doi bani, doar de dragul… mai bine o țineam acasă.

Portiera se închise și mașina banalizată o porni spre ieșirea din dos. Păcat că nu putea să conducă el cînd părăsea incinta incognito. Se foia în loc, nervos și plictisit. Toate femeile din viața lui îl dezamăgiseră. Îl enerva, sîcîia – ce-ar plesni-o pe Lăzăreasca sau pe Carina – și unguroaica de Leslie. Sigur că știa Vicky de relația lor dinainte și, oricît de domn era ca să nu-i amintească, ce naiba, o făcuseră și în trei de cîteva ori! A naibii șerpoaică, cu zîmbetul ăla de diavol, ținea bine la tăvăleală, ce-i al ei e al ei, nici cînd au băgat-o cu mașina-n șanț, pe vremuri, n-au putut s-o potolească decît vreo cîteva luni. Mai bine reușeau atunci, l-ar fi scutit de multă fiere. Urît oraș! Era și vina lui, așa că alungă grăbit gîndul. Ciudat, cu Leslie a făcut-o în trei și cu Vicky și cu Carina, dar cu Vicky și Carina împreună niciodată. A naibii unguroaică, cu bijuteria ei cu tot, pe care Vicky a mea vrea să i-o iau înapoi ca să se dea bine cu gașca ei de hotentoți.

Aici e mîna Adei, îl străfulgeră. Singura femeie pe care nu a avut-o, singura femeie care nu l-a adulat, nu i s-a supus sau nu s-a complăcut, într-un fel sau altul, cu el, Mr. T, deasupra. Și cît de mult seamănă în realizări! Doar că Ada a fost prima. Cu referendumuri trucate, cu retrocedări, cu bijutieriile coroanei, alea autentice, nu tinichele de dat lui Leslie, date sau antamate, cu NATO, cu UE, cu invazii, cu autostrăzi ratate, dar cumpărate. Nimic, lui nu i-a rămas nimic altceva decît să continue pe calea deschisă larg de Ada. A urît-o, o urăște. O admiră. Știe că mesajul cu rana din gît era pentru el. Așa va sfîrși el, dacă se întoarce roata, a citit într-un roman. Mori lent, sufocat, dacă glonțul atinge nu-știu-ce vertebră. Se învîrti pe banchetă agasat. Acum că nu mai e nici Dani unde ar fi trebuit să fie șefă, nu promovată cu un șut în cur între cei 9 inutili… Oare Vicky îl trădează? Fundamental, adică, la rădăcină, nu trădarea comună, zilnică, necesară.

Mai aveau puțin și ajungeau la reședința Carinei. „Reședință”, blestemă neputința slugilor proaste ce l-au adus în situația de acum, mai umilitoare decît plînsul din îmbrățișarea, azi o vedem și nu e, muribundei Teo, cînd o înlocuia din mers, la fel cum secundul ia locul căpitanului incapabil să… vibrația telefonului direct. „Da, domnule ambasador, sigur că vă primesc. Ați vorbit și cu colegul european ? Hă, hă, hă, ne vedem deseară. Da, desigur, cu mare plăcere”. Dacă e ordin…

Mașina se opri.

Post a comment or leave a trackback: Trackback URL.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: