Monthly Archives: Septembrie 2015

Viitorul

Populația înlocuitoare și mesajul ei cultural, maneaua occidentală, un fel de rap(ăn) tehno (!?). Fumat, băut și futut.

Poate că, dacă ne vin sirienii…

Cică ar fi apă în formă lichidă, din cînd în cînd, pe Marte. După cam arată planeta aia, mă bate gîndul că au trecut ai noștri, cei diștepți, și pe acolo, înainte de a ateriza aici.

Noi cu fumer, tiser et baiser. Rasa albă cea superioară și civilizatoare. Succesuri garantate.

Anunțuri

Caricatalunia(*)

Foarte dubioase figurile independentiste ce se împing în față să vorbească în numele catalanilor. Seamănă izbitor cu placa udemeristă, nu răspund niciodată la întrebări legitime, în schimb fîlfîie o flamură(**) a unei majorități aparent foarte hotărîtă să obțină o independență ciudată și, în cel mai bun caz, una alimentată de egoism economic, o motivație pur oligarhică. Adevărul e că nu au o majoritate, au încropit una de conjunctură, dar numai la nivelul parlamentului regiunii. Fac, în schimb, o gălăgie suficient de popularizată dincolo de granițele Spaniei încît e imposibil să nu bănuiești interesul altor forțe.

Din punct de vedere legal nu au o bază, o eventuală independență ar fi un act de forță, fie și unul de tip modern, fără violență fizică.

Nu mă interesează prea mult dacă există o legitimitate de principu, în cazul în care catalanii formează o națiune, ceea ce poate fi admis, deși înrudirea cu spaniolii castilieni bate cu mult diferențele, mult mai slabe decît cele ale unei comunități mult mai deosebite, și mai oropsite, cea a bascilor. Mă gîndesc că, relativ recent la scara istoriei, au fost bine manipulați de internaționalismul kominternist. Nu ar fi de mirare să fi căzut, acum, în plasa internaționalismului comunitarist-globalist prin interpuși locali mînați de, cu sau fără ghilimele, bune intenții. Repet, purtătorii lor de vorbe sună a calp.

Consecințe pentru noi ? În mod normal niciuna, ungurii au statul lor, degeaba ar încerca un paralelism. Cumva din această cauză tot încearcă să resusciteze secuismul, altfel la fel de vivace ca indienii onondaga din America (în 1816 mai erau 450, după 200 de ani m-ar mira să bată numărul secuilor declarați). În mod normal. Cum nu trăim în vremuri normale… vom vedea.

(*) titlul se referă la situație
(**) steagul propriu-zis e și el ciudat, cu o simbolistică atipică pentru niște naționaliști așa de fervenți

Ce ofticat e cap de… Ursu lu’ Gîdea, adică… pe Viktor Orban pentru că respectivul nu renunță la ideea de a naționaliza companiile de utilități din țara lui. Companii aflate, of course, în mîinile unor corporații neungurești.

Cît de bine se verifică naționalismul mofturilor de agenți globaliști atunci cînd sînt puși în fața unei situații care poate să-i ardă rău la ficați pe stăpînii lor străini. Mai ceva ca hîrtia de turnesol.

Sinistră cloacă.

„Gâdea și compania, în special prostul meu preferat, Radu Tudor…” ( Spălătorii de cadavre )

Îl credeam doar bombastic, ușor complexat de ceva. Cînd cineva te crede prost, cu repetiție, cînd te ia drept unul care pune botul la orice, atunci infatuarea nu e decît un semn sigur al prostiei.

Asta apropo de inaugurarea unei moschei la Moscova, prilej de-al bălăcări pe Putin, of course, dar și un nou prilej de a desconsidera telespectatorii, care, în mintea analistului, nu pot aduna unu cu unu, nu realizează că un edificiu arhitectonic nu poate fi programat la construcție în așa fel încît să anticipeze criza migranților, stimulată de către occidentali, numai ca să taie Putin panglica la fix și să-și tragă caimacul propagandistic. Așa ceva…

…pînă nu e și fudul. (Bine, ar mai fi și ordinul…)

Ce limbi groase dă R. Tudor la găoaza americană. Am văzut (eu integral, el sigur nu), în urmă cu cîteva zile, înregistrarea dezbaterii candidaților republicani (11 din ei, primii 11 conform sondajelor cele mai recente). Te lua cu fiori. Dar să trecem, să trecem și peste așa zisa victorie, decisă de media oficială, a încleștatei dusă rău (nu cel mai rău, erau alți doi care rupeau lanțul). Băiatul se minunează de faptul că în spatele candidaților se afla avionul cu care a zburat Reagan cînd era președinte (confundîndu-l probabil cu Air Force 1 actual care, evident, nu a fost slobozit de Obama ca să stea decor la showul republicanilor). Mare brînză. Se afla acolo, în California, la Biblioteca Prezidențială R. Reagan, expus de cine știe cînd(*), doar au trecut peste 25 de ani de cînd Reagan a încheiat al doilea mandat prezidențial, iar candidații doar s-au deplasat în locul respectiv. Dezbaterea a ținut vreo 3 ore, nu 6-7 (de unde a scos durata asta imposibilă!?), și a fost încă o dovadă a nivelului mizerabil la care a coborît jurnalismul. Moderatorul principal a fost și penibil și cu sarcină, direcționînd temele pe sprînceană, în așa fel încît favoriții celor din umbră să fie în avantaj.

Ca să nu mai vorbim că nu a fost decît un show din vreo 12 programate. Plus cîte or mai avea și democrații.

Un circ sinistru, iar cîțiva dintre pretendenți se arată teribil de periculoși pentru însăși existența planetei dacă, bat în lemn, s-ar alege. Din păcate, nivelul multora dintre privitorii pentru care se regizează circurile mediatice nu poate fi peste cel al produsului circarilor, altfel nu s-ar recurge la asemenea „dezbateri”, iar specimenele deraiate ar fi tratate în consecință. Și mai trist e faptul că țicniții respectivi sînt senatori sau guvernatori.

Am speranța că, nici într-o sută de ani, nu vom coborî la nivelul politic al cochiliei seci în care s-a transformat societatea americană, așa amărîți și chinuiți cum sîntem, cu toate încercările gîdiforme la care ne supun tot felul de mercenari.
––

(*) Pavilionul Air Force One a fost inaugurat în 2005.


Four out of five migrants are NOT from Syria

ISIS/Statul Islamic cel util

How I met the man who became the Islamic State’s military No. 1

Subiect dezbătut pe larg în discuția de aici (Scott Horton – Mitchell Prothero). Cam de la minutul 20.

Băiatul s-a antrenat cu trupele speciale americane pe vremea cînd era militar în armata Georgiei. Deși autorul crede că nu a fost lucrat de americani, discuția relevă elemente foarte interesante din viața, aventurile și conexiunile individului, cecen din Georgia, cu părinți creștini (Abu Omar al Shishani după numele său de război).

Interesantă partea în care se menționează că radicalizarea tineretului din Caucaz, cu bani și propagandă saudită, a făcut ca rezervorul de elemente care puteau fi recrutate pentru cauză, destinat să alimenteze lupta împotriva Rusiei, odată ce insurecția de pe acolo a fost zdrobită, inevitabil trebuia să se reverse în alte părți.

Nu chiar la întîmplare, se pare, regimul din Siria fiind singurul aliat real al Rusiei în Orientul Mijlociu.

Nici peste rolul Turciei, menționată în discuție, nu cred că trebuie trecut prea ușor cu vederea.
––

ISIS Leader Omar al-Shishani Fought Under US Umbrella as Late as 2013

„Okaidi’s subsequent victory speech at Menagh proves that Okaidi, while on the US government’s Syria support payroll, fought alongside and publicly praised ISIS fighters (calling them “heroes”), and presumably exercised some degree of operational command over them. There is no mistaking the documented facts of the Menagh campaign: in the summer of 2013 the rising Islamic State of Iraq and Sham and the FSA fought as one, with a unified command structure, which happened to have direct US backing.”

Hai să mai scriu și despre altceva sau, măcar, altfel. Am pus tastatura pe ROU – așa apare în dreapta jos, cu ou – și-am zis să las cuvintele să curgă. Ceea ce nu e în stilul meu, cu excepția momentelor, care nu mi se mai întîmplă, cînd clocotea ceva în mine ce trebuia (aiurea, nu trebuia deloc, atitudine de buricul pămîntului) exprimat sau a celor, care nu se mai întîmplă chiar deloc, în care vroiam să fac sau să iau la mișto, uneori amuzant, cam întotdeauna sarcastic.

Să las cuvintele să curgă și doar după aia să mai pun/scot o virgulă, probabil stricînd construcția frazei mai abitir decît dacă nu recurgeam la excesul de zel sau de cîrcătoșenie lingvistică.

Poanta (nu Ponta) e că nu am despre ce scrie. Simt că mă aflu într-o fundătură, așa și este, și starea generată de această realitate mă sărăcește, mă umilește la nivelul imaginației sau creativității, cîtă o fi fost ea pe vremea cînd lumea părea mai bună de trăit.

Nu sînt un scriitor, nu am vrut și nici nu vreau să fiu unul. Am comis însă, de prea multă vreme și prea constant, actul impardonabil de a scrie. De la comentarii sau replici de forum pînă la texte scurte care s-ar putea numi … dar să nu le numim în niciun fel. Umplîndu-mă de toxina actului în sine. Nu contează talentul sau impactul, recunoașterea sau adecvarea, cred că oricine dă în patima scrisului își caută nefericirea. Și o va găsi. Indubitabil. Probabil e groaznic să fii nevoit să trăiești din scris.

Oare o exista o cheie, o intrare prin care, ca și cum ai decripta un cod, fie și din întîmplare, cuvintele să te introducă în logos, într-o stare de înțelegere superioară ? Posibil, doar că acelea ar fi mai degrabă o rugăciune sau o mantră suficient de bine articulată, o pură metodă, ruptă de înțelesul căruia îi zicem rațional și cu care, culmea, ne mîndrim (eu, unul, în orice caz). Deșertăciune. Și mă mai mir că nimeni nu se înțelege cu nimeni, că nu iese nimic din ciocnirea de, în ultimă instanță, vanități. Suspectez pînă și limbajul matematic de orgoliu, pretenția că acesta ar fi unul universal sună, oricum, teribil de arogant. Cîți ani trebuie să treacă, cîte revelații evidente trebuie să se întîmple ca să recunoști că mai bine îți este cînd taci alături de cel drag și (te) înțelegi de parcă nu ar exista timp ?

Cam aici mi s-a terminat suflul, nu cred că ar avea rost să o lungesc, toți putem fi Usain Bolt dacă decidem, la timp, că suta de metri ține doar zece sau cinci sau…

Voi trece înapoi pe ENG. Titlu nu pun, prea complicat, ar suna fals.

Zi neocon și trage apa

Tot mai scîrbos neoconul Radu Tudor. Atît a înțeles el din postarea lui Silvian Ionescu, că pe acesta l-au lăsat nervii pentru că Băsescu s-a comportat mizerabil față de „tribun” (ghilimelele aparțin neoconului, cu intenție peiorativă; posibil ca individul nici să nu știe ce însemna tribunul în Roma antică și cît de bine i s-a potrivit lui Vadim această titulatură neoficială).

Ura comandată față de Vadim, pînă și în moarte, pare să fie pentru neocon o datorie de serviciu. Care serviciu, nici nu mai contează, de-al nostru, de-al lor… dacă pute a antiromânism, atunci este antiromânism.

Ptiu !

Efectul Vadim

Ciuvică dacă tăcea… filozof tot nu rămînea. Penibil, să trecem peste.

Interesantă izbucnirea celui care, probabil, știe cel mai bine tot ceea ce era de știut despre perioada pre-revoluționară a lui Băsescu.

„Am spus-o de mai multe ori: firea de lichea a lui Basescu nu-l lasa sa nu gafeze!
Sa ranjesti la moartea tribunului e blasfemie, dupa ce l-ai folosit si in 2004 si in 2008 ca sa iti faci majoritatea si la Bucuresti si la prezidentiale!
Mai mult, sa faci alianta TU PERSONAL, intuitu personae, cu Profesorul, cu Tribunul, si apoi sa ii faci „solutie imorala” si sa te maimutaresti acum cu OPREA e uluitor, e nemernic!
Sa-l faci pe VADIM, DUMNEZEU sa-l odihneasca!, DELATOR cand tu insuti ai fost „COLABORATOR MEMBRU DE PARTID” al CI-ULUI DIE, inseamna sa fii o jigodie fara de pereche! Adica tu ii turnai pe toti romanii care iti treceau prin fata. Am tacut zeci de ani pentru prestigiul tarii. AJUNGE!
Ca sa intelegeti, el, BASESCU, era turnatorul tuturor matrozilor care treceau prin ANVERS si cumparau si ei lantisorul de aur mai ieftin decat putea el. Asta era jale! In timp ce el, BASESCU, ciordea din curse zeci de mii de dolari din bunkeraj, shipchadlering si altele! Stiu ei toti comandantii cum se chiverniseau pe banii prostilor!
Cati nebuni mai avem sa creada ca inca LEPRA ASTA mai e necesara neamului?
Mi-asi dori ca toti cei ce agreaza cele de mai sus sa inteleaga tacerea mea anterioara, sa ma ierte, dar mai presus de toate sa dea „SHARE” pentru ca tot mai multi sa stie adevarul despre aceasta monumentala JIGODIE!
Chiar nu scapam de comunisti, cum sugera chiar el!”

( Silvian Ionescu – https://www.facebook.com/silvian.ionescu.5necesar facebook login)

Efectul Vadim începe să se manifeste.

Interviu cu dictatorul Bashar Assad <- merită

Ungaria se află în dreptul său

Guvernanții unguri au obligația să apere statul și teritoriul țării lor. Statul ungar are dreptul să folosească ce mijloace crede de cuviință pentru a asigura securitatea teritoriului, inclusiv forța polițienească sau militară.

Ipocrizia gargaragiilor globaliști, de tip Gîdea sau Tudor, e grețoasă. Ungaria nu a închis granițele înaintea Austriei sau Germaniei, principalul tartor care a incitat, prin Merkel & co, la intensificarea șuvoiului de migranți, operațiune programată de mai multă vreme la nivelul globaliștilor, cum o probează măsurile legislative luate de Franța, de exemplu, încă de anul trecut.

Cîtă vreme Germania accepta trenurile cu migranți, mai mult sau mai puțin vînjoși, Ungaria i-a lăsat să treacă.

Cît de imbecil sau de ticălos să fii să nu vezi (să te faci că nu vezi) că, așa cum merg lucrurile, în România pot ajunge foarte mulți migranți, ca într-un fel de cul de sac ueist.

Ponta ăsta să tacă din gură, că numai prostii spune. Ca prim ministru, dacă situația o cere, trebuie să dispună orice măsură legală care să asigure respectarea constituției României, inclusiv militarizarea graniței, la nevoie.

Nu sîntem o regiune a UE, nu sîntem o raia a Germaniei, nu sîntem „malul de vest”.

Aici nu aduce nimeni coloniști. Punct.

Interviu cu șeful comisiei relații externe din parlamentul ungar

„Unfortunately, what I can see is that we can expect absolutely no solution from the centers of the EU, from Brussels, from these bureaucrats in Brussels. The nation states should take this issue into their own hands and try to solve the problem themselves.”
–-
„Germany and Austria should stop this double speech. They are one day welcoming the refugees, and they are saying that they are going to accept any number of refugees that arrive to their countries, the other day they are closing down their borders.”

Ne-am scos. Avem un neocon băștinaș: Radu Tudor. Ce face Casa NATO din om…ul cui o fi !

Bineînțeles că americanii au inventat ISISul ! Cu banii vasalilor arabi, la fel cum au inventat al Qaida pe vremea Afganistanului ocupat de ruși, tot cu banii respectivilor.

Nici măcar nu cred că le-a scăpat din mînă, nici cît le-a scăpat al Qaida, aia feroce de se fîțîia liber pe cerul de la New York și Washington și trîntea cu avioane în turnuri și Pentagon. Al Qaidă (re)aliată pe față, astăzi, în Siria, sub denumirea de Jabhat al Nusra.

Orice s-ar zice, răul contează pe prostie.

Reformarea imediată a UE !

Recăpătarea suveranității naționale, dreptul de veto pentru fiecare stat membru, consemnarea într-un nou tratat a dreptului (+calendar și etape) de ieșire din UE sînt imperative. Multe alte limitări sînt necesare, cum ar fi renunțarea deplină și explicită la migrația internă și externă, la forțarea multiculturalismului. Sînt multe de spus, și mai multe de făcut. Simplificînd, noul tratat ar trebui să reformuleze fără ambiguități uniunea ca pe una economică, vamală, financiară pentru cei care aderă la euro și cam atît.

Altfel, ieșirea din această organizație se va face, vrînd, nevrînd. Dar cu cît se întîrzie mai mult și cu cît guvernanții se afundă în minciuna interesată care domină discursul și acțiunea lor politică, cu atît se va ajunge la tensiuni, urmate de confruntări tot mai periculoase.

Germania și ceilalți boieri care s-au învățat cu huzurul pe seama coloniilor estice vor trebui să renunțe, în sfîrșit, la tîlhărie, cel puțin în Europa. Cu războiul să nu-și facă iluzii, vor pierde totul dacă încearcă. Într-un fel, pentru Germania, Franța, Anglia, Suedia, ș.a. schimbarea profundă ar putea salva esența propriilor națiuni.

Bineînțeles, nu-mi fac iluzii, pot doar spera în mintea cea de pe urmă. Răul nu e atotputernic.

Gardul unguresc e un semnal bun. În plus, nu diferă cu mult de gardurile invizibile (filtre, suspendarea trenurilor, dislocarea de trupe) la care au procedat Germania, Austria, Cehia, Slovacia.

Încă un amănunt, Serbia a acceptat, prin trădătorii care o conduc, următoarea condiție, orice migrant care trece prin teritoriul său va fi reprimit dacă e scuipat de ueiști (citește, mai ales, Germania). Evident, sub o formă sau alta, se dorește aplicarea unei constrîngeri similare și României – cote voluntare, cote obligatorii, permanentizare, după care se repetă schema.

În acest context, nu exclud, deși nu înclin spre această variantă, posibilitatea ca Vadim să fi fost asasinat. În viitorul apropiat, naționalismul exprimat într-o formă de partid ar avea șanse mari de a conta politic, în sfîrșit. Convine sau nu ideea, totuși cel mai bun catalizator pentru coagularea unei astfel de forțe ar fi fost Vadim.

Germania ueismului ciulama trebuie pusă rapid cu botul pe labe.

Și-a luat-o rău de tot în cap banda de ipochimeni ipocriți care jefuiește la sînge estul european, în frunte cu labagii castrați, dar cu pompă, ai celui de-al 4-lea reich cu voie de la americani.

Marș de aici loazelor, huo, Mez(el)ieri și Șu(l)ți nemernici ! Aveți un tupeu nemărginit, jeguri odioase, după ce ați pus laba murdară pe averea milioanelor devenite sclavi la voi.

Parcă fufa șefă, aia de umbla cu păsărica în vînt în tinerețea redegistă, găvărea cu cîteva zile în urmă altceva !? Veniți, avem nevoie de voi ca se ne rejuvenilizăm nația obosită și așa masiv turco-kurdită ! Acum ați trecut la lătratul din filmele proaste cu ssiști (sau filmele cu proaste de ssiști; nu m-am decis).

Ce javre !

Germany advocates cutting funds to put ‘pressure’ on EU states that reject refugee quotas

Probabil ultimul text scris de tribun.
( https://www.facebook.com/corneliu.vadim.tudor/posts/981649251855821:0 )

O „performanţă” a bezmeticei politici americane: ROMÂNII I-AU APLAUDAT PE RUŞI ÎN PICIOARE!

Ambasada Rusiei la Bucureşti mi-a trimis o invitaţie la concertul Corului Armatei Roşii – Alexandrov. A fost o singură reprezentaţie: sîmbătă, 12 septembrie 2015, la Sala Radio. Era o zi foarte încărcată pentru mine. Era ziua în care îmi propusesem să merg în pelerinaj la 5 cimitire, la mormintele părinţilor mei, ale prietenilor scriitori, cu două maşini pline de flori şi de pomeni. Nu s-a mai putut, aşa că s-au dus soţia şi fiicele să facă acest apostolat creştin.

La orele 12,30 am primit la partid o echipă de la „Observatorul” Antenei 1, în legătură cu dispariţia ciudată a Mitzurei Arghezi. Poliţia face o gafă monumentală: refuză să divulge unde a fost dusă această femeie de aproape 91 de ani. I-am dat un SMS lui Gabriel Oprea, dar el se crede foarte important, doar l-a trimis Klaus Iohannis la JAI (Justiţie, Afaceri Interne). Uite o „afacere internă”, puştiule: a fost răpită din Spitalul Elias, cu acordul Poliţiei (?!) fiica marelui scriitor Tudor Arghezi, dar noi, colegii ei de partid şi fiica fratelui ei, nu avem dreptul să ştim unde a fost ascunsă! Dar, să merg mai departe.

La orele 13 am prezidat o şedinţă a Biroului Permanent al PRM, în pregătirea Congresului VI. Au venit zeci de oameni, din toate Filialele.

Partidul există şi funcţionează, în ciuda unor intriganţi penibili, care ne-au trambalat prin tribunale, după care şi-au creat, ei înşişi, nişte partiduleţe de 0,003%. N-am cum să-i ajut, asta-i situaţia: javrele latră, caravana trece.

La orele 15 a venit o echipă de la postul România TV şi am participat la o emisiune – jumătate despre nelegiuirile lui Sorin Oprescu, jumătate despre cele ale lui Traian Băsescu. Ambii primari ai Capitalei. Săracul Bucureşti… I-a fost dat să aibă, în ultimii 25 de ani, aproape numai bandiţi pe post de primari: Dan Predescu, Nicolae Viorel Oproiu, Crin Halaian, Traian Băsescu, Adriean Videanu, Sorin Oprescu… Ce vacă de muls! Ce blestem! Tot la România TV am vorbit, cu cîteva zile în urmă, despre etalonul moral care a fost Delavrancea, primarul Capitalei, la începutul Secolului XX. Ar fi îngropat autorul capodoperei „Apus de Soare” un seif cu purcoaie de bani sub coteţul cîinelui? Cît de rău s-a ticăloşit lumea asta românească?

După emsiune, am primit în audienţă mai mulţi fruntaşi ai partidului, am dat autografe pe ultimele volume ale mele şi am plecat la spectacol. De fiecare dată cînd trec prin zona aceea (Str. General Berthelot – Temişana – Colegiul Sf. Sava) am o strîngere de inimă. Cîte amintiri pot avea legate de acest perimetru… L-am colindat, per pedes, de mii de ori în anii de liceu, dar şi după aceea, ca tînăr scriitor care bătea la porţile Radioului. „Parfumul străzilor” – inspirat titlul al unui cîntec, care a fost coloana sonoră a unui film despre ilegalişti, cu marele actor Octavian Cotescu în rolul principal. Mare coadă la intrarea în sală! Atît înainte, cît şi după reprezentaţie m-am întîlnit cu oameni de cultură, de care mă leagă relaţii de preţuire şi colaborare. Iată-l pe Dinu Săraru, care, deşi se deplasează greu (a depăşit 83 de ani), a venit de la Slătioara, împreună cu soţia sa, Viviana. Iată-l şi pe fostul senator Florin Rotaru, cu nevasta lui, Julieta, şi cu una dintre cele două fetiţe, în vîrstă de 4 ani. Am stat alături de poeta Cleopatra Lorinţiu, văduva unor oameni la care am ţinut: Aurel Dragoş Munteanu şi Gh. Tomozei. Mi-a făcut plăcere să-i văd pe generalii Mircea Olaru (şeful Jandarmeriei) şi Gabriel Creţu (director adjunct la SPP). M-am salutat şi cu fiicele unor oameni iluştri: Irina Cajal (fata acad. Nicolae Cajal) şi pianista Ilinca Dumitrescu (fata compozitorului Ion Dumitrescu). M-a abordat şi fiica lui Victor Brâncoveanu, care, în 2004, a venit din SUA la mine acasă, a intrat în PRM – dar, fiind în vîrstă şi suferind, n-a mai apucat alegerile. Mai multe feţe bisericeşti mi-au prilejuit un dialog despre nevoia de prudenţă şi înţelepciune în abordarea problemei aşa-zişilor refugiaţi: „Sigur că ne e milă de ei – dar o vorbă veche spune că cine plînge pentru toată lumea orbeşte, iar noi trebuie să avem grijă de românii noştri, care sînt amărîţi pînă la Dumnezeu!”

Foarte mulţi ruşi în sală. Cu greu am recunoscut-o pe văduva lui Tănase Negulescu, fost profesor la ASE – Ludmila, cu care am făcut revelionul din anii 1975-1976, la o cabană din Munţii Vrancei. Îi spunea fratelui meu, Marcu, ce frumos eram eu, acum 40 de ani – probabil că aşa mă vedea ea, dar eu nu m-am considerat, niciodată, aşa.

A început spectacolul. Prezentatoare: Natalia Mujenikova, directoare a Centrului Rus de Ştiinţă şi Cultură, Secretar I al Ambasadei. Îmi aduc aminte că sînt membru al Academiei de Ştiinţe ale Naturii a Federaţiei Ruse, că i-am cunoscut, bine, pe Serghei Lavrov, ministru de Externe, pe Dmitri Rogozin – vicepremier, pe Ghennadi Ziuganov, secrear general al PCUS. Îmi mai amintesc că am depus flori la mormintele lui Dostoievski, Ceaikovski, Esenin…Că mi-a apărut, la Sankt Petersburg, cartea de aforisme în limba rusă. Dar îmi mai aduc aminte, cu durere în suflet, că iubitul meu tată a fost rănit la Odessa, în 1941. Că Basarabia şi Bucovina ne-au fost răpite de Stalin. Şi că dictatura bolşevică a băgat în temniţe aproape toată floarea politicii, culturii, ştiinţei şi bisericii. Dar au trecut atîţia ani de atunci! De altfel,. Turneul Ansamblului Alexandrov tocmai asta celebrează: jubileul a 70 de ani de la victoria asupra fascismului. În timp ce orchestra şi corul intonează tot felul de cîntece, pe ecranul din fundal sînt proiectate scene din război. Cîtă putere evocatoare! „Carte cu litere de foc e războiul” – scria un antic. Două popoare mari – ruşii şi germanii – să se extermine în halul ăsta, să-şi facă atîta rău! Ce nebunie colectivă! Ce duh rău i-a dat Dumnezeu acelei generaţii de lideri politici! Dar a venit Pacea. Rănile umanităţii s-au cicatrizat, încet-încet. De ce sînt bune şi necesare asemenea momente evocatoare, cum sînt spectacolele, depunerile de coroane, parăzile? Pentru păstrarea, veşnic trează, a conştiinţei. Să nu se repete atrocităţile. Mintea mea lucrează tot timpul, gîndul îmi zboară, fac asociaţii de idei în funcţie de sentimentele pe care mi le stîrnesc imaginile de pe ecran şi muzica. Neîndoielnic, ruşii au voci de aur. Mă gîndesc la basul Ivan Rebrov, pe care îl ascultam în anii ’70, pe o casetă audio. Atunci am cunoscut „Balada lui Stenka Razin”, „Polie, poliuşka maia” („Cîmpia mea”), „Mesteacănul” (Ceaikovski). Din păcate, în prima parte a concertului nu le-am auzit. Am tras nădejde că vor fi interpretate după pauză. Dar, dezamăgire! N-au fost cîntate! Am auzit, ce-i drept, alte bijuterii muzicale: „Ocii ciornîie”, „Katiuşa”, „Kalinka”, „Valurile Amurului”, „Serile în împrejuirimile Moscovei” (Soloviov Sedoi, nu ştiu de ce îmi vine să-i zic Suhoi). Au fost cîntate şi un cîntec în limba română, despre primăvară şi tractoare, ca şi unele piese din repertoriul internaţional. Un asemenea cor magnific poate interpreta orice – chiar i-aş sugera să abordeze şi cea mai înălţătoare piesă a genului, „Corul Robilor”, de Giuseppe Verdi. Dar nu le-a spus nimeni conducătorilor ansamblului că românii cunosc şi îndrăgesc „Balada lui Stenka Rezin” şi „Polie, Poliuşka maia”? Păcat.

Fratele meu şi-a sunat fiica, în Thailanda, pentru a asculta cîteva acorduri. Ce mică a devenit lumea, de cînd cu tehnica asta modernă! Ce forţă colosală are muzica! Aş dori să adun într-un volum toate paginile pe care le-am consacrat muzicii. Undeva scriam: „Aş putea trăi o zi fără pîine, dar nu fără muzică”. Nu mai vorbesc despre rîndurile pe care le-am consacrat unor îngeri, ca Beethoven, Mozart, Chopin, Ceaikovski, Enescu.

La final, spectatorii au aplaudat frenetic. I-am spus atunci Cleopatrei Lorinţiu: „Americanii i-au făcut pe români să-i aplaude pe ruşi în picioare!”. Nu e aşa? Aşa e. Toată lumea gîndeşte ca mine, dar prea puţini au curajul, sau posibilitatea să o spună. Nu-i nimic, am eu şi curaj, şi ocazia s-o rostesc răspicat. A devenit clar că politica bezmetică a neoconservatorilor de peste Ocean vrea să bage România în război cu Rusia. Caută tot felul de pretexte mincinoase: că Vladimir Putin ordonă asasinate, că tot el a declanşat valurile de migratori, că vrea să refacă URSS, că uite-acuş, acuş, acuş va da cu bomba atomică etc. Abia acum pricep sensul glumei din copilăria noastră: „Minţi ca o gazetă imperialistă”. Fireşte că ruşii au păcatele lor. Unul dintre ele: refuză să ne dea înapoi Tezaurul, la care un naţionalist ca mine nu va renunţa în ruptul capului. Dar, în cazul de faţă – conflictul zonal – yankeii îi zgîndăre, bagă băţul prin gard, dau foc întregii zone, cu „revoluţiile portocalii” pe care poparele NU le vor. N-am să cad în păcatul de a amesteca politica şi cultura, dar ceea ce s-a întîmplat în această seară de toamnă la Bucureşti e o lecţie pentru trufia autistă a americanilor, repet: românii i-au aplaudat pe ruşi în picioare!

CORNELIU VADIM TUDOR
Duminică, 13 septembie 2015

S-a dus și Vadim

Dumnezeu să-l ierte !

Un Om. Fără rezerve. O spun tot fără rezerve.

Creștinește gîndind, iertarea pe care Domnul i-o va da nu cred că va avea vreo legătură cu aiurelile care s-au spus, cu ură, despre el sau cu clișeele produse de percepția superficială destinată largului consum.

Cine i-a citit poezia din ultimii ani a observat noua etapă, o transcendere. Cum era și normal. Cu toate acestea, nu și-a dozat deloc energia pentru a atinge o vîrstă de patriarh. Deși neașteptată, plecarea dintre noi, de ziua Înălțării Sfintei Cruci, pare firească, acum. Cei ce ard ca flacăra nu se menajează, nu umblă cu jumătăți de măsură.

În tranșeele luptei pentru țară nu au mai rămas luptători de calibrul său.

Prea devreme, dar Domnul știe mai bine.

Acum va fi împreună cu mama pe care aproape o diviniza. Cred că aici, printre noi, cei încă vii și teluric, printre românii lui, și-a făcut cu prisosință datoria.

 

Am urmat un link spre un comentariu care face trimitere la postul meu anterior. Acolo îmi este caracterizată drept nefericită generalizarea „occident satanic”. Orice generalizare este imprecisă, o aproximare, o simplificare, inevitabil nedreaptă, dacă privește grupuri de oameni sau țări. Nefericită, dacă vrei să convingi, pentru că, automat, unii vor fi alungați, simțindu-se direct vizați prin reacția reflex  de solidarizare, de asumare a apartenenței.

Pe de altă parte, o generalizare poate fi falsă sau nu chiar. Imprecis, exagerat nu înseamnă neapărat fundamental greșit sau mincinos. Occidentul a fost creștin. Astăzi, cu toată bunăvoința, nu cred că se vor găsi mulți care să-l mai considere ca atare. Odată creștinat, cu toate structurile religioase libere de persecuție (cel puțin nu una oficială, legală), libere să acționeze, prima aproximație care îmi vine în minte pentru starea actuală a occidentului este una pradoxală, cea de apostazie tacită sau implicită. Golirea de conținut prin erodare, prin înlocuirea moralei creștine cu morala drepturilor omului, prin confundarea indusă între mila și reținerea necesară în a judeca, dpv moral, aproapele cu toleranța… generalizată, care deschide calea spre acceptarea oricărui păcat.

Că se păcătuiește grav la nivelul societății atunci cînd prea puțini reacționează la crimele ce se comit în numele lor de către briganzii cocoțați în vîrful piramidei democratice e un fapt.

Pentru că avem, totuși, o cultură creștină, sărăcită, distorsionată, dar nu anulată încă, etichetarea stării în care se află scufundat occidentul, tot mai omogen în cinism și mai unitar în acțiuni ipocrite, nedrepte, nedemne și adesea profund criminale, drept satanică îmi pare o alegere nimerită.

Creștinismul se bazează pe ideea mîntuirii individuale, chiar dacă se amintește și despre o răspundere sau un rol specific a/al neamurilor, așa că, satanic sau nu, cel ce trăiește în occidentul etichetat astfel nu e condamnat automat prin apartenență. Dar dacă se încăpățînează să nu vrea să vadă sau, mai rău, să încerce să justifice porcăriile ce se înfăptuiesc sub ochii săi…

Complici cu crimele occidentului satanic, numai datorită marionetelor străinătății pe care le numim guvernanți și numai prin lucrarea instrumentelor de propagandă pe care le numim presă liberă, chiar dacă la distrugerea celor două porți – Libia și Siria – am participat/participăm într-un un rol minor, vom deveni victime ale propriei lașități și prostii. Porcăria cu migranții canalizați cu sistem înspre UE se poate dovedi devastatoare pentru România, o țară secătuită pe dinăuntru, abulică social, eviscerată economic și financiar, trepanată politic.

Occidentul criminal sprijină militar și financiar statul islamic și alte făcături. Principalele unelte ale destabilizării sînt invenția și creația occidentului prin intermediari de tipul baragladinelor arabe din Golf, îmbuibați grețoși care există doar pentru că servesc stăpînul din occident.

Pentru că nimic nu e nou sub soare, o mică lecție de istorie. Colonialismul, ieri și azi. Rostită cu un impecabil accent britanic.

„No wonder that the sun never sets in the British empire, because even God couldn’t trust the English in the dark.”

 

Prea obositor

Statul român, cît din el mai există sau partea de care are nevoie chiar și stăpînul străin, a devenit un stat kafkian.

Rezum prin propoziția de mai sus motivul principal pentru care am lăsat blogul de izbeliște.

Pot avea chef sau nu, pot fi alte împrejurări care să mă împingă departe de el, în logica existenței acestui blog motivul menționat rămîne cel mai important. Fără să urmăresc un scop anume, în sufletul meu am crezut că, așa șubred și trist cum e, statul român merită să fie apărat de fiecare, după puterile și cu posibilitățile lui. Nu mai cred.

Trag linie și refuz să mai mă amăgesc. O fi o formă de suprarealism pe care unii o înțeleg, o acceptă, nu văd cu ce m-ar ajuta dacă aș înțelege, lumea în care ne chinuim e una reală. În realitatea acestei lumi, absurdul crud, rău, reprezintă o formă de organizare a cetății doar dacă un azil de nebuni condus de nebuni reprezintă o stare normală.

Am ajuns în plină domnie a judecătorilor, nu mai au rost avertismentele, faptul e împlinit. Pot să-i spun stat formei care conține acest tip de manifestare a răului, dar nu vreau să mă dau gata legat unui mod de gîndire aberant.

Scriu îndemnat de întîmplarea cu Oprescu și de piața de la Chișinău.

Prima, o mînărie destul de prăpădită, parcă aranjată special pentru a trezi, imediat, o reacție de respingere. Un lapte direct împuțit, fără a mai trece prin faza de keovăseală. Nici nu le pasă, ba, parcă, testează reacțiile. Reacții care m-au îngrozit. Tuturor le este frică !

A doua… mișcarea Dreptate și Adevăr, a celor ce își „iau țara înapoi”, pentru „a lupta cu corupția” (așa se cheamă organizatorii, acestea erau sloganurile). Întoarcere paralizantă într-un timp portocaliu cu nuanță de johanniadă feisbucistă. Mai mult decît poate suporta stomacul meu.

Ce ne facem ? Întreb și eu, parafrazînd, ca un Lenin fără Troțki, fără banii bancherilor newyorkezi, fără tren sigilat oferit de nemți. Nu știu și nu-mi pasă. Loialitatea mea nu trebuie înțeleasă ca docilitate de oaie dusă la tăiere. Măcar pentru a-mi salva o urmă de demnitate, prefer să stau, să privesc, să aștept să-mi cadă colțurile gurii pînă fac riduri de scîrbă.

Oricum, ăstora frumoși și liberi, tinerii și moralii, deh, li se rupe. Sper să vă bage în Schengen, kapo la poarta migranților teleghidați și piischipări la granița Harcomurului, acolo unde se poate arbora steagul românesc doar dacă te duci cu tancul.
––

Fenomenul de rezonanță. Încă o flegmă mucilaginos birocratică trasă de haimanaua de la Sfîntul Gheorghe. Pînă nu văd cîte un regiment de vînători de munte și unul de jandarmi cu echipament de război cu garnizoanele la 10 km de focarele astea de infecție, cu patrule zilnice prin oraș, așa, de chichi, nu am de ce să cred în existența reală a statului român.