Prea obositor

Statul român, cît din el mai există sau partea de care are nevoie chiar și stăpînul străin, a devenit un stat kafkian.

Rezum prin propoziția de mai sus motivul principal pentru care am lăsat blogul de izbeliște.

Pot avea chef sau nu, pot fi alte împrejurări care să mă împingă departe de el, în logica existenței acestui blog motivul menționat rămîne cel mai important. Fără să urmăresc un scop anume, în sufletul meu am crezut că, așa șubred și trist cum e, statul român merită să fie apărat de fiecare, după puterile și cu posibilitățile lui. Nu mai cred.

Trag linie și refuz să mai mă amăgesc. O fi o formă de suprarealism pe care unii o înțeleg, o acceptă, nu văd cu ce m-ar ajuta dacă aș înțelege, lumea în care ne chinuim e una reală. În realitatea acestei lumi, absurdul crud, rău, reprezintă o formă de organizare a cetății doar dacă un azil de nebuni condus de nebuni reprezintă o stare normală.

Am ajuns în plină domnie a judecătorilor, nu mai au rost avertismentele, faptul e împlinit. Pot să-i spun stat formei care conține acest tip de manifestare a răului, dar nu vreau să mă dau gata legat unui mod de gîndire aberant.

Scriu îndemnat de întîmplarea cu Oprescu și de piața de la Chișinău.

Prima, o mînărie destul de prăpădită, parcă aranjată special pentru a trezi, imediat, o reacție de respingere. Un lapte direct împuțit, fără a mai trece prin faza de keovăseală. Nici nu le pasă, ba, parcă, testează reacțiile. Reacții care m-au îngrozit. Tuturor le este frică !

A doua… mișcarea Dreptate și Adevăr, a celor ce își „iau țara înapoi”, pentru „a lupta cu corupția” (așa se cheamă organizatorii, acestea erau sloganurile). Întoarcere paralizantă într-un timp portocaliu cu nuanță de johanniadă feisbucistă. Mai mult decît poate suporta stomacul meu.

Ce ne facem ? Întreb și eu, parafrazînd, ca un Lenin fără Troțki, fără banii bancherilor newyorkezi, fără tren sigilat oferit de nemți. Nu știu și nu-mi pasă. Loialitatea mea nu trebuie înțeleasă ca docilitate de oaie dusă la tăiere. Măcar pentru a-mi salva o urmă de demnitate, prefer să stau, să privesc, să aștept să-mi cadă colțurile gurii pînă fac riduri de scîrbă.

Oricum, ăstora frumoși și liberi, tinerii și moralii, deh, li se rupe. Sper să vă bage în Schengen, kapo la poarta migranților teleghidați și piischipări la granița Harcomurului, acolo unde se poate arbora steagul românesc doar dacă te duci cu tancul.
––

Fenomenul de rezonanță. Încă o flegmă mucilaginos birocratică trasă de haimanaua de la Sfîntul Gheorghe. Pînă nu văd cîte un regiment de vînători de munte și unul de jandarmi cu echipament de război cu garnizoanele la 10 km de focarele astea de infecție, cu patrule zilnice prin oraș, așa, de chichi, nu am de ce să cred în existența reală a statului român.

Post a comment or leave a trackback: Trackback URL.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: