Monthly Archives: Iulie 2017

De ce mergem înainte în viața asta ? Ce cheiță întoarsă la început nu ne lasă și ne obligă să trecem peste punctele critice în care totul este pus în discuție, pus sub semnul întrebării ultimative, dar care, prin miracol, nu rămîne ultima ?

Nu am scris pe aici despre chestiuni personale. Sau foarte rar. Nu cred în jurnale, nu pentru mine, altfel sînt bune… cred. Nu știu cum funcționez, adică partea bună din mine și întîmplările ce merită reținute. De către mine, întîi și-ntîi. Știu că tot sintetizez, că se pierde mereu ceva și nu știu sigur dacă rămîne o esență suficient de puternică care să compenseze dispariția detaliilor vii.

Aș vrea să scriu despre un om perfect pentru că era perfect uman. Acum nu mai este printre noi în forma asta de-i spunem viață biologică. Deși așteptată, din motive medicale, evident nu mă împac cu plecarea. Din egoism, desigur. Cu toate acestea, primul gînd coerent care s-a insinuat suna „în sfîrșit, risipa a fost oprită, penitența s-a încheiat”. Dacă Dumnezeu are nevoie de unii oameni, acolo, cum poate are nevoie de unii aici, atunci omul meu perfect uman se califică cu desăvîrșire.

Mă uit în ce marasm mă scufund, în acord cu ceilalți, fără îndoială. Cu Tudor alături mă simțeam deasupra, în cele cîteva ore în care ne prindeam în discuții despre… toate cele, la prima vedere, în realitate brodam la o descriere a universalului, a lumii. Nu-mi aparținea, aduceam critici, ajustam, dar mă recunoșteam și începeam să o recunosc ca valabilă. Pentru că Tudor integra la superlativ, topea, ca un adevărat om al renașterii ce era, cultura și inteligența, matematica, intuiția și simțul estetic, religia, experiența și obsevația, talentul.

Ne-am cunoscut cu adevărat cînd el era prin ultimii ani de facultate, prima, iar eu pe la început. Ne știam dinainte, vag, prin relațiile dintre familiile noastre. Era tot iulie spre sfîrșit, într-un moment fericit, la o aniversare a mătușii lui bune pe care și eu o consideram cam la fel, „tanti”, că doar mă știa de la naștere. Aveam păreri, de pe atunci, dintotdeauna, și am rămas surprins cît de bine rezonam cu Tudor. Nici nu știu cîte s-or fi modificat, în timp, dar, cît a fost să fie, de fiecare dată, chiar și în contradictoriu, eram totdeauna sincron cu el, într-o ordine a lucrurilor dincolo de obișnuitul zilelor.

Vedea simbolurile din toate, le extrăgea, de la catedrale pînă la vîrful munților. Sportiv, canotaj, înnot, munți bătuți de unul singur și nu pe trasee comune, pasionat. Spirit universal care petrecea luni în șir prin Europa, chiar și prin America, o dată mai mult timp, doar că nu se prea regăsea peste ocean, îi privea mai mult ca pe o curiozitate, nu era cosmopolitul de kilogram de care nu mai încape lumea de azi. Oriunde ar fi fost pe planetă, dacă România intra în război, el ar fi venit aici, în tranșee, indiferent ce simpatii sau antipatii ar fi avut. Tot așa, aprecia armata, deși era un pacifist care considera din adîncul său războiul drept o dovadă absolută de prostie. Nu l-am auzit o dată să-și cace țara, deși era dezamăgit că îi pleacă studenții cei mai buni, deși îi ajuta cu informațiile sau relațiile lui, dar îi și critica pentru slaba rezistență la tentația materialului, nu numai cel mercantil.

Putea fi de o ironie ucigătoare, cu replica cu atît mai acidă și mai cuprinzătoare, cu cît nivelul intelectual al celuilalt era mai ridicat. Nu-i ierta pe egalii lui, teoretici, dacă chiar o căutau, dar era incredibil de tolerant, dispus să înțeleagă și să găsească justificări, nu respingea, cum ar dicta calea cea mai ușoară, integra, cum am amintit.

Dacă mai există filozofi, atunci el era unul. Cu toate că, tot de la el aveam cărțulia lui Anton Dimitriu care explica ce lipsește omului modern ca să mai poată genera filozofi. Poate că, deși cu bunele maniere însușite cu desăvîrșire, cu toate că era un om de lume, cu moderație și eleganță, cu toate nebuniile tinereții bifate, tot cu eleganță și umor, în stilul omului modern, era vechi, din alte vremuri sau din altă sferă. I-am zis om al renașterii pentru multitudinea preocupărilor și talentelor, dar avea o credință mai profundă într-o etică universală, divină poate, o aplica în viață și căuta să o formuleze rațional.

Nu știu de ce i-am fost drag, dar am simțit de multe ori căldura ce venea dinspre el. Nici nu știu cum să-i spun prieteniei noastre, pentru că nu pare deajuns să-l numesc doar prieten. Sau poate așa arată prietenia din alte vremuri sau din alte sfere. Singurul om cu care am corespondat, în scris, de mînă, pagini întregi, pe cînd era prin Germania sau Franța. Abia șteptam să vină scrisoarea și abia așteptam să-i răspund, să replic la subiect și să divaghez, nu neapărat în această ordine, dar încercînd, în același timp, să fiu riguros, din cauza lui, din respect. Eu care nu am răbdare și nici nu îmi place să citesc o scrisoare scurtă, dar să o scriu ! Interesant, cu internetul generalizat nu am mai schimbat înscrisuri digitale. Probabil tot ca să rămînă aparte legătura noastră, pentru mine, pînă și prin formă.

Sînt multe care nu pot fi explicate sau chiar puse în cuvinte. Poate nici nu mai sînt reale, le-am sintetizat gata. Mi-a fost drag.

Îi plăceau binele, frumosul și adevărul, nimic mai puțin. Sper să le găsească dincolo împreună cu sinteza lor, pe a cărei înțelegere și matematică le-a căutat aici, pentru care a trăit aici. Treimea într-o sinteză adevărată.

Se poartă ceasurile

Ăștia de la DNA, cum au tot timpul din lume, ei fiind foarte deștepți, dacă vreun super procuror a pierdut deja sensul frazei, revin, ăștia de la DNA se uită la filme.

Nu mă credeți ? Voila (cu accent) proba !
(de pe la minutul 29:25. Căscați bine ochii că durează puțin.)

https://www.onitube.com/video/13003/billions-s01e01-pilot

Ei !? Ați văzut ceasul ? Așa e trendy, bănuiesc, pui cel puțin un ceas alături de teancul de bani.

Procurăreasa mazilită probabil nu urmărea serialul potrivit (Miliarde (titlul serialului), fato, miliarde, tot procurorul deneaist trebuia să-l vadă, ce mama naibii !). Vezi tu, fato, Lauruța nu l-a ratat.

Mă gîndeam să investesc în niște ceasuri elvețiene de firmă… acum mai stau, dacă se interpretează ?

uța, uța, uța, uța

Seria a 7-a

a început. Unele personaje se mențin. Altele, mai ales unul, au plecat încă de la sfîrșitul seriei a 6-a. Într-o explozie verde. La noi… nu. Seria a 7-a o găsește… îl, îl, personajul, mea maxima culpa… la fel. Poate finalul seriei a 7-a…

Într-o explozie verde, ziceam, prin care templul inchiziției puțin dispărea. Pe care, explozia adică, pe vremea cînd ne amuzam cu postarea Capacul pe tron, nu o puteam ilustra iutubistic.

Acum putem.

„uța, uța, uța, uța”

Dezavuăm, bineînțeles, ilustrația sonoră total neadecvată.

Pentru cei mai răbdători, ca noi, punem și versiunea lungă, în care sunt trimiși mascații… tatuații, tatuații, mea culpa… după inculpată.

 

Johannis: Autonomia pe criterii etnice este de dorit, dacă nu împiedică dezvoltarea.
N-a zis neamțul asta ? Exact asta a zis.

Foarte periculoasă validarea dată de așa-zisul președinte al României existenței așa-zisului ținut secuiesc.
N-a făcut asta neamțul ? Exact asta a făcut cînd a dat la schimb drapelul național pe cîrpa așa-zișilor secui (maghiarizați deplin, altfel).

Mă uitam la mucii ăștia din PSD-ALDE cum transpirau ca hoțul prins. Pentru că se vede din dronă cum au trădat și au bătut laba cu cei de cer federalizarea prin regionalizare. La vedere se numesc UDMR, în spatele lor se află Germania cu al ei al 4-lea Reich (adică trabantul UE), iar în spatele spatelui (mmmm, vă place, nu?) se afla criminalii globaliști, gen Soros, Klemm & others.

Bătaia de joc a ocupației străine (2)

Ilie Șerbănescu – Cotidianul via Prioritate de dreapta

Mascarada impozitării profitului trebuie să înceteze !

În contrast cu minciuna din raportările sale financiare (vezi Cotidianul, 3 iulie 2017, Guvernul Tudose – gata să lupte împotriva celei mai gogonate diversiuni colonialiste?!), profitabilitatea capitalului străin în România este nu de 3 ori mai mică, ci de cel puţin 2 ori mai mare (pe unitate de capital) decât cea a capitalului românesc, graţie atuurilor recunoscute și ridicate în slăvi în plan tehnologic, organizaţional şi financiar. Pentru a nu forţa evaluările, să admitem însă o profitabilitate doar de 1,7 ori mai mare (respectiv cea rezultând din faptul că, potrivit statisticilor, capitalul străin realizează jumătate din cifra totală de afaceri utilizând vreo 30% din forţa de muncă angajată în economie în România). Înseamnă că, la o asemenea rată de profitabilitate, capitalul străin obţine de fapt peste 70% din profiturile realizate pe ansamblu în economia din România, respectiv de cel puţin 3 ori mai mult decât raportează.

Cât ajung să plătească, în realitate, capitalul străin şi cel românesc din ceea ce s-ar cuveni să plătească în contul impozitului pe profit? Din date oficiale ale Ministerului de Finanţe privind evaziunea fiscală, aflăm că rata efectivă de colectare din impozitul pe profit este de 20-21%, restul de 80% constituind evaziune. Mai precis, profituri făcute „pierdute“.

Aplicând liniar rata menţionată de neplată, ar rezulta că, din ceea ce ar trebui să plătească sub forma impozitului pe profit, capitalul străin nu plăteşte decât vreo 14%, iar cel românesc vreo 38%! Numai că ştim că circa o treime din firmele româneşti, reprezentând aşa-numitele microîntreprinderi, plătesc în contul profiturilor pe care le realizează nu impozitul de 16% pe profitul declarat, ci impozitul de 3% pe încasări, unde rata de plată reală este între 90 şi 100%. Or, dacă o treime din capitalul românesc plăteşte integral impozite în contul profiturilor realmente obţinute, înseamnă că restul de două treimi din capitalul autohton şi în întregime capitalul străin plătesc şi mai puţin decât apare că ar plăti la rata de 20% de colectare la impozitul pe profit pe anasamblu.

O imagine pur apocaliptică se conturează!

1) Doar vreo 3 miliarde euro se încasează la bugetul statului din impozitul pe profit, ca urmare a impunerii cu 16% a nici 20 miliarde euro din cele peste 80 miliarde euro profituri reale obţinute şi care ar trebui impozitate. Peste 60 miliarde euro se evaporă în fiecare an înainte de impozitare, grosul de presupus prin externalizări în străinătate.

2) Microîntreprinderile, care nu reprezintă decât câteva procente din cifra de afaceri pe ansamblu, plătesc ca impozite în contul profiturilor realizate mai mult decât întregul capital străin care deţine circa jumătate din cifra de afaceri şi obţine pe plan real spre 70% din totalul profiturilor.

3) Aceleaşi microîntreprinderi plătesc impozite în contul profiturilor efectiv realizate între două şi trei ori mai mult decât restul capitalului românesc.

4) În contul impozitării profiturilor real obţinute, capitalul străin nu plăteşte 85-90% din ceea ce s-ar cuveni să plătească, iar capitalul românesc nu plăteşte 60-65% din ceea ce s-ar cuveni să plătească!

Este de tolerat o asemenea stare de lucruri? Nu! Este de schimbat? Da! Poate fi schimbată? Da! Se vrea însă o schimbare? Aceasta este problema! Pentru o schimbare ar fi de ajuns a înlocui impozitarea propriu-zisă a profitului cu o derizorie impozitare a cifrei de afaceri (adică, în fond, generalizarea impunerilor din cazul microîntreprinderilor), care – important de subliniat – nu poate fi evazionată! Adusă în atenție de mine, încă în urmă cu un an, în cartea „România, o colonie la periferia Europei“ (Ed. Roza Vânturilor, 2016), această abordare este prevăzută – surprinzător – în programul Guvernului Tudose. Nu se știe însă cu ce șanse de aplicare! Dacă nu se vizează a se schimba realmente ceva în România şi statului român nu i se va conferi rolul de a şi face ceva pe linia dezvoltării ţării, atunci nu are rost a se întreprinde nimic în fiscalizarea profitului. Dar impozitarea profitului în actualele condiţii trebuie desfiinţată. Căci tot un drac – și cu, şi fără cele 3 miliarde euro din această impozitare! Mascarada trebuie să înceteze! Măcar să oficializăm jefuirea statului român şi a ţării numite încă România.

Bătaia de joc a ocupației străine

Ilie Șerbănescu – Cotidianul via Prioritate de dreapta

Guvernul Tudose, gata să lupte împotriva celei mai gogonate diversiuni colonialiste?!

Guvernul Tudose uimește pur și simplu, sugerând – deocamdată doar sugerând, pentru că nu se știe ce va face concret până la urmă – că ar fi gata să se lupte cu probabil cea mai gogonată dintre anomaliile, minciunile și diversiunile colonialiste din România devenită anexă de tip bananier a capitalului vestic: anume idioțenia aruncată în spațiul public, cu concursul statisticilor, şi care sfidează bunul-simț, cum că subalternul capital autohton, ăla care pune pingele în economia din România, ar fi mai performant decât capitalul vestic de pe aici, nu numai dominant, dar și deținător al tuturor punctelor și pârghiilor strategice și deci al deciziei economice și, prin implicație, politice! De nu se mai înțelege nu doar de ce ne mai închinăm la el, spunând chiar că nu se poate fără el, dar și de ce își mai pierde acesta timpul prin România!

Idioțenia cu pricina rezultă din statisticile parohiate de institutul de specialitate din România, de Oficiul Național pentru Registrul Comerțului și de Ministerul român de Finanțe. Profiturile nete raportate de firmele cu capital străin din România în 2015, an de consolidare pe piață și de creștere a cifrei lor de afaceri cu 8%, reprezintă doar 2 miliarde euro (6 miliarde euro profituri brute și 4 miliarde euro pierderi!) Hai că-i tare! Deci toată floarea cea vestită a întregului Apus, nu numai chemată, dar și primită aici cu surle și trâmbițe, își pierde timpul pe la noi pentru un mizilic de două miliarde euro! Cred că au costat mai mult sulurile de hârtie higienică folosite spre pregătirea fundurilor pentru pupăturile românești de bun venit. Aiureala acestei cifre – nu cumva inventată, ci prezentată de statisticile financiare – nu doar că sfidează bunul-simț, dar contrazice cântările la adresa minunatului capital occidental. Care, după cum el însuși se recomandă, duduie de tehnologie și este excelent înzestrat managerial, fiind prezentat ca atare în România drept mântuitorul țării și poporului ei și pe care capitaliștii români (desigur, proști, retardați și, bineînțeles, corupți!) ar trebui să-l urmeze spre fericirea lor și a angajaților lor. Care mântuitor, dom’le, când bietul potențial învățăcel – capitalul românesc, ăla vai de mama lui – a raportat, în același an, profituri nete de 6 miliarde euro, adică de 3 ori mai mari, cu toate că cifra sa de afaceri e cu mult mai mică?! Și nu este vreo excepție în 2015. De ani de zile este la fel. Nimeni nu spune însă nimic. Toți suntem luați de proști! Tăcând, chiar și suntem! Este posibil ca mult cântatul și mult lăudatul capital străin să fie mai puțin performant decât capitalul autohton și să fi venit în România să se inspire din realizările românești, și nu să facă profit, după cum credeam noi, proștii, încrezători în normele capitalismului?!

Aceste cifre intră în contradicție cu toată matricea economiei actuale din România, descrisă de datele din aceleași surse statistice. Capitalul străin realizează cam jumătate din cifra de afaceri obținută de ansamblul firmelor din România și o face folosind nici măcar o treime din forța de muncă. Deci, fără echivoc, nu poate fi decât cel puțin de două ori mai performant decât capitalul românesc care realizează cealaltă jumătate din cifra de afaceri, cu două treimi din forța de muncă.

Dacă nu ți-a fost spălat creierul – cum pare să le fi fost spălat politicienilor și atâtor analiști români care operează fără comentarii cu asemenea cifre –, este lesne de găsit explicația acestor date care sfidează bunul-simț: capitalul străin nu-și pierde deloc vremea prin România, obținând aici profituri fabuloase, chiar abominabile, dar pe care le ascunde de la impozitare, mai concret, le externalizează prin diferite metode înainte de fiscalizare, astfel încât ceea ce rămâne de impozitat să fie derizoriu, de batjocură! Ca în colonii! În aceste condiții, impozitarea profitului în România devine o mascaradă!

(Despre aceasta, săptămâna viitoare)