Monthly Archives: martie 2018

Biserica lui Churchill

Cum ar veni, the church of Churchill. Pun intended.

Devoalată prin două filme proptite pînă spre Oscaruri. Unde au și primitără ce se putea, cît se putea.

Darkest Hour și Dunkirk. Ora întunecată (cea mai) și biserica maronie, dacă vrem să traducem tot. În fapt, o reîmprospătare a cultului lui Churchill ca întruchipare a globalismului bun. Și o insinuare a nevoii de el, de unul ca el, din nou, față cu Amenințarea. Care Churchill, în definitiv, ce face ? Păi, minte și manipulează și cerșește din wc mila americană. Adevăratul și singurul mesaj al ambelor filme: dacă America nu e, nimic nu e, băgați bine la cap !

Două filme modeste, simplu și liniar realizate. Concluzia, la amîndouă, identică: apelul disperat către „lumea nouă”, recte SUA, din discursul lui Churchill. Nicio nuanță din partea lor, nicio îndoială din partea mea.

Două filme de propagandă mobilizatoare, directă, frustă, fie atipice pentru nivelul de subtilitate cu ascunzișuri englezesc, deci americane, fie ilustrative pentru gradul de involuție al societății britanice (nu ar fi de mirare, doar nu pot scăpa neafectați de valul de imbecilizare care cuprinde vestul).

Dușmanul ? În niciun caz nemții, care, practic, nu apar deloc în niciunul dintre cele două filme. E menționat Hitler în Darkest Hour, dar tot așa, parcă rupt de contextul lui istoric, parcă simbol al unui nazism universal. În Dunkirk nu apare un neamț ! Nici unul. Nici măcar silueta identificabilă, specifică unui tanc sau ceva nemțesc. Doar avioane nemțești, filmate de departe, dintre care niște Stuka realmente blegi. Cînd se trage pe uscat, se aud/văd (prin efecte) doar gloanțele. Dunkirk pare că face apel la umanitate, pare că vrea să ilustreze trăiri firești, unele nu chiar atît de lăudabile. Nu e așa. Totul e un pretext, slăbuț pus în scenă de cuplul de mediocri profitori Branagh/Emma Thomson. Singurul mesaj, ca și în filmul cu Churchill, de altfel, este cel al frontului unit pe care îl face poporul în fața dușmanului. Popor care, poate că se cacă pe el de frică (neclar dacă eroul minor din Dunkirk mai ajunge să se elibereze printre străini sau prin canal sau doar pe solul patriei), dar cere să lupte pînă la capăt, iar bieții politicieni vizionari (=Churchill) sau militari absurzi (amiral care își pierde timpul pe un ponton, chiar așa!?) nu fac decît să asculte și să se încline în fața voinței populare. Hai, mă lași !

Putin ? Doar nu e numit. În rest… e peste tot.

Revin la partea cu discursul lui Churchill. Apelul la „lumea nouă” e vital, esențial. Oricît de glorios și generos ar fi prezentată înfrîngerea de la Dunkirk – în filmul cu același nume se bagă, la final, menționarea că, indiferent de reușita evacuării (cu bărcile și participarea poporului, nu?), în ansamblu a fost vorba despre cel mai mare dezastru militar din istoria Angliei – discursul lui Churchill nu lasă să se întrevadă posibilitatea victoriei, dimpotrivă, face apel la o luptă disperată pe care nu o poate duce spre victorie decît intervenția „lumii noi” și atît. Chestie care în 90% din alte filme, ecranizări, seriale, e sărită și rămîne doar partea cu „vom lupta pe plaje, străzi…” etc și cu „we shall never surrender”. Acuma, cu noul „nazism” care se conturează, mă rog, ne este conturat, se așteapă venirea noului Churchill, citește… cruciat… desigur antinaționalist. Balaurul e gata desemnat, pozat, afișat.

(Francezii!? Tratați cu un fel de milă, cu un fel de simpatie reținută, ca să nu-i zic scremută. Priviți ca niște căței nu prea curați, cam corciți și pentru care nu știi ce întrebuințare să le găsești.)

Reclame