Monthly Archives: iulie 2019

Marea eroare de a gîndi mic

Au sesizat-o tinerii, pe atunci, intelectuali români interbelici.

O asociem, adesea, cu o presupusă caracteristică națională – cumințenia.

Se face apel, deliberat sau inconștient, la dimensiunile mici, presupus omenești. Vezi exemplificatorul apel anticreștin al spațiilor mici. Exemplificator pentru că ilustrează eroarea fundamentală, din străfund, probabil una care nu se întîmplă doar ca un rezultat al acțiunii interesate a altora.

Smerenia, modestia, decența, moderația sunt virtuți. De comportament individual, de apreciat în relațiile dintre oameni, de emulat cînd… exact, cînd sau de ce sau de la cine ?

Oamenii, cei mai mulți, nu caută sfințenia. Nu o caută pentru ei, o pot identifica însă și o pot aprecia. Poate nici nu le este destinată celor mai mulți. Exemplul sfințeniei contează însă. Mult. Are cineva impresia că sfinții gîndesc în mic ? Vrei și încerci să intri în contact cu dumnezeirea, renunți la balastul poverilor lumești, mai ales al celor imateriale, păcatul acolo se întrupează, și poți suspecta pe cel ce încearcă de limitare ?

Confundăm excesul cu nemărginirea. Condamnăm, din gură măcar, excesul și aruncăm la gunoi șansa lărgirii extraordinare a orizontului.

Dimensiunea omenească, în general în felul cum arată societatea, de la case, biserici, curți, ceremonial, la politică, la reprezentarea dezideratelor și scopurilor în politică are importanță pentru utilitatea ei. Excesul risipește resurse. Excesul nu se subordonează unui scop. Dacă îți propui un scop complex, dacă știi că drumul nu e ușor și nici nu poți ajunge imediat la destinație, alocarea de resurse importante nu mai e risipă, e o investiție.

La propriu, investițiile economice importante, strategice, cu bătaie lungă par de multe ori excesive raportate la cheltuielile cotidiene. Cînd a fost să încercăm cîte ceva, ni s-a spus că nu există resurse, iar dacă există, sunt ale altora, ni se face o favoare și trebuie să fim recunoscători, slujindu-i.

Treptat ne-am redimensionat spre mic. Aproape părem incapabili, ca societate, de reprezentări suficient de generoase și de îndrăznețe. Și ajutați am ajuns să credem că nu putem avea inițiativă sau întîietate în ceva care să nu fi fost gîndit, stucturat, conceptualizat în altă parte.

Altfel spus, indiferent dacă a existat o intenție sau nu de la început, s-a sesizat că putem fi supuși cu succes dresajului. Condiționării. Sigur, sigur câinele de circ nu visează la galaxii.

Nu mă refer aici la condiția umană, negreșit interesează, ar fi o eroare din aceeași familie să ignori subiectul, am ales totuși o subcategorie, cea a comunității naționale. Încă naționale.

Paul Everac ne considera, alături de alte nații, învinși fără drept de apel. Argumentarea solidă pe care o aducea în Reacționarul nu prea lasă loc de cîrteală. Dar, un mare dar, Everac propunea un stil care să sublimeze înfrîngerea în plan material, politic, economic în altceva, într-o bucurie de a savura viața în care chiar defecte naționale să poată căpăta virtuți existențiale. Cum presupunea, practic nu concepea altfel, că existăm ca națiune, că ne ducem încă crucea, că disoluția nu e iminentă. Avea o viziune. Gîndea în mare, spre viitor, integra multe mărunturi într-un rezultat global esențial de… altfel, topite într-o sinteză a supraviețuirii naționale. Același Everac care a văzut printre primii agresiunea atipică la care am fost supuși după faimoasa revoluție.

Acum gîndim îngrozitor de mic. Atît de mic încît nu numai că am devenit noi mici, ranchiunoși, isterici, dar am devenit și extrem de fragili. Mai grav, ce ține azi loc de viziune nu ar fi rezistat, altădată, nici pe post de propagandă pentru grădiniță. Iar cînd, cu scremere de oligofreni, se avansează o temă, întotdeauna e viziunea altora, disonantă, artificială, stricătoare.

Nu miră, dar nici reacție nu trezește, submediocritatea politicienilor, judecătorilor, așa-ziselor figuri publice. Oameni foarte mici necesari pentru a nu perturba gînditul în mic. Mic de la nesemnificativ. Nu poate exista grijă pentru detaliu cînd gîndești mic, detaliul e doar o rafinare a întregului pentru a-l reprezenta cît mai coerent. Coerență care dispare la nivelul întregii societăți. Nu se va mai lega nimic, nu se mai leagă nimic. Există o inerție a persistenței normalului, dar se va risipi. Nu mai gîndim mare, nu mai ne integrăm într-o viziune peste egoismul cel mai sterp, autodistructiv, nu mai propunem nimic, nimic, adică micul cel mai mic. Excesul pentru mărunt e doar o altă formă de risipă, o hemoragie fatală.

Turma se compune din oameni mici. Individualitatea nu permite aglutinarea în turmă. Devenind tot mai mic pierzi individualitatea, există un prag sub care nu mai interesezi, devii resursă, cel mult. Ca să nu-ți pierzi individualitatea, din cînd în cînd și mai des, ar fi bine să gîndești dincolo de vîrful pantofului, sfîrșitul lunii sau programul tv. Fără spaime mărunte, lăsate rutinei numită viață cotidiană, a cărei glorificare tot mai abjectă ține astăzi loc de existență.

Națiunea moare. Acoperită cu paraziții ce generează diversiunea măruntului, a gînditului la și atenției pentru mărunțișuri, pînă la atrofierea facultății însăși. Am ajuns aproape incapabili să punem cap la cap elementele necesare pentru a forma un tablou complet, o reprezentare corectă. Obosim repede. Gînditul repetitiv, în rafale scurte de fleacuri, cu limbajul sărăcit, cu un copy/paste mental hiperdezvoltat care ne împiedică să fim originali, ne sufocă.

Pe zi ce trece ne cufundăm într-o zeamă similară prostelii evoluționiste a supei primordiale. Scăparea dintr-o stare atît de amorfă printr-o mutație întîmplătoare are cam aceeași probabilitate de reușită, una de nespus. Adică untold, ca să ne conectăm la o ofrandă extrem de risipitoare adusă nimicului acaparator din zilele noastre.

 

Merg cu Pleșoianu

Simplu și fără inutile încercări de a anticipa deznodăminte politice, atitudini și conjuncturi viitoare care ar trebui să-mi ocupe mintea cu o vînare de vînt epuizantă și demobilizatoare.

Merg cu Liviu Pleșoianu pentru funcția de președinte al unei republici care se definește constituțional ca suverană și independentă fără a fi astfel, inclusiv din cauza președinților anteriori, supuși plecați intereselor externe. Toți președinții anteriori și cu cel prezent. Cu speranța că președintele Pleșoianu va apăra constituția începînd exact cu articolul 1. Înțelegînd și asumîndu-mi riscurile ce decurg din încercarea de a fi liber într-o țară liberă. Nu mai am timp, nervi și dispoziție pentru bizantinisme rîncede prin care se alege praful de toate, inevitabil, fie și cu încetinitorul.

Merg cu Pleșoianu pentru cele pe care le-a spus și pe care apoi le-a respectat și pus în practică cînd a fost nevoie să sprijine vorba cu fapta.

Nu fac calcule politice de oportunitate și nu mă împovărez cu spaime induse sau cu o exagerare autoindusă a neîncrederii, firești pînă la un punct, în politicieni.

Cred că ar fi o alegere potrivită exact pentru că discursul său are fibră prezidențială, face apel la principii și comportamente simple, autentice, de bun simț. Nu am nicio îndoială că știe atribuțiile și limitele corespunzătoare lor ce revin funcției pentru care candidează. Încredere care se transformă în certitudine absolută de îndată ce sacrific 3 minute pentru a-i asculta pe un Johannis sau o Dăncilă. Dacă avem un președinte în funcție precum respectivul și o candidată la președinție a celui mai important partid politic așa cum o vedem, pariul pe Liviu Pleșoianu este categoric cîștigat din start. By default, cum ar spune partenerul nostru strategic.

Merg cu Pleșoianu pentru că am încredere că nu va face înțelegeri secrete și nici nu va ascunde sau permite altora să ascundă negocieri și acorduri vitale pentru securitatea și prosperitatea națiunii române.

Nu mă iluzionez că aș alege un om perfect. Sper, cu ceva mai mult optimism decît credeam că ar fi posibil, să pot vota și alege un om normal, rezonabil și motivat de patriotismul necesar funcției. Nu mă duc să aleg un vechil al Uniunii Europene sau un guvernator pentru liniștea SUA, vreau să aleg un român pentru a fi președintele românilor, apărător al interesului național. Interes definit prin legi, moșteniri istorice și prin evaluări ușor de făcut, indiferent de domeniul de interes, fie că vorbim de demografie, de educație, despre finanțe sau apărare.

Stăpînii străini fac eforturi continue să convingă pe cît mai mulți că e bine cu capul plecat, că nu avem de ales, că tot ce e rău ni se datorează și orice formă de progres li se datorează, motiv pentru care trebuie mereu să fim pedepsiți și taxați, ca să învățăm mai repede să fim civilizați ca ei. Chestie care, în mod ciudat, nu se întîmplă niciodată, cu toate că lecțiile sunt tot mai dure și taxele de școlarizare tot mai mari. Manipulare și înșelăciune pe care președintele Pleșoianu nu le va mai accepta.

Am această încredere și am de gînd să o pun în practică votîndu-l. Liviu Pleșoianu este candidatul meu. Simplu, cum scriam la început. Las frămîntările sondorilor de opinie, analiștilor îngrijorați și microfoanelor cu purtător.

Se joacă între ei

Niciun cuvînt despre candidatura lui Liviu Pleșoianu la prezidențiale. A3-ul globalist (minus M. Badea) vorbește despre oricine altcineva, numai despre Pleșoianu nu. Cum ar veni, canalul intereselor românești. Aiurea.

Omerta va funcționa, desigur. Vin peste STS-ul și alte organizații specializate și rezolvă tot ce va trece prin filtrul mass-media și al rețelelor de „socializare”.

Violatorii unei nații care impun cetățenilor normali să-și scoată certificate de… non-violatori (ce scrîntire oribilă a limbii române!), slugile care dau copiii români cadou străinilor din metropole prin mecanismul abject botezat justiție, gunoaiele care au cedat toată avuția națională prădătorilor străini vor să se joace între ei de-a alegerile. Și se vor juca, fără îndoială, mai rău și mai grotesc ca oricînd.

Pînă cînd ? Nu știu, m-am înșelat și alte dăți, nici în țări unde conștiința națională e mult mai prezentă nimic nu merge fără lupte crîncene, cu deznodămînt încă incert. Chiar și așa, în logica istoriei și a firii, ceasul socotelilor se apropie. Prostia, incultura, arivismul de doi bani, pe care le observ cum se întind ca o pată neagră, îmi întăresc convingerea asupra inevitabilității exploziei devastatoare. Instinctul de supraviețuire se va coordona, în momentul critic, cu inteligența politică a celor puțini ce își vor păstra capacitatea de înțelegere și analiză. Sistemul va claca și se va sparge. Există o ciclicitate renovatoare, poate programată în specie, și fiecare ciclu electoral din ce în ce mai scîrbos nu face decît să ne apropie de clipa resetării. Șmecherii din sistem au impresia că au descoperit metode care le asigură veșnica prezervare. Ha.