Monthly Archives: ianuarie 2020

„B”

L-am văzut pe LOrban cîteva secunde. În mintea lui prezida o ședință de guvern. Beat nu era, poate mahmur, înțelegea ce se întîmplă, dacă nu din prima, din a doua.

Lins pe cap, cu morgă. Doar o scremere de morgă, chiar și LOrban a devenit propria lui copie. Un duplicitar transformat în duplicat.

Am simțit acut nevoia de a-l diferenția și mai mult, L-ul din LOrban nu mi s-a mai părut suficient.

Ludovic are mare nevoie de un B, Lyndon B. Johnson gen. Care și ăla a fost secund, a doua alegere, dar măcar după ce l-a ajuns glonțul (din față, din spate, ce mai contează !) pe F – de la first, adică primul – JFK. Sau, cînd mă uit la el cu fereală, pentru a nu mă mînji pe minte, văd un B din LBGetc. Ceva nedefinit, tot în poziție subalternă, între două tendințe și dorințe. Plus poziții. Altele decît cele ierarhice.

Ludovic B. Organ… am tastat greșit. Probabil un fenomen subconștient de tranzitivitate a mutat b-ul. G-ul era pe aproape, veghea, ca orice organ care se respectă.

Lins pe cap, cu ochi umezi, ca vaca, nici nu ar zice că e un B deplin. Nu ar zice el, zicem noi. Pus și proptit de securiști, pentru securiști, cu nasul în nădragii agentului Werner, cu gura mare, bănuiesc că și moale, conform cerințelor conceptuale de muie adîncă, LOrban nu poate fi întreg fără B.

De la balegă.

Identitatea (cardul) lui pește

Resping introducerea unei cărți de identitate supranaționale.

Numai statul român poate hotărî forma pentru cărțile de identitate naționale, independent de orice constrîngere externă, după criterii care să respecte strict constituția și drepturile cetățenilor români.

Practic se dorește introducerea unei cărți de identitate ueistă diminuîndu-se astfel suveranitatea națională.

Pretextul libertății/ușurinței de circulație în spațiul UE doar cu un CI de un anumit tip e ridicol. Pretext care ridică întrebarea, de ce au acceptat împuterniciții români această invenție ? Cum nu există răspuns care să nu se încadreze într-o infracțiune, cer anchetarea și pedepsirea responsabililor.

Identificarea persoanelor se leagă strîns de gradul de libertate și de demnitatea individuală a cetățeanului. Monitorizarea extremă pe care o implică ciparea și amprentarea nu sunt compatibile cu libertatea individuală.

Pas cu pas, politicile îndreptate împotriva drepturilor individului și cele antinaționale, îndreptate împotriva formei naturale de protecție a respectivelor drepturi reprezentată de statul național, promovate de organizația suprastatală UE se pun în practică.

UE nu este reformabilă, nu se mai poate repara. Ieșirea grabnică a României din UE se impune cu necesitate. La fel și pedepsirea complicilor interni la această mașinațiune, începînd cu negociatorii României la UE și cu prea supusul ministrul de interne.

Trumped.

În mod normal aș pune semnul întrebării… meh… nu și de data asta.

Nu știu dacă partida lui Trump i-a întors. Puțin probabil să-l fi făcut cu Soleimani, fie dacă ar fi fost pus în fața faptului împlinit, fie că i-ar fi fost smulsă aprobarea, pentru ca, după aceea, într-un timp record, Trump să-i dea peste cap obținînd ceea ce nu a reușit nimeni pînă acum.

O situație în care plecarea americanilor din Irak și din Siria să fie prezentată drept un triumf al păcii, totodată cu beneficiul unui sprijin puternic pe plan intern, în parte asigurat prin construirea senzației că americanii ies în cîștig, la spartul tîrgului, prin eliminarea dușmanului Soleimani fără pierderi la replică. Replică prezentată ca o victorie, deși, simbolic, SUA au plecat capul și au acceptat tacit că alții au exact chiar dreptul să le dea… replica.

Cu toți șefii militari flancîndu-l, aș zice că poziționați cu schepsis, după gradul de fidelitate și după cît ar avea de pierdut arma lor. În sînge vărsat.

Bibi l-a felicitat cu grăbire după atacul soldat cu moartea generalului iranian. Cu prea mare grăbire, se vedea pe fața lui că nu era in the loop și credea că l-a prins pe… Dumnezeu… de picior. Nu. Israelul, care nu e doar și numai Bibi, a primit, din nou, asigurarea absolută că Iranul nu va deține arme nucleare… cît timp Trump e președinte.

Nu cred că Tucker, Geraldo, MacGregor, Rand Paul, ah, să n-o uităm pe Tulsi, acționează numai după improvizație, cu timp de reacție fulgerător și în acord deplin. Sau că s-au strîns la întîmplare. Cu acces liber la ora de audiență maximă, cu posibilitatea de a spune ce vor, fără hărțuire standard.

Nu cred că Iranul nu are partida lui de oameni cu greutate politică care vor pace și care pot negocia condițiile.

Cred că Soleimani a fost sacrificat, jertfa necesară. De ce nu se putea fără ? Cît timp aveți la dispoziție, acum că tot nu mai apucă nimeni pensia, după LOrban ?

Cred că militarii americani adevărați se săturaseră de mult. Nu numai ei. Și cred că acum încep să se vadă rezultatele unei lucrări lungi și, de ce nu, cu dichis.

Nu cred că o ocupație imorală, după un război început pe minciună, după crime nenumărate, iadul cum ar veni, avea mari șanse să se încheie printr-o recunoaștere deschisă a vinovăției, prin mărturisirea și lepădarea de păcat. Nu e o scuză, păcatul nerecunoscut nu se iartă. Nu știu despre păcatul recunoscut pe jumătate, văd doar că se înlocuiește cinismul pur cu un pragmatism mai puțin sîngeros.

Trump a admis, probabil așa și este, că el poartă răspunderea pentru sîngele vărsat în cazul atacului asupra coloanei ce îl purta pe general. Un masacru, dacă ne luăm după înregistrarea IR a operațiunii. Va plăti, personal, ca orice alt păcătos. Să nu-l diabolizăm, însă. Soleimani, victima de acum, s-a aflat în aceeași situație, ordonînd și asumîndu-și răspunderea pentru consecințele crunte ce decurgeau din deciziile sale.

Va fi pace ? Într-un fel, da, sunt șanse. Americanii vor pleca și lasă în loc devastare, dar și o răscolire a stării de fapt vechi, acum devenită imposibilă, o răscolire a conștiințelor, un început de nouă eră, cu ambiții, frustrări, răni deschise. Un viitor imprevizibil, totuși. Spre deosebire de haosul mult prea previzibil sub care au operat, sub influență externă.

On the precipice… of peace” (Gutfeld dixit). Se joacă. Pentru toți.

Pe ce altar a fost sacrificat generalul iranian ?

Hai să mai așteptăm un pic cu Soleimani. Și replica iraniană, și desfășurările de forțe (sau nu) americănești, și evoluțiile din Irak.

Orientul Mijlociu e o never ending story de vreo 70 de ani. Plus preludiul de vreo alți 30. S-ar putea să vină o eră nouă, mai potolită. Sau nu. Nu m-aș hazarda spre varianta apocaliptică, nebunia din capul unora e mare, resursele reale, umane și materiale, mai puțin. America e destul de stoarsă, nici Iranului nu i-ar prinde rău o pauză, celor călcați în picioare și distruși sistematic cu atît mai mult.

Lumea se schimbă, cum o face mereu, acum se reconfigurează mai mult decît de obicei. Așa pare. În bine ? Dacă se moare degeaba mai puțin, atunci avem un progres real. Nu va exista un triumf, nu va exista nici o compensare a marilor pierderi pentru cei ce au suferit. Viața va merge înainte, cu răni vizibile, deschise sau cicatrizate, greu de uitat.

Cei mai ticăloși caută soluții definitive – nu e o aluzie la… știți voi. Nu stă în firea oamenilor să le găsească, presupunînd că ar fi de dorit. Dacă se mulțumesc cu posibilul, cu jumătăți de măsură funcționale, cu o răbdare vigilentă, s-ar putea să găsească viața suportabilă. Altfel…

Orice se va întîmpla în viitorul apropiat, se vor repeta greșeli din trecut și se vor comite unele noi. Important e să nu se comită din ură cu program. Pe care o legitimează, puțin, cît să se întîmple nenorociri mari, orbirea de moment din jurul unor evenimente semnificative, cum este cel al asasinării generalului iranian. Aspect psihologic pe care iranienii cu răspundere ar face bine să nu-l scape din vedere. Uneori se contează cu disperare pe o reacție.

Se vîntură și ideea unei riposte care să fie, de fapt, un false flag. Știu eu, greu să păstrezi secretul. Aș zice că o parte din mișcarea al cărei produs, mai mult sau mai puțin autentic, e Trump, are originea și în acumularea la catastif a altor înscenări cu victime proprii, pe care rednecks și chiar unii mai răsăriți nu le uită și nu par dispuși să le mai ierte. Iranienii nu se luptă cu americanii, americanii se luptă între ei, mult mai profund și mai dramatic decît în alte momente istorice.

Nu de noi cruciade sau de un jihad nou are nevoie zona sau lumea. Dacă se vor porni, atunci Soleimani a murit degeaba. Ceea ce nu cred.