Identități nule

Șomerii nu au nimic în comun între ei. Desțărații, alintați ca diasporezi, nu au nimic în comun. Angajații corporațiilor, lipsiți de sindicate, cu durate foarte scurte de angajare la aceeași firmă (și în același loc, cînd e vorba de o corporație mare), nu au nimic în comun. Încetul cu încetul, sub pretextul mobilității, universalității, vitezei cu care se schimbă tehnologiile (aiurea, durează ani buni pînă noul ajunge la viabilitate comercială, cînd nu e o mînărie artificială proptită cu bani publici) toate domeniile devin precare, orice solidaritate de breaslă dispare, mîndria apartenenței la o meserie identificabilă în mersul istoriei e înlocuită cu nehaliți cu smartphone, cipați, care vînează bezmetic un ban în plus, mulțumindu-se adesea cu un statut de prizonier pe față, plătit în bonuri de masă, vouchere și bonusuri arbitrar desemnate de alți precari, aflați ceva mai sus în eșalonul comunizant al bravei noi lumi în care ne-am prăbușit.

Niște lumpeni cu toții.

Se lucrează ca statele să semene toate între ele, să nu mai aibă nici încrederea nici posibilitatea de a se manifesta independent, furîndu-li-se sensul existenței lor ca identificatori autorizați ai unei comunități specifice, unice în felul ei, care lucra altădată chiar la mituri care să o facă mai aparte. Acum lumpenii, foști cetățeni, plătesc reclame progresiste care să le denigreze statul, istoria, identitatea culturală, etnică, religioasă.

Virtualizarea existenței, unde nimic nu mai are valoare, pentru că totul poate și trebuie sa fie supus schimbării, ne apropie de computere, ne algoritmizează manifestările și ne șterge identitățile.

Așa dispare sufletul, se diluează toate conexiunile cu o lume reală, finită, limitată, necesară vieții în forma fizică, ca suport, dar și ca treaptă spre dumnezeire. Transcendere interzisă lumpenilor prin secționarea sistematică a legăturii dintre material și spiritual, cu eficiența maximă nu atît în zona interdicției, persecuției fățișe sau a bășcăliei inhibante, cît în zona gri a reproducerii corecte a peisajului din care sufletul își extrage informația necesară pentru a putea defini limitele teluricului. Virtualul nu are granițe, dar nu oferă nici ancore. Iar sufletul se disipează.

Lumpeni morți vii. Nu degeaba ni se îndeasă în prostie filme cu zombi. Ne jupoaie de noi înșine și își bat și joc, după cum lumpenii morți vii o și merită.

Post a comment or leave a trackback: Trackback URL.

Comentarii

  • Marian  On 18 februarie 2020 at 0:34

    Coane Mishule ce dracu mai pot spune ? Exista superlativ pentru EXCEPTIONAL ???

    • conumishu  On 18 februarie 2020 at 16:52

      Exagerați, însă mă bucur că v-a plăcut, mai ales că am luat-o pe scurtătură.

  • Muad'dib  On 18 februarie 2020 at 17:00

    firu’ de praf

    în mână
    sculele
    ei iară și le luară
    la frecat

    și
    dezolați
    cu cealaltă
    pe șorțulețe
    ei tot măsoară
    de zor
    ăl fir de praf
    și calculeză
    și iar măsoară
    cu cel compas

    și p’arhitectu’
    marele
    îl tot invocă

    geez!!!

    nedumeriți
    se tot întreabă
    și cată a afla
    cu ochi de lut
    a mână
    ce firu’ ăl de praf îl puse
    în a mașinărie

    ce unsă bine fusă
    să toace omenirea
    și să dusă…

    de-acu’
    iar zumzăie
    că minte nu se’nvață
    să ia aminte

    El… râde

    Amin

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: