O alfel de harneală

Mă întreb dacă băieții de la A3, trebuie să-l includ aici și pe Badea, realizează că președinții americani, oricare dintre ei, vii sau morți, NU sunt ai noștri și că nu prea avem de ce să ne cutremurăm cu respect sau admirație, chiar și față de cei cu oarecari merite față de nația LOR ? Slăbuț, coane Mircea, slăbuț.

Cît despre George Bush senior… ceva mai decent, ceva mai ponderat, ceva mai calificat pentru funcție decît alții, departe însă de a fi altceva decît un om al sistemului, hai să-i zicem din aristocrația WASP (oarecum; discuția despre „nobilitatea” clanului Bush s-a purtat dur pe vremea juniorului, cu accente mai otrăvite decît se pun pe Dîmbovița, doar că băieții nu își fac niciodată lecțiile dincolo de botul calului sau vîrful nasului).

Foarte frumos că americanii știu să realizeze bine ceremoniile importante, demnă de respect calitatea atenției protocolare pe care o acordă celor ce au deținut funcția cea mai înaltă în stat, și nu numai, e drept.

De aici pînă la provincialismul cu care băieții se simt obligați să facă comparații disprețuitoare în care mă includ, deliberat, și pe mine, cetățean normal, fără funcții și privilegii, vinovat prin asociere de grup, după mintea lor, de incapacitatea umflatelor aparate prezidențiale sau guvernamentale în a rezolva mai elegant situații care implică protocol de stat e o cale lungă. De neparcurs, exact dintr-un presupus respect față de mine, ca telespectator, și nu un puști de urechiat de către Ursu în fața intrării în bloc. Despre vituperațiile aceluiași refulat, din care reieșea că nu sîntem o națiune ci o gloată… toată scîrba. Bineînțeles, nu a fost contrazis de ceilalți doi băieți, mult prea obișnuiți să ia în zeflemea ca să mai fie capabili să delimiteze „harneala” de restul societății.

Cu atît mai jignitor pentru unul ca mine, nevoit să înghită, pe deasupra, pupinhohenzollismul obsesiv al lui Ursu și al companiei ipocrite de monarhiști hohenzolliști de la A3, unul care are cunoștințele de istorie necesare ce îi permit să formuleze o opinie nițeluș spre total inversă despre „meritele” ultimului rege, cel pe care mai avem puțin și îl sanctificăm, dacă ar fi după Ursu (nu că nu mă aștept și la o asemenea trăsnaie).

Uimitor, desigur, cum din această masă amorfă, taman casa de Duda s-a ridicat cu fală pentru a păstra elementele de înaltă civilizație și ales ceremonial.

Dacă tot e de bonton să ne minunăm la protocolul american, parcă ar ține tot de acest decorum, cum se spune în engleză la cele ce se referă la aparențe, la un comportament care dovedește bună creștere, bun gust, să vedem și în comportamentul ambasadorilor americani același rafinament în forma dar și în substanța misiunii lor de reprezentare a Americii în România. Bat șaua poate pricepe iapa. La A3 și aiurea.

În definitiv de concluzie doldora de necesară și supusă recunoștință față de sacrificiile băieților, să nu uităm niciun moment cît de mult se străduiesc Gîdea și Badea, ba chiar și Ursu prin soție, cît de mult se străduiesc ei, zic, să nu plece acolo unde-i trage, declarat, ața.

Aștept instrucțiuni pentru forma de manifestare a respectului, corectă protocolar, pe care trebuie să o adopt. Bănuiesc că mâna pe inimă face parte din poziția obligatorie.

Reclame

Paris, Franța, Avenue de la Grande Armée, 1 decembrie 2018.
Hai că se poate.

Premiile Go-Ng’-Cur 2018

Anunțăm plini de mîndrie reluarea, după ani, cu ajutorul neprețuit (ca la vreo 100 de mii), magnific, al unui nou și generos (se poate puțin peste 100 de mii?) sponsor, domnul Go Nguyen Cur, zis și Ng’, după elocința ades dovedită în timpul îndelungatei studenții petrecute pe dulcile meleaguri dîmbovițene.

Trecem direct la problemă. Sau probleme.


Secțiunea totală, holistică, filozofică și civică


Conceptul, mUEa și protestulde Ga. Lii.

Lucrarea definitivă. O prelingere perfectă, wagneriană.
Ajutat, ca să nu zicem îmboldit, de K. Ioh. însuși.


Secțiunea autobiografică


ProCurde Au. Laz.

Mărturisirile aproape complete (în mai multe exemplare) ale unui procuror de cartier.
„Am primit de mic, ca pe o revelație, darul de a servi oamenii”, mărturisește, plin de umilință, procurorul. „De la gagici pentru gagii, trecînd prin toate permutările, viața mea s-a împlinit prin viețile altora. Acum, la bătrînețe (între 5 și 12 cu executare), pot să mă odihnesc satisfăcut”.
––

Tronul în alee, alia întronată. Cum am făcut io bani cu evrei.  – de Gi. Bec.

Cu o excepțională prefață intitulată Niște evrei semnată chiar de K. Ioh. Avem și o postfață, mai acră, Cei 58 semnată de Il. Lauf.
La mijloc se putea afla una din cărțile care aduc eliberare anticipată, dar în acest caz nu știm ce să zicem. Așa că doar o premiem.
––

De ce sunt bou ?de oricare dintre purtătorii de cuvînt, de la arhiepiscopie pînă la ultima bălărie.

Nu știm, doar constatăm. Și premiem.


Secțiunea biografică


Clasorulde Au. Laz. (celălalt)

Roman fluviu… volumul 27, volumul 42… and counting.
Un roman aproape filatelic. O capodoperă inimaginabilă.
Viața unui primar de provincie din orașul în care acoperișurile au ochi. Totuși nimeni nu vede nimic.


Secțiunea biografică declamată


Niște penalide K. Ioh însuși.

Cartea se scrie în ritmul în care se vorbește. Din cîte am priceput, pînă acum este vorba despre ceilalți.
––

Nici nu mă intereseazăde K. Ioh. însuși (însuși se poate citi și cu accent pe i)

O presinteză a cărții anterioare, o stare duală (ca să nu zicem dualistă, altfel se poate interpreta drept austriacofobie) care pare să-l viziteze des pe autor. Nu-l interesează exact chestiile care-l interesează. Profund, mai analizăm, între timp premiem.


Secțiunea biografică de cerc restrîns (în general la dimensiunile unei sufragerii) cu mare cuprindere


Niște penalide L. C. Ko.

O capodoperă. Cronicile din Narnia, stăpînul inelelor, universul lui Harry Potter, cîntul de gheață și foc din urzeala tronurilor, toate pălesc în fața acestei dezlănțuiri de imaginație rece, metodică, sibianică. C.S., J.R.R, J.K., G.R.R. băgați-vă ghiara-n gît, vine, vine, a venit L.C. și vă face.
Am aflat că premiul va fi donat în dreapta și stînga, în această ordine.


Secțiunea (sau departamentul!?) pentru publicul de partid


Acuz !de Lu. Orb. (cu CD)

„Și pe tine și pe tine și pe tine !”
Ce poate să facă bietul de el ? Premiem !


#Secțiunea


disponibil numai pe tweeter și whatsup, cu smartfonul conectat la un WiFi din jurul pieței Victoria


Secțiunea român (sau romăn, cum se zice acum) în Roma


Țoapade Prima Doamnă însăși

Lecții de eleganță – așa nu ! – oferite, că vreți sau nu vreți, peste ochi.
Ediția de lux cuprinde poze și adăugirea de succes Cartoafe și sandale.


Secțiunea de interes public


Pe Donul pacificatde Vladimir

„Nimic nu se poate compara cu priveliștea HDR a Donului și a pămînturilor de dincolo observate din turela tancului T-14 Armata.”
Confirmăm, nu am găsit comparație, nici măcar din partea Bizonului (TR 85M1) aflat de partea cealaltă. Poate aliatul strategic ?
––

I am nationalist.de Do. Tru.

Doar o propoziție, dar ce propoziție !


Nu putem confirma sau infirma existența unei secțiuni secrete.

I am nationalist. Eu sînt naționalist.

Turbare maximă în sînul haitei globaliste în urma afirmației categorice a lui Donald Trump.

„I am nationalist.”

Acum aveți de ales la vedere, fără rușinarea indusă, cu ceața confuziilor, construite cu acerbie demonică de la sfîrșitul celui de-al doilea război mondial, risipită.

Aveți de ales între

Tabăra minciunii sistematice, a condiționării ființei umane pînă la dispariția noțiunii de libertate însăși, după un program mereu adaptat, dar niciodată abandonat.

Tabăra colectivist-comunitaristă, tribală, anticreștină (în țări născute creștine!), reformatoare cu orice preț, la nesfîrșit, inventatoarea corectitudinii politice ca formă de autocenzură și de represiune permanentă, etern modificabilă pentru a te incrimina, măcina și supune.

Tabăra statului unic mondial, ca scut pentru apărarea democrației, desigur, democrație uimitor de înjosită prin referendumuri cu repetiție, pînă iese rezultatul dorit, și a referendumurilor boicotate grotesc, pentru a nu se putea corecta aberațiile.

Tabăra regulilor pentru orice fleac, cu sfidarea bunului simț, cu sfidarea demnității de cetățean, cetățean peste care se prăvale monstruozitatea birocratic-represiv-academică a imposturii lacome.

Tabăra bancherimii. Tabăra masoneriilor. Tabăra ecumeniștilor către toate zările. Tabăra toleranților de orice. Tabăra deviațiilor de orice fel, prezentate ca normalitate sau chiar progres.

sau

Tabăra celor normali. Cu păcatele lor. Cu greșelile, ambițiile, rîcile, interesele, scăderile și vîrfurile, excesele, excepțiile, armoniile și disonanțele, căderile și remușcările, trăirile extreme și cele sublime, experimentate individual, haotic adesea, nu la comandă, nu de masă pentru mase.

Tabăra celor imperfecți, dar conștienți de asta. Cei care nu vor ca imperfecțiunea lor să devină tiparul absolut în care să fie turnați toți ceilalți.

Tabăra celor care înțeleg că responsabilitatea aduce mai degrabă sacrificiul decît avantajul.

Tabăra celor care țin la ce e al lor, tocmai pentru că este al lor și nu al tuturor. Și sunt dispuși să apere ce este al lor.

O alegere simplă, după mine, între o omenire castrată, dusă de nas, o colecție de „resurse umane” dispozabile și o omenire vie.

Națiunile seamănă cu oamenii, organisme cu plusuri și minusuri, cu creșteri și regres, chiar cu posibilitatea dispariției, unuia sau altuia, uneia sau alteia, la orizont.

Statul mondial ? Coșciugul timpuriu pentru toate națiile, cu vină sau fără, cu viitor sau sclerozate, dinamice sau contemplative. Că au hotărît alții așa pentru ele.

Klaus, raus !

Agentul neamț nu se mai ascunde deloc. Nici pînă acum nu s-a străduit, nici nu poate, grațios la minte cum se află.

Acum însă supralicitează, la ordin, încercînd să plaseze România pe o traiectorie care ar conduce la spulberarea ei.

Iohannis afirmă că România joacă cu Germania. Deci, o poziţionare alături de „nucleul dur al UE”. Deşi interesul naţional al României indică o alta, înspre vecinii foşti „socialişti” (state cu interese convergente şi nu antagonice). 

„România şi Germania împărtăşesc o viziune comună cu privire la proiectul european, întărită de spiritul profund proeuropean al societăţilor noastre. Doresc să vă asigur de angajamentul ferm al României pentru consolidarea proiectului european, deşi se prefigurează multe provocări.” 

„Viziunea comună” n-a rezultat din consultări, ci este o comandă dată de la Berlin şi preluată de principalul său agent din România. Este o poziţionare neasumată ofical de guvern sau de coaliţie (doar individual, de câţiva). Nu apare în documente oficiale guvernamentale, dar nici nu este combătută.” (Prioritate de dreapta – http://riddickro.blogspot.com/)

Nu există niciun „spirit profund european”, iar ce există nu are nicio legătură cu uEuropa, o construcție total opusă spiritului creștin, valorilor civilizației de inspirație greco-romană, elementelor comune de cultură (tot de inspirație creștină în ce e mai important), total ostilă rasei albe și omogenității etnice pe un anumit teritoriu, total ostilă individului ca ființă liberă, creată de Dumnezeu și înzestrată cu liber arbirtru. Liber arbitru pe care specimene de teapa agentului neamț, în pat cu propaganda neostoită a vomicinelor mass-media, îl ignoră cu dispreț.

Se tot vorbește despre coluziunea (cam la vedere, fie vorba între noi) ruso-austriacă. De acord, dar pentru ce se subliniază atît, de ce se dă peste cap Putin să fie culant cu austriecii ? De Germania. Austria este și a fost, încă dinainte de 1989, interfața preferată de Germania pentru a-și proiecta puterea în viitoarele colonii estice. Un tentacul gros trebuia, inevitabil să întîlnească laba ursului rus, de ce nu ar fi fost îmbrăcat în mănușă cu moft de Viena, cea neutră.

Trump și partida lui anti-globalistă nu delirează. Interesul lor, dictat de evidente modificări geostrategice, cere retezarea tot mai strînsei legături tentaculă-labă.

Interesul lor și al nostru. Din două motive al nostru.

În primul rînd, nu am avut și nu vom avea niciodată nimic de cîștigat din îmbrățișarea perversă ruso-germană, două balene nesimțite (progresie logică de la caracatiță și urs) care nu dau doi bani pe pionii de care se folosesc, nu dau o tresărire de regret pentru durerea și distrugerile pe care le-au provocat atît de frecvent. Nu vreau să risc să aflu cît s-au schimbat. După cum operează, aș zice că nu s-au schimbat de fel. Iar cu rușii, după ce i-au avut duumviri pe Troțki, tartorul suprem al globalismului, livrat de bancherii new-yorkezi, și pe Lenin cel adus cu tren nemțesc, după Gorbaciov și Elțîn… lasă că nici cu Merkel a germanilor nu e prea clar. A se observa că prefer să știu dacă un lider apără interesele țării pe care petinde că o reprezintă sau cu totul alte interese. Chestie valabilă cu asupra de măsură pentru țara mea.

În al doilea rînd, pentru că Germania a devenit principalul promovator al globalismului. Poate că unii, pe acolo, consideră că e o chestie deșteaptă să se folosească de forța cabalei globaliste pentru a-și atinge scopuri de interes național. Poate cască ochii și observă în ce hal a degenerat societatea lor, cît de sinucigaș PCorectă a devenit și încep să își pună întrebări.

Avem totul de pierdut dacă nu ne opunem vărsării noastre la comun. Desțărarea, deja o boală grea, s-ar transforma într-o hemoragie de nestăvilit. Varza care ține loc de informație, educație și cultură ar face ca proletcultismul cel mai crunt să pară o filozofie profundă. Economic !? Nici nu merită să mai vorbim.

Am cumpărat niște tacîmuri nemțești. Foarte bune, bine gîndite, suficient de bibilite în detalii. Așa voi proceda și de acum încolo, pot aprecia calitatea, de oriunde ar veni. De zeii altora nu am nevoie și nici de trimișii lor pe pămîntul țării mele.

Klaus, raus !

 

https://www.hailareferendum.ro/

Răcnetul înghețat al votului

Cum au votat ue„parlamentarii” din România ticăloasa lucrătură antinațională îndreptată împotriva poziției corecte a guvernului ungar ?
În paranteze am trecut grupul ue„parlamentar” la care sunt afiliați.

Contra: Norica Nicolai (ALDE), Csaba Sogor (EPP), Traian Ungureanu (EPP), Renate Weber (ALDE), Iuliu Winkler (EPP)

Abținere: Doru Claudian Frunzulică (S&D), Ramona Nicolae Mănescu (EPP), Theodor Stolojan (EPP)

Nu au votat: Victor Boștinaru (S&D), Mircea Diaconu (ALDE), Damian Drăghici (S&D), Sorin Moisă (EPP), Laurențiu Rebega (ECR), Maria Gabriela Zoană (S&D)

Restul merită scuipați în față.

Un singur PSDist cu un coi de (semi)curaj – Frunzulică și 3 mai șmecheri/abili – Boștinaru, Drăghici, Zoană

Renate Weber, care a fost soroșistă grea, are inteligența și bunul simț politic să voteze corect, iar curvele lui Iliescu/Năstase/Geoană/Ponta/Dragnea care, altfel, numai cu suveranitatea-n gură, ioc ! Ce naiba să aștepți de la mancurții ăștia !?

În altă, obsesivă, ordine de idei (respect Cato ăl bătrîn !): Ieșirea din UE, acum !

https://www.votewatch.eu/en/term8-the-situation-in-hungary-motion-for-resolution-vote-text-as-a-whole.html
––

Comentariu riddick/prioritate de dreapta (http://riddickro.blogspot.com/2018/09/avem-nevoie-de-ceea-ce-ar-trebui-sa.html) la care subscriu:

Votul europarlamentarilor din România în favoarea rezoluţiei împotriva Ungariei indică duplicitatea PSD, care mimează apropierea de Orbán şi de „vişegrazi” dar nu face şi paşii concreţi. Bun, nu stăpâneşti europarlamentarii „puşi pe liste de Ponta”, dar nici comunicat de solidaritate precum Polonia, care a anunţat sprijin total pentru Ungaria în UE? Sau în Consiliul European voturile RO le dă Iohannis, nesuspendatul?

Pentru:

– toţi de la grupul socialist: A. Cristea, M. Grapini, C.S. Ivan, D. Nica, I. M. Paşcu, R. Popa, D. Sârbu, C. C. Tănăsescu, E. Pavel şi C. Ţapardel (ultimii doi, semnatari ai Manifestului Spinelli); D. Drăghici, M.G. Zoană şi V. Boştinaru – non-vot iar D-C Frunzulică abţinere; niciun vot contra!

– toţi de la PPE (PnL, PMP) mai puţin TRU şi cei doi de la UDMR („contra”), plus două abţineri şi un non-vot

– de la ECR, M. Macovei „pentru” şi L. Rebega (de-al lui Ponta!) non-vot; ECR a cerut vot contra!

Contra:

– de la ALDE, N. Nicolai şi R. Weber (Spinelli! camuflaj pt. intrarea recentă în alde.ro), iar M. Diaconu (fost Spinelli) – non-vot

Pentru mine acest vot este de referinţă şi dacă mai apar ipochimenii „pro” pe liste la anul (europarlamentare) mă voi reorienta spre boicot, va fi semn că PSD umblă în continuare cu cioara vopsită. Nu votez cu alde.ro care are stelele UE pe semnul electoral, iar ca vreun nou partid eurosceptic să se ivească în timp util, este cam greu.

Corporatriștii

Întotdeauna zîmbesc sau sunt demni. Nu îi dor bătăturile. De obicei zîmbesc demn.

Se îndatorează ca să dovedească cît de bine cîștigă.

Le funcționează lanterna la smartphone. Smartphone-ul e un aparat deștept, cred ei. Nu știm ce crede smartphone-ul.

De Crăciun nu-și iau rația de libertate, corporatriștii detestă rațiile. Nu și ratele.

Pe copiii lor nu are de ce să-i confiște statul, statul, după cum se știe, e ineficient. Inclusiv la spălat creiere.

Au impresia că au datoria să învețe. Nimeni din afara cursului rezervat poziției de assistant/general/executive/junior/mid-grade/senior/chief/administrative/branch ceva nu va înțelege nimic. Condiție esențială, pentru că peste 1-2 ani o iau de la început.

Pe de altă parte, în afara orelor de program, curs, survival training, team building și petrecere de sfîrșit de an, știu totul.

Corporatriștii și-au programat viața în detaliu. Vreme de trei luni pînă la doi ani, în medie. După care o reprogramează.

Există și corporatriști de bine. N-a zis nimeni că totul e perfect. Scrie și în memo.

Corporatriștii au un dezvoltat simț civic. Corporatriștii au un dezvoltat simț civic. Corporatriștii au un dezvoltat simț civic.

Am uitat ceva ? Ah, da, corporatriștii au un dezvoltat simț civic. Comparabil cu gradul lor de imaginație.

Corporatriștii știu să se bată.  Au un look de terorist islamic, ceva mai grăsuț, care funcționează excelent cu jandarmi plictisiți, în față la Antipa. În Ferentari, nu.

Corporatriștii își fac selfie-uri în grupuri de cel puțin doi. Singuri s-ar simți singuri.

Corporatriștii reprezintă ultima linie de apărare în fața amenințării roboților. Nu le dau nicio șansă roboților.

Acesta a fost un draft uitat. Acum a devenit un report pasibil de a fi supus unui review și, de ce nu, capabil să ajungă în fața unui board pentru un cursory assessment înainte de a se lua o final decision. Zîmbesc în sinea mea și păstrez ultima propoziție pentru agățatul unei corporatriste. Orgasm garantat fără niciun efort din partea-mi.

Uitasem, noroc cu personal assistant-ul. Corporatriștii întotdeauna se focusează pe ceva. Așadar, puteți trece liniștiți printre ei, nu vor observa. În ciuda extrem de dezvoltatului simț civic.

Fuga

Acum oamenii au început să taie porcii, cu 3 luni mai devreme.

Dacă se zvonește că la 3 sate depărtare au apărut „halatele albe”, începe tăierea.

Pentru că e „comandă politică” (să fim serioși, asta e sintagmă inoculată, oamenii la țară nu se exprimă în mod natural astfel).

Pentru că nu vor despăgubiri, care, conform zvonisticii, ba nu se dau, ba nu se dau la timp, ba nu e bun prețul pe kilogram, ba nu e evaluat porcul la greutatea pe care o consideră proprietarul. De înțeles teama, pînă la un punct, doar că oamenii sunt împinși în mod artificial spre o decizie posibil pripită. Rămîn și în pierdere și cu un resentiment puternic. Sincer, credeam că sîntem mai deștepți de atît.

Că de ce nu se face analiza la fiecare porc în parte. Aici am răspuns. Pentru că porcimea massmediotă și porcii „intelectuali” lorbaniști nu catadicsesc să spună cum vine treaba cu declararea unei epidemii. În filmele americane e ok să se radă tot, la noi cu… Dragnea.

În plus, partea ostilă pesedeului din mediul rural pare să fie o la fel de eficientă vuvuzea ca și rezistenții de feisbuc de la oraș. Protejați informativ, activiștii lorbanismului (mi-e lene să nuanțez) au „răspunsul” și tupeul gata. PSD-ul cu… Firea.

Partid naționalist (nu făcături de scară de bloc sau legionari de ziua a 15-a cu condicuță) în România nu se va face, e tot mai clar. Electoratul naționalist, aflat preponderent la remorca PSD, va fi anihilat prin readucerea PSD sub control deplin și la dimensiuni care să nu-i permită guvernarea. Dreapta – ce impostură ! – antinațională va reveni cu ură la conducerea coloniei.

Finalul poate fi doar depopularea la o scară nemaiîntîlnită sau violența extremă, pentru că lorbanii sau cioroșii nu pot decît să distrugă. Oricît par puțoii sau mălinboții de agresivi, războaiele le cîștigă cei de 30-50 de ani, cu atît mai mult în fața unor fătălăi. Dorința de supraviețuire e la fel de puternică în toți, nu împingeți lucrurile, puțiflenderilor, pînă la punctul în care acest adevăr simplu se poate verifica pe pielea voastră.

Doar că se va alege praful. Asta e, cineva o va lua de la început… după. M-am plictisit cu răbdarea, dacă tot e în zadar.

Îmi povestea cineva, ieri, despre o dezlănțuire de ură a unuia de vreo 30 de ani căruia un bătrîn la vreo 80 i-a spus, calm, că i-a luat locul la coada la casă în supermarket (unde, absolut întîmplător, desigur, funcționau doar două case din mult mai multe). Pot să-l asigur, pe fugă, pe animalul respectiv, că se va ține socoteală și că nu trebuie să spere la răsplată abia pe lumea cealaltă, va veni mult mai rapid, pe lumea asta.

De ce am pus titlul pe care l-am pus ? Pentru că ne aflăm într-o precipitare dementă, apocaliptică. Se impune o frînă urgentă. În toate. O dezintoxicare. Atunci toată frenezia distrugerii va apărea ca bîțîiala unui drogat și lumea se va îndepărta cu groază și silă de vîrtejurile iadului. Dacă nu ține frîna, se poate pune și un zid de beton în fața năvalei. Cu bubă cu tot.

În război cu ciuma porcească

De ce ar putea pierde PSD puterea politică și alegerile (probabil în această ordine)?

Răspuns: pesta porcină.

Băieții de partid se dovedesc incapabili să reziste asaltului securist de zvonistică și manipulare al băieților de epoleți.

PSD-ul e vinovat pentru apariția și răspîndirea pestei porcine. Poveștile se schimbă, una mai dementă decît cealaltă, n-are importanță pentru că au o singură concluzie și aceea rămîne în mintea țintei: PSD-ul e de vină.

Pot să observ acest fenomen din 3 surse, toate localizate în Muntenia, dar în județe diferite, neatinse (cel puțin pînă acum) de pestă. Manipularea ține întotdeauna cont de context, de interesele și temerile țintei vizate, de pregătirea și referințele ei culturale, sociale, politice. Nu știu de ce credeam că oamenii de la țară ar fi mai rezistenți decît haștagii. Poate, pe ansamblu, e adevărat, sunt mai cu picioarele pe pămînt. Dar există ac și pentru cojocul lor, iată.

Se speculează o ocazie sau s-a lucrat, criminal, prin declanșarea unei epidemii înainte de declanșarea campaniei de zvonistică ? Nu știu, adevărul ar ajuta doar la stabilirea unui calendar posibil, o acțiune integral premeditată și pornită într-un anumit moment sugerează o finalitate într-un interval de timp relativ scurt, altfel oamenii uită, obosesc, își schimbă atitudinea.

PSD-ul mare rămîne același ierbivor gigant, cu percepții rapide, corecte – concentrate apoi într-un creier mic, cerc restrîns de putere, un cerc de cercuri, dacă punem și baroniile – și reacții lente, ineficente. Dependent de sub-statul securist, cu care a colaborat simbiotic, partidul a devenit, categoric și din plin, vioara a doua, l-a consolidat incredibil de mult, probabil chiar dincolo de așteptările acestuia.

Dacă, în vremea lui Dragnea (nu datorită), a apărut o reacție de emancipare, probabil la niveluri mai puțin penetrate, unele cu un simț mai dezvoltat al interesului național, al apartenenței – în contradicție cu ideologia globalist progresistă pe care se străduiesc să o inoculeze partidului, de trei decenii, neokominterniștii „de bine” – nu știu dacă curentul respectiv are suficientă forță, hotărîre și rezistență pentru un război atît de mare.

PSD-ul din anii ’90 putea colabora și cu o securitate naționalistă, nu facțiunea care a profitat de revoluție, una suficient de puternică însă pentru a conta. Epurată sistematic, partea naționalistă veche nu pare să aibă un echivalent, la nivel de organizare sau de voință, în prezent. Poate nu este cazul să caut neapărat o manifestare naționalistă de suflet, dar nici partea pragmatică, care ar trebui să înțeleagă prima că interesul ei stă într-un stat național puternic și stabil, nu-mi pare, repet, nici suficient de organizată nici suficient de hotărîtă.

Ambele zone de interes, PSD-ul antiglobalist, ușor conservator, ușor tradiționalist, care poate să împace și o doctrină de stînga nerevoluționară, așezată și securitatea pragmatic naționalistă își trag legitimitatea și forța din viziunea profundă, instinctivă (într-un înțeles comparabil cu cel al importanței intuiției în raport cu analizarea strict rațională a informației), despre lume, stat și politică a unei, cred, încă majorități. Majoritate supusă unor presiuni teribile, dar care revine, firesc, de nevoie, la valori tradiționale, corecte în ordinea lucrurilor. Majoritate care se vlăguiește an de an, în lupta, conștientă sau nu, cu pesta porcească a globalismului antinațional, anticreștin, antiuman.

Zvonistica aberantă care scoate PSD-ul vinovat de răspîndirea pestei porcine biologice face mult rău, însă, în ultimă instanță, e doar o tactică ticăloasă.

Porcimea globalistă, cea care folosește metode atît de murdare, reprezintă adevărata ciumă, ciumă de care oamenii au cu adevărat dreptate să se teamă, cea care ne impune datoria de a pune întrebări și activează dreptul de a cere socoteală.

Ce facem acum?

Gîndesc singur, influențat de propriile mele preferințe, prejudecăți, surse de informare în acord general cu viziunea mea despre lume, de instinct, pe cît se poate de logică. Nimic din toate acestea nu-mi oferă avantajul necesar acum.

Pentru că acum ne aflăm în războiul de sfîrșit de lume. La propriu. A început partea care nu se mai poate opri, care se va termina doar prin victoria răului sau a binelui. Dacă ne-a venit vremea, atunci răul va triumfa, societatea, credințele, organizarea politică, scara de valori vor fi complet tulburate, răsturnate, alterate pînă la opusul a ceea ce ar trebui să fie.

Progresul, inițial o aparent benignă amplificare a schimbărilor inerente vieții și civilizației, a devenit un cult întunecat, nemilos cu potențial de anihilare deplină a omului așa cum îl știm. Îl știm, sîntem, încă, creația lui Dumnezeu. Cînd, dacă, schimbarea forțată, deliberată, impusă agresiv va triumfa, ceea ce va rămîne după nu va mai fi creația lui Dumnezeu. Insule de umanitate, indivizi cu credință și viață întru credința adevărată vor mai rămîne, poate. Nu va fi de ajuns. Ceilalți vor fi expresia apostaziei generalizate, turma diavolului.

Ne aflăm în războiul pentru sufletul nostru.

Ca indivizi ne putem salva tot individual, biserica asta ne spune, rigoarea raționamentului prin care încercăm să interpretăm cuvîntul Domnului asta ne spune. Nu știu să se meargă mai departe de atît, nu știu de vreo metodă sancționată de biserică, de teologi, prin care să existe o salvare colectivă.

Avem totuși cel mai mare dar, poate la egalitate cu cel de a da viață (aici e nevoie de doi), avem liberul arbitru. Putem, într-o oarecare măsură, să ne scriem destinul. Și acum, cînd lucrăm din greu la distrugerea noastră, tot ne exercităm liberul arbitru, greșit, păcălit din afară, el există, se manifestă, unele greșeli grave le facem fără să fim manipulați.

Eu aș vrea să nu triumfe răul acum. Aș vrea ca Apocalipsa sau resetarea finală care devine necesară, dacă putregaiul s-a generalizat (globalizat !), să se amîne. Avem această libertate. De fapt, aceasta este LIBERTATEA. Dumnezeu ne lasă, dacă putem, dacă ne străduim, dacă ne organizăm (de ce nu?) să nu cădem pradă lucrării diavolului. Aici, în lumea păcatului, dacă nu pentru fiecare în parte ca individ, atunci pentru noi, comunități, oaze de ajutor care pot să ajute pe fiecare din cei ce sunt și din cei ce vor veni să-și găsească calea dreaptă.

Cum cîștigăm războiul ? Pe de o parte, făcînd ce ni se spune dintotdeauna: să trăim curat, ca indivizi, ca familie, să respectăm familia, să o prețuim, să ne creștem, noi, nu alții pentru noi, copiii cum se cuvine. Să trecem pe la biserică pentru a ne aminti smerenia. Se știu  sau trebuie urgent învățate din nou toate acestea și altele care fac parte din bagajul, doar aparent încărcat, al omului credincios.

Ce facem apoi, ca grup, în comunitate, în societate, ca națiune, ca oameni ai cetății ?

Să nu ne autopăcălim. De multe ori din trufia care ne minte că știm. Nu, de multe ori nu știm, bănuielile noastre nu se confirmă, informațiile noastre nu sunt impecabile, oamenii în care ne punem speranța nu fac față sau erau altceva decît păreau. Toate aceste incertitudini fac ca lucrarea diavolului să aibă șanse de a strica ordinea divină. În lumea păcatului, incertitudinea e un dat, modul de viață. E lumea în care ne luptăm cu noi, întîi și întîi.

Totuși, funcționăm. Ne autocorectăm. Ne rescriem reprezentările, ne adaptăm înțelegerea despre lume – nu adaptarea proslăvită darwinist, care e un îndemn la supunere. Avem resurse în noi, ne-au fost puse acolo, păcatele ni se iartă, dacă le identificăm și recunoaștem că le-am comis.

Eu nu pot să predic, nu pentru că sînt păcătos, sînt, dar și sfinții întîi prin păcat se recomandă lumii, chiar și cînd pentru ceilalți par exact… sfinți. Nu. Pentru că sînt soldat. Nu din cel care trage cu arma, nu din cel care umblă în umbră. Mai precis, cetățean-soldat. Mă definesc, pentru mine, prin aceea că știu cumva că uneori… trebuie. Nu întrebați ce. Doar trebuie. Inclusiv să accept. Dacă vrei cetatea întreagă, faci ce trebuie să rămînă întreagă, mai puțin să-ți pierzi sufletul și, mai ales, să lucrezi ca alții să și-l piardă pe al lor. În rest, faci tot ce trebuie. Vacanța s-a terminat, toate permisiile se suspendă.

E război și nu se va încheia mâine. Pentru cei pe care nu i-aș vrea să mă citească, în limba universală a vremii, ca să le mai tăiem din elan: you can count on this !

 

Independență sau dispariție

Amestecul inadmisibil al tuturor făcăturilor ueiste în afacerile interne ale statului român nu va înceta decît odată cu ieșirea din acest angrenaj letal.

Statul român nu are nevoie de comisia de la Veneția, cum nu are nevoie nici de CEDO. Ori sîntem suverani și atunci supremul for legislativ e parlamentul român, iar supremul for judecătoresc se află la înalta curte, ori sîntem supușii altcuiva.

Cetățeanul român trebuie să se simtă apărat în România de legile și de corecta funcționare a statului român. Cetățeanul român nu este cetățean universal, individul nu are drepturi suplimentare pentru că aparține speciei, are drepturi politice pe care statul român le recunoaște, dar nu înseamnă că statul trebuie să accepte orice aberație globalistă și să recunoască autoritatea unor organisme neromânești.

Există o alternativă simplă, nu-ți place, renunță la cetățenie și vezi dacă te primesc măcănitorii constanți ai drepturilor omului. Nu o vor face, pentru că cetățenia franceză sau germană nu e chiar bătută de vînturi străine precum cea românească.

Constituția trebuie amendată pentru a elimina dubla suveranitate. Tratatele internaționale la care vom adera ne obligă, desigur, să respectăm regulile prevăzute în textul lor, dar va fi necesar să ieșim din acele tratate care suspendă exercitarea suveranității naționale și care cer României să accepte jurisdicția unor entități neromânești, neconstituțional validate, de multe ori acceptate la grămadă și în alb, unele urmând a fi inventate pe parcurs, ba chiar ad hoc, special pentru România sau pentru cîteva țări. Absolut inadmisibil.

În momentul actual sîntem o colonie nu doar în fapt, exploatată economic și financiar, sîntem și de drept o colonie dacă organele fundamentale ale unui stat, cum ar fi parlamentul, nu pot să-și exercite rolul fără aprobarea unor oficine ciudate, dar cu pretenții infernale.

Se impune ieșirea din UE de urgență, unilateral, fără niciun fel de negocieri. Socotelile le putem încheia după aceea, oricum nu le sîntem datori cu nimic, dimpotrivă.

„Democraţia este domnia majorităţii, democraţia liberală este guvernarea minorităţilor”


Manifestul IVK: Apărarea democraţiei împotriva democraţiei liberale

Establishmentele politice, intelectuale şi mediatice ale ţărilor occidentale se simt ameninţate de insatisfacţia crescândă a tot mai multor cetăţeni faţă de politicile şi comportamentul lor. Şi atunci trec la contraatac, lansând conceptul ajuns azi la modă. Democraţia liberală, pe care o proclamă în mod arogant ca fiind singura corectă şi afirmă că aceasta ar fi „periclitată de apariţia liderilor autoritari şi de populismul lor aferent”. Nu este un citat exact dintr-o afirmaţie aparţinând vreunui autor anume. Este un fel de rezumat, în acest spirit scriu şi vorbesc mulţi autori şi politicieni. Este tentativa lor de a ne descrie natura chestiunii, şi ne pisează astfel de multă vreme.

Termenul „democraţie liberală” nu mai este un termen neutru din punct de vedere politic, ci a devenit o lozincă propagandistică. N-are rost să analizăm cum va fi fost folosit cândva sau de către cine. Să vorbim despre ce înseamnă azi. Scopul său este să limiteze noţiunea de democraţie – ca spaţiu general şi mecanism al competiţiei politice deschise – spre a o transforma în unica formă de organizare. Şi astfel ar urma ca după această democraţie să fie modificată lumea (societatea).

Să evităm confuziile. Democraţia liberală este ceva oarecum diferit de o societate liberală. Elita progresistă care azi luptă să îşi conserve monopolul asupra puterii a înţeles că votantul şi competiţia politică neîngrădită sunt principalele obstacole în calea efortului său de a conduce în mod discreţionar. Cetăţenilor li se arată baubaul dictaturii şi al politicienilor populişti şi autoritari, ca fiind cea mai mare ameninţare împotriva libertăţii. De aceea încearcă să excludă din competiţia politică şi din dezbaterile publice tot ceea ce nu cadrează cu a lor „democraţie liberală”.

O spunem absolut fără niciun echivoc, suntem în dezacord cu această interpretare falsă privind ameninţările iminente. Ameninţarea reală împotriva libertăţii vine tocmai de la actualele elite – în special cele din Europa –, şi tocmai asta încearcă aceste elite să ascundă. Ele caută să eludeze esenţa şi cauzele actualei stări de lucruri şi să deturneze atenţia în altă parte, făcând o manevră periculoasă. Manipulările şi moşmondelile lor publice au dus la o descompunere treptată a sistemului politic bazat pe competiţia dintre partidele tradiţionale, cu ideologii clar definite, şi votantul confuz este momit de mişcări nou ivite, cu programe vagi şi care adesea au lideri bizari. Acest haos ajută din plin la menţinerea puterii elitelor de azi, conducătoare dar puţin respectate.

Asupra unui punct, cădem de acord. Ameninţarea împotriva democraţiei chiar există. Totuşi, aceasta nu este – după cum pretind ei – existenţa şi succesul politic relativ al câtorva aşa-zişi populişti care au reuşit să câştige alegătorii de partea lor criticând prea-vizibilele sau doveditele defecte ale sistemului politic european şi contemporan. Uşor-aruncata acuză de populism este folosită cu bună-ştiinţă de către elitele europene drept surogat în locul dezbaterilor serioase. Este o insultă adresată tuturor celor care ar participa la o asemenea dezbatere.


Democraţie liberală sau parlamentară?

Democratia este serios ameninţată, dar pe o latură complet diferită faţă de aceea pe care o indică establishmentul politic actual. Inevitabila suprimare şi limitare a libertăţilor cetăţeneşti vine de data asta în numele unei ideologii progresiste noi, creată pe ascuns, evident nedemocratică şi care în ultimele două decenii a cucerit civilizaţia occidentală, centrele de putere occidentale, precum şi media lor aferentă şi lumea intelectuală. Democraţiei schimonosite – de către ei – i s-a dat acum numele aparent neutru de democraţie liberală. Nu este nici liberală nici democratică.

Haideţi să recapitulăm: aşa-zisele regimuri autoritare ale liderilor populari dar neconvenabili, şi nu aşa-zisa democraţie liberală (şi exponenţii săi), sunt considerate în vest principalele ameninţări împotriva democraţiei.

Când am scăpat de comunism şi am intrat în epoca post-comunistă, scopul nostru principal, de nu chiar exclusiv, era libertatea, şi odată cu ea – văzută ca inerent garantată – democraţia parlamentară. La acea vreme nu ne gândeam să pomenim ceva despre democraţia liberală. Deşi am fost un pic proliberali în mod naiv, după decenii de comunism, ne vom fi gândit că ar fi ceva greşit şi complet nepotrivit să alăturăm vreun adjectiv cuvântului „democraţie”. Şi s-o şubrezim.

Treptat însă, democraţia parlamentară a capătat altul – în ciuda respingerii noastre hotărâte a tuturor adjectivelor, a oricăror adjective, care de obicei înmoaie şi şubrezesc esenţa unei denumiri -, un adjectiv care a devenit absolut suficient şi de nedisputat. Azi, pentru unii, mai ales pentru occidentali, nu este disputat. Nu-i o coincidenţă că ideologii democraţiei liberale nu vorbesc despre democraţia parlamentară. A ieşit din vocabularul lor. Deşi n-o resping în mod direct sau n-o reneagă public, este clar că democraţia parlamentară stă în calea îndeplinirii rapide a planurilor şi intenţiilor lor.

Publicului larg i se induce impresia că nu s-a schimbat nimic, că în Vest, aşadar şi la noi, sistemul politic existent este tot democraţia „aia bună de pe timpuri”, cum este înţeles în mod intuitiv şi scris în cărţile de demult. Se argumentează însă că democraţiile parlamentare rămase tot aşa de la începuturi, ar avea nevoie – zic ei -, ca un rezultat al progresului nestăvilit, să fie „ameliorate” prin asimilarea doctrinelor drepturilor omului şi pe cele ale protecţiei mediului şi a minorităţilor. Nu pare a fi vorba despre o limitare severă a libertăţilor cetăţeneşti iniţiale, asociate cu democraţia, precum libertatea cuvântului, inviolabilitatea spaţiului privat şi drepturile de proprietate. Această „ameliorare” nu poate fi însă făcută fără introducerea în paralel a reglementărilor dure, chiar şi asupra acelor aspecte ale vieţilor oamenilor care nu au fost niciodată preocupări ale guvernării într-o societate democratică şi care niciodată nu au fost reglementate în trecut. Toate acestea se întâmplă în interesul unui fel de Bine vag definit, mai degrabă bănuit sau automat presupus, ai cărui beneficiari (şi unici predicatori ai lui) sunt însă politicienii şi elitele intelectuale de azi.

Democraţia liberală, şi nu democraţia însăşi, a început să fie prezentată drept ideal şi obiectiv al prezentului. Nimic mai bun nu există, şi nici nu ar putea exista. De aceea Vestul, ca leagăn al său, are dreptul de a-şi afirma pretenţia universalistă de a propaga acest program în lume, chiar violent (toate revoluţiile „colorate” şi intervenţiile „umanitare” sunt o dovadă convingătoare în acest sens).


O deviere substanţială a sensului iniţial al democraţiei

De ce democraţiei tradiţionale şi care vine din istorie ca fundament al bunei guvernări, i se alipeşte adjectivul „liberală” de către mainstream-ul politic, mediatic şi academic? Nu-i nici coincidenţă si nici adăugire nevinovată. Acest adjectiv vrea să adauge un anumit conţinut – foarte controversat, în ochii noştri – valorilor cuprinse în noţiunea tehnică sau procedurală de democraţie. Însăşi sensul democraţiei este deviat şi transformat. Adjectivul „liberală”, tradiţional asociat cu libertatea şi toleranţa, intenţionează să ascundă adevărata natură a programului său non-liberal.

Libertatea şi toleranţa sunt îngrădite de zelul actual cu care îşi realizează ei obiectivele progresiste. Acestea nu sunt creaţii ale ale unei societăţi cu adevărat liberale, ci satisfacerea ambiţiilor de putere ale unora. De aceea democraţia liberală intră rapid într-un conflict serios cu democraţia reală, cu guvernarea majorităţii, cea care are, conform punctului de vedere tradiţional, dreptul exclusiv să determine direcţia societăţii. Desigur, respectând şi protejând minorităţile. S-o spunem clar şi răspicat: democraţia este domnia majorităţii, democraţia liberală este guvernarea minorităţilor. Vedem promovarea şi apărarea sa drept „începutul sfârşitului” pentru lumea modernă, liberală.

Nu este pentru prima dată în istorie când este furată noţiunea de democraţie. Trebuie să ne amintim asemănările cu acel cuvânt care însoţea „democraţia” în epoca comunistă. Generaţiile mai vechi cunosc prea bine conceptul de „democraţie populară”, care în mod evident conţinea nonsens sau contradicţii („popor/demos – popular”). Nu era guvernul poporului. Răstălmăcirea cuvintelor „popular” şi „democraţie” era o tentativă de a legitima o dictatură totalitară, comunistă. Azi, aşa-zisa democraţie liberală are aceeaşi ambiţie. Caută să legitimeze sistemul politic de guvernare bazat pe o ideologie progresistă, de stânga. Nici vorbă de liberalism. Nu este acel concept de libertate, aşa cum îl imaginam înainte de noiembrie 1989. Din nou, trăim într-un sistem care manipulează la scară mare societatea. Nu-i o coincidenţă că ne simţim mai puternici (mai conştienţi) decât cei care trăiesc în ţările de la vest de noi. Doar am deschis bine ochii în comunism.

Conceptul de democraţie liberală derivă, de fapt, din conceptul de democraţie ca guvernare cu consimţământul celor guvernaţi. Guvernarea majorităţii este înlocuită de guvernarea birocraţiei, a cărei sarcină este aceea de a asigura protecţie şi drepturi pentru tot mai multe minorităţi. Numărul lor este în mod intenţionat şi programatic neprecizat, incomplet. Când apare vreun pericol – din punctul de vedere al elitelor – că s-ar rezolva ceva cu succes, trebuie să apară mereu un număr oarecare de „discriminaţi”. Drepturi artificiale, revendicări, reguli şi arbitrariul organelor „independente”, capătă întâietate faţă de votanţi şi priorităţile acestora.

Din fericire, votanţii încep să priceapă că democratia liberală este similară „democraţiei populare”. Ei încep să priceapă că democraţia liberală este un concept eufemistic care deschide drumul progresiştilor şi extremiştilor de stânga, profund intoleranţi, către acapararea întregii societăţi, şi care încearcă să elimine posibilitatea schimbării acestui sistem prin mijloace democratice. Este un efort de a păstra puterea în aceleaşi mâini, cu orice preţ.

Democraţia parlamentară normală – aşa cum o vedem noi – este un sistem politic care ne permite să influenţăm voinţa majorităţii în favoarea naţiunii şi să existe un interval de timp determinat şi limitat (până la viitoarele alegeri) pentru a guverna în conformitate cu aceasta. Ambiţioasa avangardă progresistă nu prea vrea acelaşi lucru. Se consideră a fi deţinătorul absolut al adevărului şi distribuitorul binelui, şi astfel nu are nevoie de popor în sensul politic al cuvântului (demos). Care este doar un obiect pentru ea, şi adesea un duşman.


Poporul, voinţa majorităţii şi statul naţional

Ideologia progresistă din prezent urmăreşte să alunge demonul demosului politic şi să împiedice voinţa majorităţii, contrar intereselor acesteia, de a fi promovată drept instrument de putere. A reuşit să abuzeze de democraţie pentru a-şi crea guvernul autoritar. Fiindcă demosul nu poate exista decât în interiorul statului naţional, aceste state devin principalele ţinte ale atacului progresist. Este valabil în special pentru Europa şi Uniunea Europeană, care în mod clar este ostilă componentelor sale de bază – statele membre şi comunităţile lor naţionale. Şi le este tot mai ostilă.

Elitele politice încearcă să slăbească, să distorsioneze şi să demonteze ultimele rămăşiţe ale suveranităţii. Asta nu-i ceva nou. Este ceea ce elitele politice non-liberale au încercat să facă în trecut, din diverse motive. Ele încearcă să distrugă identitatea naţională a locuitorilor. Azi, ca şi în trecut, lucrează în interesul deja tradiţionalei idei progresiste a unificării Europei şi a creării noului ei locuitor, un european fără scrupule, cosmopolit, fără rădăcini şi tradiţii. Ei o consideră drept ceva necesar. Europenii de azi, cu rădăcinile şi tradiţiile lor, împiedică realizarea acestui proiect „măreţ”, dar total non-liberal.

Lungul deceniu al continuului „marş prin instituţii” marxist (sau neomarxist), pe care democraţii nu l-au împiedicat în niciun fel, îşi arată consecinţele nefericite. Elitele conducătoare din Vest nu doresc o societate care ar fi şi o naţiune. Ele nu doresc o societate care este rezonabil omogenă în ansamblu, solidară.

Societatea este în mod deliberat divizată şi tratată drept o sumă de „comunităţi minoritare”, definite în sens larg. Astfel, cetăţenia este redefinită pe baza unor criterii parţiale, non-civice: gen, sex, religie, etnie, vârstă. Aşa-zisa discriminare este sentimentul determinant pe care actualele elite vor să-l sădească în viaţa acestor minorităţi. Lupta împotriva acestui monstru omnipotent şi artificial creat devine o nouă politică şi o politică globală a democraţiei liberale.


Apoteoza comunităţilor minoritare şi respingerea trecutului

Democraţia normală, adică cea clasică, care dă puterea celor mai mulţi, este considerată a fi nepotrivită în noua lume a minorităţilor ubicue. Nu rezolvă ceea ce progresiştii moderni consideră a fi problema principală. Conform acestora, sarcina principală a statului este aceea de a combate discriminarea în toate formele sale posibile, asigurând astfel egalitatea absolută şi reprezentarea proporţională a tuturor minorităţilor, nu doar în oportunităţi ci şi în rezultate. Odată ajunşi aici, drepturile omului modificate (numite nu cu mult timp în urmă drepturi cetăţeneşti) vor prevala în tot şi în toate.

În numele moralizării umane, se construieşte o societate ostilă legalităţii – şi deci iresponsabilă -, formată din indivizi dirijaţi. Ei trebuie să fie dependenţi de stat spre a li se asigura închipuitele şi tot mai extinsele drepturi artificiale. Cetăţenii devin clienţii statului, dezradăcinaţii, cei controlaţi si reglementaţi, educaţii permanent (adică îndoctrinaţii) de avangarda activiştilor şi media asociată acestora.

Nu-i deloc accidental că o parte importantă a ideologiei din spatele democraţiei liberale, progresiste, este respingerea trecutului şi discreditarea sa, anume discreditarea atât a istoriei naţionale cât şi a conceptului tradiţional al relaţiilor interpersonale şi a instituţiilor formatoare şi protectoare precum naţiunea, familia, ba chiar şi sexul. Într-o formă nouă, cazul nefericit al comunismului este repetat, cu tentativa sa de a distruge tot ce este vechi şi de a o lua din nou de la capăt. Este la fel. Oricine vrea să controleze trecutul, va vedea că este imposibil. Ca urmare, încearcă să-l înlăture, să-l suprime, să-l şteargă.

Un alt instrument din arsenal este acela folosit spre a-l îndepărta pe omul din Vest de rădăcinile sale şi de ancorele sale sociale, de a-l forţa să simtă vină, ruşine, şi nevoia de a se răscumpăra. De aceea concepte precum sclavia, rasismul, holocaustul, exploatarea, xenofobia, violenţa sexuală, şi poate şi natura şi distrugerea sa, joacă un rol atât de mare în ideologia avangărzii progresiste de azi. Cu ajutorul lor este discreditat şi respins nu doar trecutul naţiunilor din Vest, pentru care chiar şi astăzi persoanele în viaţă ar trebui (după ei) să poarte vinovăţia responsabilităţii, ci însăşi modul de viaţă şi conceptul de normalitate în societate.

Tradiţiei europene adânc înrădăcinate a înţelegerii progresului drept o cale naturală către un viitor mai bun, i se contrapune implementarea experimentelor de inginerie socială, impuse arbitrar şi fundamentate ideologic. În mod similar, se abuzează de autoritatea ştiinţifică. Argumentaţia cvasi-ştiinţifică este folosită pentru a stârni groaza de viitor şi pentru inducerea sentimentului de „păcat ereditar”, de această dată faţă de natură (ecologism) sau sănatate (cultul sănătăţii, „healthism” ori „healthcareism”), necesitând controale extinse şi limitări ale activităţilor umane, dacă o cere presupusul interes superior al omenirii, aşa cum este el definit în mod monopolist de către această avangardă progresistă.

Proiectul noii omeniri şi al viitorului său fericit, despre care trebuie să spunem că este în realitate „Brave New World”-ul lui Huxley şi care azi domină în Vest, nu diferă de visele utopice ale comuniştilor şi socialiştilor din secolele nouăsprezece şi douăzeci. Prin contrast, avocaţii săi de azi cred că ar fi fezabil chiar şi fără revoluţia socială, doar prin simpla manipulare a oamenilor şi a schimbărilor graduale în cadrul sistemului actual. De aceea, aparent, verbal, ei consideră democraţia drept o formă de guvernare respectată. „Doar” că şi-a schimbat fundamental conţinutul. Reeducarea oamenilor este – în ciuda „democraţiei” – permanentă şi ubicuă, interdicţii şi ordine pătrund tot mai adânc în cele mai intime sfere ale existenţei umane, îndoctrinarea copiilor şi tinerilor este din nou una enormă.

Procedurile democratice sunt doar formalităţi în democraţia liberală de azi. Prototipul acestui nou viitor este parlamentul european, care nu are nimic în comun cu sensul original al termenului parlament. Nu are majoritate guvernamentală ori opoziţie minoritară, dezbaterile parlamentare libere nu sunt permise în interiorul său, parlamentul nu are iniţiativă legislativă.

În epoca apoteozei minorităţilor şi a diferitelor lor identităţi, şi în era atomizării progresiste a societăţii, sistemul parlamentar naţional este incapabil să creeze constelaţii politice funcţionale. În general, este o lipsă de claritate în privinţa scenei politice şi o inacţiune a aranjamentelor politice. Politica însăşi este dezonorată şi discreditată. În plus, haotizarea ei serveşte discreditării şi slăbirii statelor naţionale.

Sunt refuzaţi politicienii şi politicile. Cu toate acestea, totuşi statul încă este puternic. În consecinţă, sunt invocate şi trâmbiţate – şi apar precum ciupercile după ploaie – aşa-numitele organisme independente. Însă ele nu se supun controlului democratic standard, ceea ce, la urma urmei, este chiar esenţa acestei „independenţe” progresiste. Prin ele, statul este din ce în ce mai mult năpădit de birocraţii de tip clerical necontrolate şi necontrolabile politic şi de ONG-uri activiste, cărora statul le-a cedat în mod iresponsabil parte din atribuţiile sale publice şi a căror activitate este finanţată din fonduri publice.


Organizațiile transnaționale și rolul UE

Instrumentul din ce în ce mai dominant prin care avansează avangarda progresistă sunt organizaţiile internaţionale şi instituţiile guvernării globale, fie ele sub forma instituţiilor UE, a ONU, sau a altor zeci sau sute de organizaţii internaţionale financiare ori instituţii non-guvernamentale. Acestea sunt dincolo de orice control democratic, dar sunt, totuşi, considerate a fi superioare autorităţilor naţionale (în privinţa legitimităţii democratice).

Pacturile și acordurile globale în continuă expansiune afectează în prezent aproape fiecare aspect al societății. Mecanismele ONU, integrarea europeană, NATO etc. trec peste normele și legile naționale. Prin agenda progresistă, ele intră în viața tuturor țărilor. Procedurile democratice interne nu sunt invulnerabile, ele sunt atacate în forţă din afară, iar nerespectarea „indicaţiilor” este sancționată. În aceste condiții, astfel de proceduri democratice precum alegerile devin doar decorațiuni formale.

Uniunea Europeană este, prin însăși natura sa, un mediu ideal în care părăsirea treptată și durabilă a principiilor democrației și ale societății libere s-a desfășurat „cu succes” timp de multe decenii. Eufemistic, putem vorbi despre deficitul democratic al UE (referindu-ne ca la un deficit inerent), dar care nu este văzut drept o lipsă a UE, ci în ochii creatorilor şi actorilor democrației liberale, chiar drept un avantaj dorit.

Reiterăm faptul că nu există niciun demos european. Fără acesta însă democrația în Europa nu poate exista, și este inutil să dăm vina pe cineva pentru asta. Tocmai absența unui public politic (popor) european unificat permite elitelor progresiste să-și îndeplinească planurile fără a-şi face prea multe griji și fără să ia în consideraţie cetățenii statelor membre individuale.

Așa cum statele membre nu au putere în forurile europene, structura lor națională internă, de asemenea, este neajutorată. Migrația în masă (*) și multiculturalismul, împreună cu regionalismul artificial, au devenit metode eficiente de distrugere a omogenității statelor naționale europene.


Se poate schimba ceva?

Lumea occidentală se află într-o asemenea stare încât publicul o conștientizează atunci când vede că toate partidele politice tradiționale (indiferent de numele lor sau de programul inițial declarat) sunt supuse mainstreamului progresist, urmând de facto același program progresist de stânga. Pe fondul acestei „conștiențe”, trebuie să căutați începutul căii către schimbare. Fără aceasta, schimbarea ar putea să nu mai vină. Cu zece ani înainte de sfârșitul comunismului, majoritatea covârșitoare a concetățenilor noștri știau că nu aceasta era calea de urmat. Astăzi, majoritatea covârșitoare a cetățenilor Uniunii Europene încă nu știu acelaşi lucru despre Uniunea Europeană.

Procesul antidemocratic aflat în desfășurare – şi tolerat de partidele politice standard – aparent nu poate fi oprit prin mijloacele democratice tradiționale ale democrației indirecte. De aceea vedem încercări de a apela la democrația directă și de a căuta rezolvarea prin referendumuri. Acestea pot fi una dintre căile parțiale, dar căutarea mântuirii prin ele este iluzorie. Cine le va oferi alegătorilor o interpretare a sensului referendumului și posibilele implicații ale alternativelor oferite? Numai mijloacele media progresiste? Ar trebui partidele politice să fie lăsate în totalitate în plan secund? Și, împreună cu ele, însăși conceptul democrației indirecte, reprezentative?

Nu există nicio soluție revoluționară pe termen scurt. Inversarea cursului evoluţiei nefavorabile a societății occidentale va fi un drum lung. Trebuie să existe un precursor al înlocuirii „democrației liberale” cu democrația reală, căreia să i se redea cea mai mare parte a deciziilor esențiale ale guvernării. Cu alte cuvinte, să fie apărată democrația parlamentară. Acţiunea prealabilă necesară este apărarea statului național (cel de dinainte de democrația liberală) ca unic loc natural al existenței unei democrații funcționale. Trebuie să împiedicăm toate încercările viitoare de consolidare a centrului de la Bruxelles și de continuare a transferului de competențe dinspre statele naționale către acesta. Primul test major va fi disputa asupra revoluției din legislația privind azilul şi migraţia (Dublin IV), privind retragerea competențelor statelor membre în acest domeniu. Trebuie să eliminăm supremația automată a legislației UE asupra celei de la nivel național. Doar așa popoarele îşi vor recăpăta controlul asupra guvernelor lor.

La nivel național, este esențial ca toate domeniile vieții publice să fie supuse controlului democratic al cetățenilor, adică să nu se tolereze organe și instituții „independente” care să exercite autorități publice fără vreo responsabilitate. Trebuie să readucem luarea deciziilor către instituțiile cu mandat democratic. Trebuie să existe o tranziție a sistemului politic pentru a facilita crearea guvernelor funcționale. Guvernele nefuncționale sunt fără îndoială unul dintre obiectivele democrației liberale. Pe primul loc în ordinea principiilor care guvernează societatea, trebuie să readucem libertatea în locul falsei egalităţi.

O UE transformată (necesitând o schimbare de nume) trebuie să devină o entitate neutră din punct de vedere ideologic, „doar” sprijinind cooperarea voluntară a statelor membre, nu un organism suprem nedemocratic care încearcă să distrugă identitatea membrilor săi și să promoveze prin metode nedemocratice scopurile unei ideologii dubioase.

Să încheiăm cu o parafrazare a unei vechi zicale: Progresiştii au încercat întotdeauna să schimbe lumea. Noi o vrem în vechea sa formă învechită, respectabilă, însă acum tot mai slăbită, să se întoarcă și să fie respectată.

Institutul Václav Klaus, iunie 2018

Manifestul IVK a fost folosit ca bază pentru o dezbatere ţinută la Casa Municipală din Praga pe 26 iunie 2018.

Publicat în Týdeník Echo (Ecoul Săptămânal) pe 21 iunie 2018.

(*) În 2015, la începutul lunii septembrie, am formulat, pe subiectul migraţiei în masă, petiţia Interpelarea cetăţenilor Republicii Cehe către guvernul şi parlamentul ČR, semnată de zeci de mii de concetăţeni. Textul ei se poate citi la  www.klaus.cz/clanky/3792.

https://www.klaus.cz/clanky/4283

via Prioritate de dreapta

Rînjetul catalizator

Se coc condițiile pentru apariția unui curent naționalist dur care va genera cu siguranță un partid mult mai decis să ducă lupta în plan politic prin toate zonele decretate tabu, interzise băștinașilor. Execrabilul Werner, cu rînjetul odios de slugă care urăște peste măsură și peste indicații, ca orice submediocru parvenit, nu face decît să alimenteze ura rece a celor cu memorie și continuitate în gîndire. Se vede că plăvanul nu cunoaște deloc istorie, aici funcționează limita provincialului „ocoș” (apud Mircea Badea), venetic, hrănit cu iluzia marii civilizații din care ar face parte, exilatul superficial de la marginea imperiului. Nu v-a reușit niciodată, nemților. Noi sîntem imperiul, noi, urmașii latinilor, pot să mai treacă 1000 de ani și tot nu putem uita ce avem în sînge, oricîți fraieri s-ar lăsa temporar aburiți de cea mai lipsită de fascinație atracție, cea a Germaniei.

Nu vă întrebați de ce niciodată nu vă iese cum v-ați fi dorit ? Nu ne iese nici nouă cum am vrea, desigur, dar noi sîntem mici, inferiori, ușor de păcălit, proști, nu spuma continentului și bășina zeilor, ca voi.

Revenind la subiectul principal. Un curent naționalist dur din care se va alimenta baza de susținători ai unui partid foarte hotărît devine o probabilitate tot mai amenințătoare pentru sistem. Încearcă să-l abată, să-l împiedice să crească, să-l încalece. Au o mare problemă. Sistemul este tributar și dependent de voința stăpînilor străini cărora li s-au predat necondiționat. Stăpîni care nu înțeleg nimic din specificul locului. Absolut nimic. Oricîți infiltrați, oricît de aduse la zi tehnicile de manipulare, nu reușesc să scape de teroarea mometului în care cîrcotașii de români se unesc. Miraculos, dar se întîmplă mereu, inevitabil. Străinii nu vor reuși nimic cu metodele lor algoritmizate, abstractizate, bazate pe prejudecăți de superioritate, născute într-un climat de adevărată corupție, lacom ucigașă, nu ca joaca de pe meleagurile românești. Sigur, costurile pentru noi sunt mari. Cu toate acestea, deocamdată, rămînem, nu ne-ați clintit. Un deocamdată la scara istoriei, cu mult peste previziunile și planificările voastre.

Hai, Werner, rînjește…

Actualizare

Cum mă prezint cu prognoza din postarea recentă Dragnareea ?

Prost, pînă acum. LDragnea, după miting, se află pe cai mari. PNL (despre LOrban nu e nimic de spus, bănuiesc că se așteaptă plecarea lui mai ceva decît pe cea a lui Cheoveși) a devenit o crisalidă în mormanul de rahat pe care îl generează cea mai insipidă, penibilă garnitură de mici agenți, mici parveniți, mici frustrați (sau combinații din toate) din toată istoria, tot de rahat, post-decembristă a partidului/partidelor ascunse sub zdrențuita titulatură (național) liberal.

Ceva, însă, va bascula. Asta așteaptă și Werner, nu cu gînd din mintea lui, seacă, ci cu unul venit prin instrucțiunile programului pe care îl rulează, greoi, poticnitul neamului (care neam!?).

Nimic nu s-a jucat decisiv. Neîncrederea mea rămîne maximă și prognoza încă negativă.

Totuși, mitingul ar putea trezi conștiința forței printre membrii PSD care urmăresc evoluțiile politice, cei care pot revendica țara prin calitatea lor de cetățeni, nu de simpli viețuitori. Dacă nu sunt blocați în mecanismul baronial regionalist, dacă sunt dispuși să acționeze după ce s-au (re)organizat, dacă deschid ochii cum n-au făcut-o, poate, niciodată pînă acum.

Dacă LDragnea va fi pedepsit de sistem, cetățenii partidului pot, fără să-l ostracizeze ca penal (ar fi culmea!), să formeze un mol ordonat, ca la rugby, și să împingă linia, cu Dragnea salvat sau sacrificat, nu contează, pedepsirea lui ar permite o injecție cu adrenalină de care ar face bine să se folosească.

Mai vedem.

 

Curajul de a fi normal

Din cauza propagandei nu mai urmăresc, de exemplu, un serial ca Billions. Am putut suportat cu greu apariția, în sezonul 2, unei trans din ăștia/astea pentru care trebuie inventat un pr(e/o)nume, asta numai pentru că intriga serialului era interesantă și dialogul bine scris. Din sezonul 3 am putut, cu greu, duce la capăt doar primul episod. Practic, și nu am nevoie să pierd timp suplimentar, serialul a devenit o platformă pentru a justifica existența „obiectivă” a unei aberații artificiale. Nu e singurul.

Nici Jordan Peterson nu e singurul care gîndește ca un om normal, e doar printre puținii care au curajul să spună răspicat ce crede pe teme piratate de către activiștii extremismului pc (political correctness) pentru a distruge societatea. Procesul distructiv se află într-o fază avansată.

Trezirea !

Gheorghe Buzatu – Mareşalul adevărului istoric

Printre oamenii cei mai importanţi din viaţa mea, regretatul profesor, Marele istoric, mentorul şi prietenul meu Gheorghe Buzatu a ocupat un loc de frunte. Despre istoricul Buzatu auzisem, apoi citisem destul de multe pentru acea vremea , am în vedere mijlocul anilor 80. Metoda Domniei sale de cercetare aprofundată, felul de a ajunge la concluzii întemeiate pe documente istorice de arhivă, lupta pentru triumful adevărului m-a făcut să înţeleg, că pentru a deveni un bun profesionist în cercetarea istoriei, mai bun model decat distinsul savant nici că se poate. Încetul cu încetul am început să înţeleg, că în istorie trebuie să fii sincer şi să nu te laşi dus de mrejele politicului, deoarece adevărul istoric, trecut prin filtrul politicului nu mai poate fi adevăr.

Marele istoric şi patriot Gheorghe Buzatu a făcut cercetări ample în multe arhive ale lumii şi a publicat o sumedenie de monografii, culegeri de documente, enciclopedii, cercetări şi studii aproape la toate categoriile ştiinţei istorice. Lucrările Domniei sale au fost traduse în câteva limbi ale lumii, fiind considerate pe bună dreptate lucrări de referinţă. Cărţile profesorului Buzatu au fost şi sunt cumpărate cu mare plăcere şi studiate cu atenţie, deoarece sunt scrise într-o limbă accesibilă, care dă posibilitatea de a fi înţelese şi de publicul larg, nu numai cel academic. A fost un Om Deosebit, o Mare Enciclopedie a istoriei României (şi nu numai), o personalitate de calibru european şi mondial, un savant de o rară modestie şi cu un spirit al umorului bine conturat, care devenise pentru mulţi istorici, cercetători un model al profesionalismului, un model al Omului de ştiinţă contemporan, un Om interesant şi atat de harnic, că dacă numai vom cita lista cărţilor scrise de dumnealui, involuntar ne vom întreba, cât a dormit acest savant în viaţa sa?

După o perioadă de cercetări îndelungate, adunasem un număr impunător de documente de arhivă inedite despre activitatea Mareşalului Ion Antonescu în Basarabia în perioada Războiului sfânt de eliberare naţională de sub jugul bolşevic 1941-1944 şi folosindu-mă de ocazie, i-am arătat distinsului specialist copiile xerox ale documentelor depistate de mine în arhivele de la Chişinău, solicitându-i susţinerea pentru a fi publicate. După prima noastră întâlnire am urmat sfatul profesorului Buzatu şi în câteva săptămâni totul era gata. Titlul proiectului l-am ales următorul: „Mareşalul Ion Antonescu şi Basarabia. Documente şi materiale 1941-1944″. O muncă extrem de dificilă, ca şi depistarea documentelor din dosarele Arhivei Naţionale a Republicii Moldova referitoare la tema propusă. Abia când am primit prefaţa la cartea mea, semnată de Gheorghe Buzatu, am înţeles valoarea deosebită a aceastei cărţi, iar colaborarea pentru pregătirea volumului de documente s-a transformat într-o prietenie sinceră.

Profesorul Gheorghe Buzatu a devenit pentru mine unul din cei mai apropiaţi oameni, prieten şi mentor. Prima mea carte apărută în patria mea de vis, deja la 14 februarie 2008 a fost scoasă din tipar. Mentorul meu, autorul prefaţei cărţii, a prezentat cartea mea în cadrul Târgului Naţional de Carte ediţia a XVI-a „Librex 2008″. În seara zilei de 23 februarie profesorul Gheorghe Buzatu a prezentat şi cartea domniei sale „Război şi pace 1940- 1944. Jurnalul Mareşalului Ion Antonescu”, vol.I apărut tot la Editura Demiurg. Cunoaşterea acestui Om excepţional, schimbul de mesaje, discuţiile telefonice, întâlnirile rare, dar cu o încărcătură informaţională şi profesională imensă, m-au convins că am alături o celebritate de talie mondială. De la dl. profesor Gheorghe Buzatu am învăţat mai multe decât în toţi anii de studenţie, iar excluzând abordarea mijloacelor de informare obişnuite, devenisem ochii şi urechile savantului în problemele ce ţin de Republica Moldova. Datorită profesorului am cunoscut pe minunaţii: Alexandrina Ioniţă, Ioan Scurtu, Ion Măldărescu, Corneliu Ciucanu,Victor Roncea, Mihai Retegan…

Se apropia anul 2009, an în care Gheorghe Buzatu avea să împlinească frumoasa vârstă de 70 de ani. Atunci m-am hotărât să-i dedic următoarea mea carte abundând în documente privind rezistenţa antisovietică a basarabenilor şi deportările staliniste. Am adunat toate documentele de arhivă depistate traduse din limba rusă în română (nu fără suportul financiar şi prietenesc al profesorului Anatol Petrencu), care în principiu alcătuiau un volum interesant de documente inedite. În „secret” am contactat-o pe d-na Alexandrina Ioniţă căreia i-am mărturisit intenţia mea, de a dedica volumul „Basarabia Antisovietică” aniversării a 70 de ani de la naşterea savantului. Fără să-i comunice despre dedicaţie, editoarea l-a rugat să pregătească o prefaţă pentru volumul nominalizat şi numai după ce prefaţa a fost gata, i-a destăinuit „secretul”. Ambele mele cărţi apărute în Ţară au fost prefaţate de celebrul istoric, profesorul Buzatu şi au fost editate cu sprijinul Autorităţii Naţionale pentru Cercetare Ştiinţifică din România.

Profesorul Gheorghe Buzatu a scris „Studiu pe întroductiv despre individ în faţa răului absolut, Gulag şi Holocaust” pentru culegerea mea de documente, în care a menţionat:„Profesorul Alexandru Moraru, specialist recunoscut şi apreciat în problemele de istorie contemporană şi arhivistică, harnic editor al surselor trecutului, s-a impus mai cu seamă în ultima vreme, graţie studiilor şi volumelor tipărite la Chişinău ori în Ţară, mai precis la Iaşi şi Bucureşti. În această privinţă, avem în vedere în chip aparte studiul „Basarabia sub ocupaţia Kremlinului. Canibalismul provocat de sovietici (Documente şocante) şi volumul, în colaborare cu profesorul universitar dr. Anatol Petrencu „Mareşalul Ion Antonescu şi Basarabia 1941-1944. Culegere de documente […] Fără pretenţii exagerate, volumul colegului Alexandru Moraru este remarcabil prin dezvăluirile referitoare la tragedia sub zodia Răului absolut, altfel spus în Imperiul Gulagului, pe care Alexandru Soljeniţin, într-o creaţie literară de geniu, a impus-o difinitiv şi în parametri naturali oprobriului Umanităţii. În sfârşit, felicitându-l pe colegul Alexandru Moraru pentru realizarea prezentului volum, trebuie să-i mulţumim pentru efortul şi izbânda sa ştiinţifică deosebită”. (Gheorghe Buzatu Iaşi, 19 august 2009).

La 4 decembrie 2009, marele istoric Gheorge Buzatu s-a aflat la Chișinău și a participat la o conferință științifică. Ceva mai târziu profesorul Buzatu mi-a solicitat un material interesant, pentru a fi întrodus în culegerea „Convrgențe istorice și geopolitice. Omagiu profesorului Horia Dumitrescu”, având pe post de coordonator pe d-na Stela Cheptea și dl. Gheorghe Buzatu. Lucram la un articol spre finisarea lui, ce urma să fie prezentat redacției unei reviste din Țară, dar după solicitarea profesorului, mi-am schimbat opțiunea și în scurt timp i-am expediat articolul întitulat „Dușmanii puterii sovietice: Basarabia împotriva comunismului”, care a și apărut în volumul amintit la Casa Editorială „Demiurg” din Iași în 2009 la pag. 327-344. Peste un an, în 2010, Gheorghe Buzatu mi-a solicitat un subiect documental pentru o culegere în două volume „1940. Omagiu profesorului Ioan Scurtu” în cadrul Muzeului Vrancea. Deși lucram de mai mult timp la tema Scrisori către Mareșal la momentul, când am primit solicitarea profesorului, eram bolnav, lucru pe care l-am comunicat. Cu toate acestea, profesorului i-a plăcut subiectul și m-a rugat să-i trimit 15-20 de documente, scanate, iar dumnealui va pregăti o întroducere la aceste documente. Am făcut acest lucru și în cele din urmă în volumul nominalizat au fost incluse aceste documente cu întroducerea profesorului sub titlul „Scrisori din Basarabia către Mareșalul Ion Antonescu”, volume apărute la „Demiurg” din Iași în anul 2010.

Când am primit cartea și am citit întroducerea, scrisă de Domnia sa: „Profesorul și prietenul Alexandru Moraru, istoric prin formație și prin vocație ne transmite din Chișinău, cu bunăvoința-i recunoscută, un set de scrisori din vremea Războiului de Eliberare Națională din 1941-1944, adresate de „cei mici” Mareșalului Ion Antonescu, Conducătorului Statului Român. Expeditorul lucrează de-acum la un volum masiv, reunind câteva sute de documente de același gen, pe care, se înțelege, le așteptăm cu nerăbdare și deosebit interes. Este de datoria mea să menționez că, anterior, profesorul Alexandru Moraru a valorificat numeroase documente românești de maximă însemnătate, depistate în Arhivele din Chișinău, dintre care unele au reținut atenția lui Paul Goma pentru magistru-i eseu „Săptămâna Roșie (28 iunie – 3 iulie 1940) sau Basarabia și evreii (cea mai recentă ediție a 7-a, Bacău, editura Vicovia, 2010, 543 pagini). De asemenea, nu demult el a publicat la Iași volumele: „Mareșalul Ion Antonescu și Basarabia 1941-1944. Culegere de documente (Casa Editorială Demiurg 2008), în colaborare cu profesorul Anatol Petrencu și „Basarabia Antisovietică”. Documente privind rezistența națională. Blestemul deportărilor și al „justiției” staliniste (Casa Editorială Demiurg 2009) pentru ca, în sfârșit, cu totul recent, să ne ofere surpriza unei masive, excelente și actuale culegeri în mai multe tomuri – Victimele Terorii Comuniste în Basarabia. Rezistență ocupanților. Arestați, Torturați, Întemnițați, Uciși. Documente secrete sovietice, 1944-1954, volumul I, Chișinău, Editura Iulian, 2010, 393 pagini + anexe”.

Îmi amintesc, eram la Iaşi şi stăteam la un pahar de vorbă cu Profesorul Buzatu într-un restaurant. I-am spus: „Toate documentele mele din volumul « Mareşalul Ion Antonescu şi Basarabia 1941-1944 Culegere de documente » confirmă faptul, că în Basarabia şi Transnistria n-a existat nici un fel de holocaust împotriva evreilor, ci erau arestaţi şi băgaţi în lagăre de muncă aceştea care făceau propagandă comunistă sovietică, cominternistă împotriva propriului stat, organizau tot felul de diversiuni, provocaţii sau se eschivau de la muncile publice în folosul statului pe timp de război… Se pedepsea infractorul indiferent de naţionalitate fie el român, rus, ucrainean, evreu sau ţigan!. În respectivele lagăre de muncă din Basarabia şi Transnistria erau duşi reprezentanţi de toate aceste naţionalităţi, ocupaţia dăunătoare fiind principiul de pedeapsă: spioni sovietici, speculanţi, borfaşi, duşmani deschişi sau depistaţi de organele de resort, cei care se eschivau de la muncile publice… înseamnă că aşa numitul holocaust este o mare minciună!”. Distinsul savant a zâmbit şi a comentat: „O minciună spusă sau mediatizată de mai multe ori începe să fie credibilă, iar când pe mâna lor se află toate finanţele lumii, toate mijloacele de informare, toate studiourile cinematografice şi televiziunile, este uşor să « dovedeşti » orice! Vorba poporului: cine plăteşte comandă muzica!”.

În anii ’40-’60 ai secolului trecut nu era încă inventat „holocaustul”- această fabrică de stors bani… Au murit evrei, dar parcă numai evrei au murit? Milioane de ruşi, nemţi, români, polonezi, ucraineni, bieloruşi, japonezi, americani, chinezi… au murit. Pe vreme de război se moare… şi nimănui nu i-a trecut prin cap să ceară bani pentru… morţi. Îmi dădeam bine seama, că a fi prieten cu Gheorghe Buzatu era o mare onoare, dar şi o mare responsabilitate morală, aceea de a fi demn de prietenia acestui strălucit istoric. Inamicii cărţilor şi afirmaţiile profesorului erau şi ai Omului Gheorghe Buzatu. Dacă n-au izbutit să-l doboare din prima dată, au încerca din nou cu mijloace mai subtile, izbutind să doboare acest Stejar al Mândriei Naţionale. Prea enigmatică a fost moartea Marelui istoric şi a lăsat multe semne de întrebare… Nu ştiu cum se întâmplă, că oameni valoroşi pentru întreaga ţară sunt încomozi puterii, guvernanţilor şi mor prea repede „de moarte bună”. Profesorul prezenta un pericol serios pentru noii cominternişti, pentru guvernul mondial şi mafia sionistă. Distinsul savant în operele sale – care în majoritate au devenit de referinţă – prezenta argumente documentare de o credibilitate irefutabile. În faţa lui Gheorghe Buzatu şi ale scrierilor sale nu putea fi credibilă nici o replică fabricată artificial.

Vestea tristă a înălţării sale la ceruri mi-a comunicat-o Anatol Petrencu şi tot domnia sa a organizat un transport pentru o mică delegaţie a istoricilor din Republica Moldova pentru a merge la Iaşi la înmormântarea savantului, pentru aducerea unui ultim omagiu. A plecat dintre noi cel mai bun Om pe care l-am cunoscut. Cărţile lui vor face din ce în ce mai multă lumină în lumea noastră plină de minciună și întuneric.
Cu tristeţe şi pioasă aducere aminte, Dumnezeu să se îngrijească de sufletul lui.

Prof. Alexandru Moraru, Chişinău (După cinci ani de la înălţarea la Ceruri, la apelul Neamului Românesc Gheorghe Buzatu răspunde „Prezent!”)

Dragnareea

Pentru că m-am prostit, am scris textul ăsta la vk (fb rusesc – precizare pentru cei noi). Dar aici, la wp, pot să-i pun titlu și să trec în italice ce-am scris între paranteze și ce mai vrea mușchii mei. Ei, nu_că-i tare viața ? (!)

Ohohooo (după băi cu mulți ăi era logic – aluzie la altă postare de la vk), ce se va mai întoarce să plesnească peste ochi pesedeul aparenta lor mișcare deșteaptă (cu limba, plural) în raport (în general anal) cu Trump și „curajoasa” lui decizie cu ambasada (colateral s-a operat cu limba și pe direcția generală a Israelului, cu ceva mai puțină specificitate pentru că acolo sunt și mai puțin băgați în seamă, că doar nu mai au nimic să ofere, au dat totul). Pesedeul ziceam!? Nici măcar, Dragnea disperatul și ceva cohorți, entitatea pesede a rămas ceva fantomatic, mitic, poate cu o existență reală, cîndva.

Mai mult, cred că partidul de zombi desăvîrșiți, peneleul, va căpăta o vitalitate sporită (în România pînă și ironia e ironică) despre care LOrbanul chiar n-are nicio știință și doar vina butonului pe care se apasă, săracul. Butonul, nu LOrban.

De ce? Pentru că Dragnea transformă toate victoriile în înfrîngeri, mai ceva decît Ponta, care nu era nici ăla novice. Victorie ziceam? Care ar fi aceea de fapt? Se insinuează, gîdist, ba chiar și badeaist, că alde Dragnea au acum un spate mai lat și mai chiar foarte lat decît oricine, oricînd. Ca să ce? Să scape de Werner? Nțțț, nici nu se pune problema, o mărturisește chiar LDragnea (să nu se simtă Orban singur – chiar dacă e) și omul n-are nimic machiavelic în el (cu toată stima pentru Teleorman – the land of the… mai caut…). Ieșim din UE? Vai de mine, el/ea/Viorica ! Așa ceva nici cu gîndul cu care nu gîndim că Werner pa n-am putea. Atunci ? Atunci va fi exact așa, pesedeul va fi plesnit peste ochi, ratînd pentru a n-a oară o mobilizare (grea, periculoasă) care să-i ofere o mică șansă de a exista într-un vag acord cu o voință populară instinctivă, dar nu foarte articulată politic. Lipsă de mobilizare pe mîna lui Dragnea cel din poză la masă cu Trump (și cu Grindeanu, dar passons), cel care mută ambasada… după ce va începe să inițieze un demers pentru o consultare…

Cheoaveșa, tot acolo, for ever. Las’ că prostimea (partea aia care nu știe să aprindă lanterna la smartphone în sub 3 secunde) a aflat că Portocala ar putea face 25 de ani de închisoare pentru ca-comis nedreptăți.

Băăăăăăăăăăăăiiiiiiiiiii ! (că nu mai pot)

Ne-au luat țara și ne risipesc în patru zări și voi vă uitați la circul ăsta de căcat !?

Eu cred următoarele (ține și de declarație, ca să nu mai mă obosesc, dacă i se activează ambîțul Lauruței sau altui specimen similar):

Va ieși un rahat din aventura bibitrumpistă cu mutarea ambasadei americane la Ierusalim.

Normal că nu le crede nimeni pe stîrpiturile ipocrite din UE, se joacă de-a polițistul bun, doar dau impresia că ar avea ceva simpatie pentru tragedia palestiniană. Aiurea! Niște farisei. Vor muta toți ueiștii ambasadele. Poate Suedia nu. (De ce Suedia? Pentru că oricum nu-i mai înțelege nimeni, s-au cretinizat complet de cînd se experimentează toate „revoluțiile” globalismului pe pielea foștilor vikingi.)

Trump, în brutalitatea lui, e mai corect. Măcar, dacă mai are importanță cuvîntul Americii cînd, simultan, rupe un acord valabil cu Iranul, garantează, cumva, statutul de oraș special pentru toate religiile monoteiste.

Contează, dacă căscați ochii la jocul principal, venirea (sau amînarea) Apocalipsei. Deși s-a poticnit cînd să-i pronunțe numele, Trump a menționat explicit moscheea Al Aqsa:

„Jerusalem is today — and must remain — a place where Jews pray at the Western Wall, where Christians walk the Stations of the Cross, and where Muslims worship at Al-Aqsa Mosque.”

Apocalipsa începe odată cu reconstruirea Templului pe locul originar. Deocamdată – „and must remain” – așa ceva nu se poate.

De ce nu mai scriu ? Nu știu… mi-e greu. Sper (încă/totuși) că nu am fost învins. Sper.

În altă ordine de idei… nu, la mine e o preocupare de la începutul blogului, chiar în anul marii crize – 2008. Vine criza din nou, poate la pătrat ? Așa se pare și niciuna din replierile de ultim moment, din compromisurile de frică reciprocă (vezi acordul clar dintre americani și ruși prin care s-au bombardat niște clădiri goale în Siria) nu îmi dă vreo senzație de oameni cu adevărat raționali, adică de oameni care nu vor uita să fie oameni în ultimă instanță. Îmi pare că doar se aranjează piesele pentru ca momentul declanșării să-i prindă într-o poziție cît mai avantajoasă pe cei ce au nevoie de criză explozivă (occidentul) pentru a continua să domine. Conștienți că, altfel, pierd nu doar domnia, pentru că au întins coarda mișculațiilor financiare și a dezintegrării sociale dincolo de orice posibilitate de a nu le plesni în față.

Uneori le nimeresc, nu sînt multe luni de cînd arătam, într-o postare mai aridă, cu cifre, că nu se poate ca Facebook și alții să figureze cu o creștere de 50% într-un an. Între timp a apărut criza „de încredere” în FB. Mă lași!? S-a făcut o ajustare în jos, necesară, nu și suficientă. Presimt că vor mai fi și alte „crize” de același gen care să oculteze mascarada economică cu una de bîlci de socializare. Ca să nu se creeze panică. Oi, dar multe ! Din nefericire, nu va fi suficient, cu tot psyopul f. bine pus la punct.

Acum e mai greu sa ajungi sa cumperi criptomonede fără 7000 de ochi pe tine și e foarte greu să speri că poți să-ți readuci banii, cînd te hotărăști să vinzi (au luat-o iar în sus, semn că se întîmplă lucruri cu bancnotele isăreștilor). Am găsit, totuși, o modalitate care s-ar putea dovedi de mare interes în viitorul nu prea îndepărtat. Mă tem că nu interesează. Și mă oftic, pentru că simt că e o idee bună. Poate nici de asta nu mai scriu.

Cel mai prost ies din povestea cu agresiunea împotriva Siriei Tăriceanu și Dragnea, cu un plus (minus, de fapt) pentru Tăriceanu, cel ce părea că le zice bine.

Dacă de la Werner ne așteptam, doar a fost ales tot prin manipulare și minciună, identic cu povestea „atacului chimic” văzut de notoriile căști albe, dacă de la guvern ne așteptam să bălmăjească ceva în „sprijinul aliaților”, pe cei doi nu-i costa nimic să tacă.

Așa se descalifică, atît ca oameni politici, cît și ca oameni pur și simplu. Să accepți și să îți însușești o minciună evidentă, să consideri încălcarea gravă a regulilor internaționale drept un act necesar, să sprijini indirect niște criminali de război (aceasta este încadrarea pentru responsabilii politici din SUA, UK și Franța care au ordonat o agresiune neprovocată împotriva unui stat suveran, recunoscut în plan internațional) reprezintă, pe lîngă o mare prostie, o ultimă formă de decădere.

Biserica lui Churchill

Cum ar veni, the church of Churchill. Pun intended.

Devoalată prin două filme proptite pînă spre Oscaruri. Unde au și primitără ce se putea, cît se putea.

Darkest Hour și Dunkirk. Ora întunecată (cea mai) și biserica maronie, dacă vrem să traducem tot. În fapt, o reîmprospătare a cultului lui Churchill ca întruchipare a globalismului bun. Și o insinuare a nevoii de el, de unul ca el, din nou, față cu Amenințarea. Care Churchill, în definitiv, ce face ? Păi, minte și manipulează și cerșește din wc mila americană. Adevăratul și singurul mesaj al ambelor filme: dacă America nu e, nimic nu e, băgați bine la cap !

Două filme modeste, simplu și liniar realizate. Concluzia, la amîndouă, identică: apelul disperat către „lumea nouă”, recte SUA, din discursul lui Churchill. Nicio nuanță din partea lor, nicio îndoială din partea mea.

Două filme de propagandă mobilizatoare, directă, frustă, fie atipice pentru nivelul de subtilitate cu ascunzișuri englezesc, deci americane, fie ilustrative pentru gradul de involuție al societății britanice (nu ar fi de mirare, doar nu pot scăpa neafectați de valul de imbecilizare care cuprinde vestul).

Dușmanul ? În niciun caz nemții, care, practic, nu apar deloc în niciunul dintre cele două filme. E menționat Hitler în Darkest Hour, dar tot așa, parcă rupt de contextul lui istoric, parcă simbol al unui nazism universal. În Dunkirk nu apare un neamț ! Nici unul. Nici măcar silueta identificabilă, specifică unui tanc sau ceva nemțesc. Doar avioane nemțești, filmate de departe, dintre care niște Stuka realmente blegi. Cînd se trage pe uscat, se aud/văd (prin efecte) doar gloanțele. Dunkirk pare că face apel la umanitate, pare că vrea să ilustreze trăiri firești, unele nu chiar atît de lăudabile. Nu e așa. Totul e un pretext, slăbuț pus în scenă de cuplul de mediocri profitori Branagh/Emma Thomson. Singurul mesaj, ca și în filmul cu Churchill, de altfel, este cel al frontului unit pe care îl face poporul în fața dușmanului. Popor care, poate că se cacă pe el de frică (neclar dacă eroul minor din Dunkirk mai ajunge să se elibereze printre străini sau prin canal sau doar pe solul patriei), dar cere să lupte pînă la capăt, iar bieții politicieni vizionari (=Churchill) sau militari absurzi (amiral care își pierde timpul pe un ponton, chiar așa!?) nu fac decît să asculte și să se încline în fața voinței populare. Hai, mă lași !

Putin ? Doar nu e numit. În rest… e peste tot.

Revin la partea cu discursul lui Churchill. Apelul la „lumea nouă” e vital, esențial. Oricît de glorios și generos ar fi prezentată înfrîngerea de la Dunkirk – în filmul cu același nume se bagă, la final, menționarea că, indiferent de reușita evacuării (cu bărcile și participarea poporului, nu?), în ansamblu a fost vorba despre cel mai mare dezastru militar din istoria Angliei – discursul lui Churchill nu lasă să se întrevadă posibilitatea victoriei, dimpotrivă, face apel la o luptă disperată pe care nu o poate duce spre victorie decît intervenția „lumii noi” și atît. Chestie care în 90% din alte filme, ecranizări, seriale, e sărită și rămîne doar partea cu „vom lupta pe plaje, străzi…” etc și cu „we shall never surrender”. Acuma, cu noul „nazism” care se conturează, mă rog, ne este conturat, se așteapă venirea noului Churchill, citește… cruciat… desigur antinaționalist. Balaurul e gata desemnat, pozat, afișat.

(Francezii!? Tratați cu un fel de milă, cu un fel de simpatie reținută, ca să nu-i zic scremută. Priviți ca niște căței nu prea curați, cam corciți și pentru care nu știi ce întrebuințare să le găsești.)

În spiritul lui Cato ăl bătrîn: CSM trebuie distrus

Nu se va rezolva nimic pînă ce nu va fi desființat CSM-ul. Nu Cheoveși care o verifică pe Cheoveși e marea problemă, faraoanca nu face decît să reproducă schema impusă din afară prin care cei ce administrează justiția nu dau socoteală nimănui. Stat în stat.

Nu mai insistați cu statul procurorilor. Puterea ultimă e la judecători, procurorul, fie și în cel mai corect stat de pe planetă, oricum e doar forma modernă a acuzatorului medieval (probabil fără frică de Dumnezeu, ăla din evul mediu o mai avea). Procurorul e o unealtă a statului, teoretic în serviciul public, al cetățeanului nenumit, tot teoretic stăpîn peste stat și componentele sale. Judecătorul e arbitrul, izvorul de înțelepciune, forul de la care se așteaptă lămurirea, deci o echidistanță naturală. Cînd începe să se împută semnificativ acea zonă s-a cam terminat și trebuie dat reset. ACESTA A FOST PRINCIPALUL MESAJ AL AGENTULUI DIN DEAL: SĂ NU SE DEA RESET, spus explicit în adresarea către komsomoliștii… de drept.

CSM-ul kibuțează întreaga zonă a justiției, îi bagă la grămadă pe judecători și procurori, bașca neaveniți – fie și bine intenționați – din „societatea civilă” și transformă toată afacerea într-un alcov (sună mai bine decît bordel) unde viciile se vor răspîndi ca virusurile, într-o promiscuitate instituțională și intelectuală în permanentă expansiune. La fel se procedează cam în toate planurile, unde alături de o instituție legitimă se pune o făcătură fără rost, care nu dă socoteală nimănui și care distruge mecanismul pe care ar trebui, cică, să-l eficientizeze.

Poți cuceri instituțiile din interior, cum le poți și pierde, tot cu oameni sunt populate. Cînd însă inventezi instituții care nu pot, din start, funcționa decît într-un perpetuu compromis cu setul de valori tradiționale, cu demnitatea individului ca om liber și cu ideologia la putere (în vremea noastră globalismul, cu mo principal cenzura pc), bașca statutul colonial impus pe față, te lipsești chiar și de această posibilitate de a îndrepta lucrurile. Instituții diabolice, făcute pentru a ține permanent în mocirla lipsei de claritate atît individul cît și dezbaterea intelectuală. În acest context, logica Luluței și a lui Werner e perfect coerentă cu arbitrariul pe care îl induc, de asta e înspăimîntătoare lumea care se insinuează prin ei.

În încheiere, reiterez (cum se zice acum), CSM trebuie distrus, doar astfel putîndu-se da restartul necesar, de care Werner și cei ce-l butonează se tem ca de tămîie.

Visul Luluței

Toate rivalele la sertar.
din ciclul: lumea după Luluța
(unde „după” denotă firea mea optimistă)
[grazie Guido Crepax]

Se înțelege acum de ce Nuți și Alinuța își iau cafeluța prin Costa Rica ? Desigur, cu timpul, Luluța a extins anvergura visului spre universal, spre întreg Westerosul (pentru cei ce își aduc aminte de Marele Septon). De ce să nu ședem cuminți în sertare cu toții ? Aud ? Nu, nu aud decît vreo cîteva duzini, în deal la Werner. Cum să nu ne lase Badea baltă în aceste condiții ?

Revenim. Pentru a întări în conștiința citi… privi… ciripitorului (!?) modelul cultural de la care se inspiră și la care aspiră (fără să poată) Luluța adăugăm la dosar:

Surse neautorizate și rău intenționate ne intoxică cu informația falsă cum că la capătul firului telefonului roșu-portocaliu care apare în clip s-ar afla o persoană din Ploiești. Nu putem ști, dar chiar de ar fi așa, de ce să nu ne bucurăm că telefonul o binedispune în mod evident pe Luluța, pardon, Valentina.

Bineînțeles că informația este categoric falsă, chiar dacă noi nu știm asta înainte de prezentarea concluziilor inspecției judiciare. Chiar trebuie să vă explic totul !? Folosiți un pic logica – accoding to Luluța & Werner – că vă paradesc !

Pentru cei mai cei mai (2x sau 2.0) rafinați punem și trimiterea (termen juridic!?) vizuală spre o expoziție unde se poate observa (fără mijloace specifice, doar cu ochiul liber <- cuvînt odios, aproape penal) că modelul Luluței nu are nimic de ascuns, cum ar veni… se dezvăluie sau se autodenunță complet (dar nu de judecată).

Unii ar putea insinua că imaginile prezentate aici ar sugera manifestarea unui fetiș. Ei, na, procurorii de elită pot să-și îngăduie, în spiritul luptei anticorupție, așa ceva.

 

Rînjetul fiarei

Înspăimântător, într-adevăr. Fiara legitimată (chiar dacă ajutată prin fraudă și manipulare masivă) de, totuși, milioane de voturi.

Ieri a trebuit, ca orice purtător de 666, să iasă în lumină, cu toată ura antiromânească expusă din plin. Vi s-a mai dat un advertisment, românilor, l-ați văzut pe diavol rînjind. Credeți că va aduce binele și dreptatea peste voi ?

Stați ca la fotbal pînă cînd veți simți țărușul ce vă străpunge inima și vă veți uita, atunci sigur neputincioși, cum vă înfulecă copiii. În cazul „fericit” cînd nu vor fi chiar copiii voștri cei ce vă vor hăcui pe altarul fiarei.

Javrele guvernului III

Era un film, slăbuț, dar cu Belmondo și care se filmase și prin România: Mirii anului II.

Acum e alt film, mai slăbuț, dar cu Dragnea, după care nu mai rămîne România. Titlul e în titlu.

Tot revoluție, tot teroare, pe viu.

Observați, vă rog, că nu pomenesc în continuare nimic despre CSM, DNA, „justiție”. Asta e bașca.

În aceste condiţii, cred că liberul arbitru nu ar trebui să funcţioneze când este vorba de sănătatea copiilor şi spun cu foarte mare responsabilitate.” – ministreasa pesedistă a sănătății despre introducerea vaccinării cu forța (statului).

Nici nu aș ști de unde să încep la o asemenea atrocitate de declarație, opinie, afirmație, retard civic, ce-o fi. Nici nu ar avea rost, desigur.

O spune cu o foarte mare responsabilitate… față de cine ? De cabală, de mafia farmaceuticelor ?

Trebuie MUSAI scăpat de cele două fețe ale monedei diavolului, PSD și PNL.

Bă, vînduților, eu nu vreau UE, nu vreau integrare globalistă, nu vreau multiculturalism, nu vreau vaccinare obligatorie, nu vreau euro, nu vreau toleranță deșănțată față de poponariat și de tot felul de minorități etnice, religioase, sexuale sau ce organul lor, nu vreau stat polițienesc, nu vreau euro, din nou.

Bă, știi ceva, cu rațitudoru vostru, cu tot, nu vreau nici autostrăzi. Mă piș pe ele dacă scopul e să care mai repede buștenii, să unească Clujul cu Budapesta și să se plimbe containerele cu tirurile (pe Dunăre nu e bine, că nu vrea neamul tejghetarilor olandezi).

Nu vreau turismul ăla de rade tot ce e tradițional și autentic, nu le vreau filmele și cărțile occidentalilor, cred că în 2 luni mă vindec și de internet dacă mă îndîrjesc.

Nu vreau pămîntul țării dat la străini. Nici pe bani grei, în niciun fel. Iar cel dat îl vreau luat înapoi, prin lege, cu despăgubire exact la valoarea cu care l-au plătit.

Nu le vreau băncile ! Deloc, niciuna.

Unde vă aflați voi, ăștia, pesediști și cu ceilalți vînduți în raport cu ce am scris mai sus ? În totală opoziție.

Credeți, în schimb și în dragnalfbetismul vostru, că aș vrea să mă împroșcați cu propagandă ideologică globalistă de doi bani și cu porniri goebellsiene de la o tanti care gîndește cu curu, dacă și ăla ? Atunci chiar sunteți idioți irecuperabili.

Bă, nu mă reprezentați și nu reprezentați niciun interes românesc autentic. Pielea(nu) pe voi de jigodii!

Spre clubul select

Toți domnitorii, regii, ducii, staatholderii inamicei noastre Olanda, dogii, emirii, au, ba chiar, și mai ales, țarii, hanii, sultanii și împărații erau cretini. Da, da, cum altfel, dacă toți manifestau mania de a bate monedă proprie. Unii, ăia mai mici, se luptau să capete dreptul de a bate moneda proprie, ăia mai mari să le taie pofta celor mai mici cu pretenții de emancipare. Pentru că, după monedă, urma emanciparea, independența. Sau confirmarea ei, vezi cazul țărilor române.

Iacătă, neicusorule, idioților ăstora nu le mergea mintea să priceapă cum, de vei renunța la moneda proprie, o să faci parte, mintenaș, irevocabil și iremediabil, din clubul select al celor pe care îi vei șterge la cur. Nope. Dobitoci lipsiți de viziune, troglodiți care numărau degeaba aurul cu stemă proprie, ei niște nimeni, de fapt, paria percepției și mama anticoncepției.

Cum să nu fi priceput boii, te întrebi, cîte avantaje te pîndesc dacă_calci hotărît într-o devălmășie veselă, unde tot ueistul ți-e prieten, mai ales la Brrucsel și Strasburr, unde covrigul umblă cu cățelul în gaură, iar austroneamțul nu mai prididește să te stropească cu elixir de prosperitate, cu o viteză mai ceva decît iureșul depopulării pădurilor noastre de copaci? Niciun imperiu nu pîndește, nici măcar din umbră, niciun interes material egoist nu se există să egziste în ținutul zînelor cu barbă și al emceveurilor de iubire paternă. Nțțț, zilch, nada de nada, verbotten!

Bă, dacă v-aș crede, pieleni și ratudori și alte scursuri din sondaj de opinie avangardist, proletcultist, ai un aer trist de bursier soroșist, atunci azi, acum, aș emigra în Papua definitiv, încetînd în veci de veci să mai sper ceva de la neamul meu ajuns, bineînțeles, într-un club prea select ca să-l mai înțeleg eu. Sau să-l suport (a suporta nu înseamnă a sprijini pe cineva – remarcă pentru vreun rătăcit feisbucizat care a învățat limba română între două laicuri).

De ce nu ?

Exact pentru că sîntem o colonie trebuie să devenim tot mai naționaliști. La greu și în vremuri de restriște are nevoie țara de tine. Nu statul, care e o unealtă, o modalitate de exprimare a puterii, de preferat comune, în realitate a unei minorități. Dar prin convingerea, manipularea sau măcar obținerea pasivității celor mulți. Altfel, „proști, dar mulți” se aplică matematic.

Țara e românească și așa trebuie să rămână. Statul român a fost și încă, puțin, mai este un stat flexibil, ceva profund de neînțeles pentru occidental, ca și pentru asiaticul de hoardă sau cel învățat cu despotismul crud. Românul era, poate mai este, flexibil, greu de pus în tipar (citește insectar). Pe baza unei înțelepciuni populare, vechi, accesibilă tuturor, pînă mai ieri prin viața în satul tradițional, modificată apoi de intelectuali patrioți, de multe ori în ciuda sistemului colonial cultural, cel mai periculos dintre toate.

Poți să te îmbraci ca în occident, dacă e mai comod, util, ieftin, poți să alegi lucruri sau idei care te atrag, dar ar fi groaznic să începi să gîndești ca ei, adică robotic. Asta vor și aici e pericolul.

Pot să fac referire tot la occidentali, vezi Kennedy sau Churchill, care știu, cînd e cazul, să găsească îndemnuri deștepte, însă nu o voi face, e de la sine înțeles că țara vine înaintea ta. Cine nu simte natural asta, fără nicio nevoie de motivare ideologică, are el o problemă, la el e limitarea.

Noi ne luptăm constant în istorie să păstrăm statul românesc și îl pierdem, de obicei (sau cu adevărat), acasă, în interior, prin manifestarea limitărilor individuale de care pomeneam, nu pe cîmpul de luptă. Doar că nu îl pierdem definitiv, ba îl mai și recucerim, tocmai pentru că nu gîndim ca stăpînitorul extern și sîntem conștienți de asta. Sau ar trebui să fim.

E vremea luptei, aproape pe față, și acum e ușor să fii naționalist, se separă apele. Nu pentru avantaj, nu pentru recunoștință ulterioară, pentru că de asta ești român. Poți fi și mercenar român, dar atunci să nu ai pretenție dincolo de soldă.