Observ, tot mai des, cum statului național i se opune democrația, cum aceasta devine dintr-o metodă de organizare a societății o condiție de existență a statului. Societate/stat ce ar urma să dea permanent socoteală în fața unui for nebulos, singurul care ar păzi, în mod misterios, criteriile de evaluare a „gradului” de democrație. For „inevitabil” exterior statului național.
„A union for the citizens of Europe”, zice Barroso. Numai că eu nu sînt cetățean al Europei, eu sînt al statului român, stat care, tocmai pentru că îi sint cetățean și nu sclav, nu mă poate „transfera” altui stat, fie el și supra-stat. Nu o poate face nici măcar prin decizia majorității absolute a celorlalți cetățeni români. E o condiție implicită, la fel cum e implicit dreptul unui stat suveran de a ieși din orice tratat, alianță, uniune, etc din care face parte la un moment dat. Contractul e numai între mine și statul recunoscut de mine, nu are nicio legătură cu majoritatea, deci cu „democrația” (redusă, de fapt, la ideea de vot majoritar, dezbaterea neavînd suport – după cum vreau să arăt). Fiecare cetățean e la fel de suveran ca și celălalt cetățean, nu formăm o societate pe acțiuni în care votul majoritar poate decide orice. De exemplu, nu poate decide renunțarea la suveranitate.
Faptul că afinități și interese comune ajută la apariția unui act constitutiv asupra căruia să cadă de acord o majoritate, impunînd (e drept) o constituție pentru toți locuitorii unui teritoriu, nu anulează esența oricărui act de acest gen, anume declararea suveranității ca o expresie a voinței fiecărui individ și care nu poate fi în nici într-un fel diminuată. Nu pot decide ca singur individ textul constituției, dar suveranitatea statului pe care l-am înființat astfel se răsfrînge asupra mea. Sigur că, din motive practice, avem de a face și cu un act de forță, dar la nivel de principiu statul respectiv există numai pentru că vine și confirmă suveranitatea individului. Din acest punct de vedere, constituția nu e un act flexibil, nu se supune interpretărilor.
Evident că statul respectiv nu apare din neant și că nu este întîmplătoare consolidarea statului modern pe temelia statului național. Dar conceptul modern de cetățean, cu drepturi naturale, pe care îl invocă și ueiștii, încearcă să țină cont de libertatea individului de a se recunoaște în statul din care face parte. Iar criteriul nu a fost și nu văd cum ar putea fi cel al gradului de democrație. Evident că nu construiești un stat pentru a-ți merge mai rău în el, cum nu-ți întemeiezi o familie pentru a fi nefericit sau o afacere pentru a pierde bani. Dar nici nu-l construiești pentru că vrei poliție, armată, drumuri, școli și fără stat nu le-ai putea avea. Ba se poate. Doar că nu ai avea coeziunea aceea „de-a gata”, care nu provine din… democrație. Coeziune pe care nu o întîlnești la imperii, iar lipsa ei, mai devreme sau mai tîrziu, duce la un singur rezultat, confirmat sistematic în istorie: destrămarea imperiului.
Noțiunea de democrație, cel puțin în varianta comunitaristă, dincolo de șantajul cu imaginea și alte prostii similare, ajunge să fie folosită (destul de perfid, recunosc) ca armă împotriva conceptului de stat național (ca expresie aproape universală a statului modern).
Există „contrargumente” la care mă pot gîndi – vezi cazul minorităților etnice – dar aici intervine existența și delimitarea unui teritoriu. La limită, dacă decid că rup contractul cu statul român, s-ar părea că aș fi îndreptățit la cotă parte din orice, inclusiv o bucățică de teritoriu. Doar că suveranitatea nu coincide cu dreptul de proprietate comun, tocmai pentru că suveranitatea e indivizibilă. Nici parlamentul nici referendumul nu pot hotărî altfel.
E absurd însă să mi se amintească de o „cetățenie europeană”, mult mai puțin legată de noțiunea clasică de teritoriu, deci o cetățenie teoretic mai apropiată de un principiu, dacă nu i se recunoaște actualei cetățenii naționale aceeași valoare de principiu. De fapt, cetățenia „europeană” ar sărăci individul, neaducînd nimic suplimentar în plan abstract, lipsindu-l în schimb de partea organică, manifestată prin apartenența (cu motivațiile interioare necuantificabile), poate în mare parte involuntară, însă plină de substanță, la o națiune.
.
La conu' Mişu 
Lasă un comentariu